Alexandre dumas contesa de charny



Yüklə 2,86 Mb.
səhifə31/35
tarix08.01.2019
ölçüsü2,86 Mb.
#92801
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   35

Capitolul 73

valmy

Şi-acum să ne întoarcem pentru o clipă privirea de la aceste îngrozitoare scene de masacru şi să urmăm în defileurile din Argonne unul dintre personajele povestirii în mîinile căruia se aflau în acel moment destinele Franţei.

Se înţelege că este vorba despre Dumouriez.

Am văzut că, părăsind guvernul, Dumouriez îşi re- luase funcţia de general activ şi, după fuga lui La Fayette, primise titlul de comandant-şef al armatei de est.

Această numire a fost un fel de miracol de intuiţie din partea oamenilor care deţineau puterea. Dumouriez era, într-adevăr, detestat de unii, dispreţuit de alţii, dar, mai norocos decît Danton la 2 septembrie, fusese unanim re­cunoscut drept singurul om care putea salva Franţa.

Girondinii, care îl numiseră, îl urau pe Dumouriez. Îl făcuseră să intre în cabinet. Şi ne amintim că el îi făcu să iasă de acolo. Cu toate acestea, se duseră să-l caute, retras în armata de nord, şi îl făcură general-şef.

Iacobinii îl urau şi îl dispreţuiau pe Dumouriez. În­ţeleseră totuşi că prima ambiţie a acestui om era gloria, şi că va învinge sau se va lăsa ucis. Neîndrăznind să-l susţină pe faţă din cauza proastei sale reputaţii, Ro­bespierre îl susţinu prin mijlocirea lui Couthon.

Danton nu-l ura şi nici nu-l dispreţuia pe Dumouriez. Era unul dintre acei oameni cu temperament robust care judecă lucrurile de sus şi puţin le pasă de reputaţii, fiind dispuşi să se folosească chiar şi de vicii dacă pot obţine prin ele rezultatele pe care contează. Numai că Danton, ştiind bine ce foloase putea trage de pe urma lui Dumouriez, era neîncrezător în statornicia lui. Trimise la el doi oameni : unul era Fabre d'Eglantine, adică gîndirea sa ; celălalt, Westermann, adică braţul său.

Toate forţele Franţei i-au fost încredinţate aceluia care era numit un intrigant. Bătrînul Luckner, soldăţei german care-şi dovedise incapacitatea la începutul cam­paniei, fusese trimis la Châlons pentru a înrola recruţi. Dillon, soldat viteaz, general distins, mai înalt în grad în ierarhia militară decît Dumouriez, primi ordin să i se supună. Kellerman fu de asemenea trimis sub ordinele acestui om, căruia Franţa, disperată, îi punea în mînă sabia pe neaşteptate, spunîndu-i : „Nu cunosc pe altcineva decît pe tine care să mă poată apăra. Apără-mă !”

Kellermann bombăni, blestemă, plînse, dar şi cedă. Numai că se supuse fără convingere şi avu nevoie să audă bubuitul tunului spre a deveni ceea ce era în realitate, un fiu devotat al patriei.

Cum de se opriră pe neaşteptate suveranii aliaţi, al căror marş asupra Parisului era marcat pe etape, după ce ocupaseră Longwy-ul şi după capitularea oraşului Verdun ?

O stafie se ridica între ei şi Paris : stafia lui Beaurepaire.

Fost ofiţer de carabinieri, Beaurepaire formase şi comandase batalionul Maine-et-Loire. În clipa cînd se aflase că duşmanul pusese piciorul pe pămîntul Franţei, el şi oamenii săi străbătură în pas alergător Franţa de la apus la răsărit. Întîlniră pe drum un deputat patriot care se întorcea acasă.

— Ce să le spun familiilor din partea voastră ? în­trebă deputatul.

Că am murit! răspunse un glas.

Nici un spartan mergînd spre Termopile n-a dat un răspuns mai sublim.

Cum am spus, duşmanul ajunsese pînă la Verdun. Era în 30 august 1692. În ziua de 31 oraşul era somat să se predea.

Beaurepaire şi oamenii săi, sprijiniţi de Marceau, voiau să lupte pînă la moarte. Consiliul apărării, com­pus din membrii municipalităţii şi din cei mai de seamă locuitori ai oraşului pe care şi i-au alăturat, îi ordonă să se predea.

Beaurepaire zîmbi dispreţuitor.

— Am depus jurămînt să mor decît să mă predau, zise el. Supravieţuiţi ruşinei şi dezonoarei voastre, dacă vreţi ! Eu rămîn credincios jurămîntului făcut. Iată ultimul meu cuvînt : voi muri.

Şi îşi zbură creierii.

Această stafie era mai mare şi mai înfricoşătoare decît gigantul Adamastor !

Apoi, suveranii aliaţi care credeau, după spusele emigranţilor, că Franţa va alerga bucuroasă în întîmpi- narea lor, vedeau cu totul altceva. Vedeau acest pămînt al Franţei, atît de roditor şi de populat, schimbat ca printr-o lovitură de baghetă : grînele dispăruseră ca înghiţite de o trombă. Se duseseră spre apus.

Ţăranul înarmat rămăsese singur, în picioare, pe brazdă. Cei ce aveau puşti îşi luaseră puştile, iar cei ce n-aveau decît o seceră îşi luaseră secera, cei ce n-aveau decît o furcă îşi luaseră furca.

În sfîrşit, vremea ne-a venit în ajutor : o ploaie ce nu se mai termina uda oamenii, muia pămîntul, desfunda drumurile. Fără îndoială, această ploaie cădea pentru unii, ca şi pentru ceilalţi, pentru francezi, ca şi pen­tru prusaci. Numai că totul venea în ajutorul france­zilor, totul le era ostil prusacilor. Ţăranul, care nu avea pentru duşman decît puşca, furca şi secerea, mai rău decît toate astea, decît aguridă — ţăranul avea, pentru compatrioţii săi, o sticlă de vin ascunsă sub mormanul de boarfe, o sticlă de bere îngropată într-un colţ necu­noscut al pivniţei, paie uscate împrăştiate pe jos, ade­văratul pat al soldatului.

S-a comis totuşi greşeală peste greşeală. În primul rînd, chiar de către Dumouriez. În memoriile sale, el le relatează atît pe ale sale, cît şi pe cele ale locotenenţilor săi.

El scrisese Adunării Naţionale : Defileele din Argonne sînt Termopilele Franţei. Dar, fiţi liniştiţi, mai norocos decît Leonida, nu voi muri !

Şi a greşit apărînd defileele din Argonne. Unul din ele a fost ocupat şi el a fost nevoit să bată în retragere. Doi din locotenenţii săi s-au rătăcit, s-au pierdut. El în­suşi era gata să se rătăcească, pierdut cu cei numai cinci­sprezece mii de oameni ai săi, aceşti cincisprezece mii de oameni atît de demoralizaţi, încît o luară la fugă de două ori în faţa a o mie cinci sute de husari prusaci ! Dar nu disperă, îşi păstră încrederea şi chiar veselia, scriindu-le miniştrilor : Răspund de totul. Şi, într-adevăr, deşi era urmărit, încercuit, cu retragerea tăiată, făcu joncţiunea cu cei zece mii de oameni ai lui Beurnonville şi cu cei cincisprezece mii ai lui Kellermann. Îi strînse pe generalii rătăciţi şi, la 19 septembrie, îşi aşeză tabăra la Sainte-Menehould, întinzîndu-şi în dreapta şi la stînga mîinile asupra a şaptezeci şi şase de mii de oameni, cînd prusacii nu aveau decît şaptezeci de mii.

E-adevărat că această armată murmura deseori. Se întîmplă uneori să rămînă două sau trei zile fără pîine. Atunci Dumouriez se ducea printre soldaţii săi şi le spunea :

— Prieteni, faimosul mareşal de Saxa a scris o carte despre război, în care afirmă că cel puţin o dată pe săptămînă trupele trebuie lipsite de pîine, pentru a le face, în caz de nevoie, mai puţin sensibile la această privaţiune. Iată-ne într-o asemenea situaţie. Şi încă sînteţi mai norocoşi decît prusacii din faţa voastră, care uneori sînt lipsiţi patru zile în şir de pîine şi mănîncă atunci caii morţi. Voi aveţi slănină, orez, făină, faceţi turte : libertatea le va da gust !

Apoi exista ceva încă şi mai rău : era această drojdie a Parisului, această pleavă din 2 septembrie, care, după masacru, fusese împinsă în armată. Toţi aceşti prăpădiţi veniseră cîntînd Ça ira, strigînd că nu vor mai îndura nimic, nici epoleţi, nici crucea Saint-Louis, nici hainele brodate, că vor smulge decoraţii şi panaşe şi îi vor face pe toţi să-ţi bage minţile în cap.

Sosiră astfel în tabără şi rămaseră uimiţi de vidul ce se produse în jurul lor. Nimeni nu găsi de cuviinţă să răspundă nici la ameninţări, nici la ademeniri. Aflară doar că generalul anunţase o trecere în revistă pentru a doua zi.

A doua zi, printr-o manevră neaşteptată, noii veniţi se găsiră prinşi între cavaleria numeroasă şi ostilă, gata să-i treacă prin sabie, şi o artilerie ameninţătoare, gata să-i fulgere.

Atunci Dumouriez înaintă spre aceşti oameni care formau opt batalioane.

— Voi ăştia, exclamă el — căci nu vreau să vă numesc nici cetăţeni, nici soldaţi, nici copiii mei — vedeţi în faţa voastră artileria, în spatele vostru cavaleria? Asta înseamnă că vă ţin între fier şi foc ! V-aţi dezonorat prin crime. Eu nu tolerez aici nici asasini, nici călăi. Vă voi sfîrteca în bucăţi la cea mai mică răzvrătire! Dacă vă îndreptaţi, dacă vă veţi purta la fel ca această armată vitează, în care aveţi onoarea de a fi admişi, veţi găsi în mine un tată bun. Ştiu că se află printre voi ticăloşi însărcinaţi să vă împingă la crimă. Izgoniţi-i voi înşivă, sau denunţaţi-i. Vă fac răspunzători pe unii pentru ceilalţi!

Şi nu numai că aceşti oameni plecară capul şi deveniră soldaţi excelenţi, nu numai că-i izgoniră pe nedemni, dar în plus îl făcură mici fărîme pe acel mizerabil Charlot, care o lovise cu o buturugă pe prinţesa de Lamballe şi care-i purtase capul în vîrful suliţei.

În această situaţie era aşteptat Kellermann, fără de care nu puteau risca să treacă la acţiune.

În ziua de 19, Dumouriez primi înştiinţarea că lo­cotenentul se afla la două leghe la stînga sa. Dumouriez îi trimise îndată instrucţiuni, ordonîndu-i să ocupe a doua zi cîmpul dintre Dampierre şi Elize, în spatele rîu- lui Auve.

Poziţia era admirabil aleasă.

În clipa cînd îi trimitea lui Kellermann instrucţiunile, Dumouriez vedea desfăşurîndu-se în faţa sa armata pru­sacă pe munţii Lune. Astfel prusacii se aflau între Paris şi el şi, în consecinţă, mai aproape de Paris decît de el.

Era foarte probabil ca prusacii să caute să pornească o bătălie. Dumouriez trimise de aceea un mesaj lui Kellermann, indicîndu-i să-şi pregătească cîmpul de luptă pe înălţimile de la Valmy şi Gizaucourt. Kellermann confundă tabăra cu cîmpul de luptă şi se opri pe înălţimile de la Valmy.

Era o mare greşeală sau o dovadă de mare pricepere.

Plasat cum era, Kellermann nu se putea înapoia decît punînd să treacă întreaga sa armată pe un pod îngust. Nu se putea replia la dreapta lui Dumouriez, decît traversînd o mlaştină de care ar fi fost înghiţit. Nu se putea replia la stînga sa decît trecînd printr-o vale adîncă, unde ar fi fost zdrobit.

Deci, nici o posibilitate de retragere.

Aici voise să ajungă bătrînul soldat alsacian ? Atunci reuşise din plin. Frumos loc pentru a învinge sau a muri!

Brunswick îi privea pe soldaţii noştri cu uimire.

— Cei ce s-au plasat acolo, îi spuse el regelui Prusiei, sînt hotărîţi să nu dea înapoi !

Dar armata prusacă fu lăsată să creadă că Dumouriez era izolat de restul trupelor, de asemenea că această armată de croitori, de vagabonzi şi de cizmari, cum o numeau emigranţii, se va risipi la primele lovituri de tun.

Se neglijă ocuparea înălţimilor de la Gizaucourt de către trupele generalului Chazot — care era plasat de-a lungul şoselei de la Châlons — înălţimi de unde ar fi atacat în flanc coloanele duşmane. Prusacii profitară de neglijenţă şi puseră stăpînire pe această poziţie. Astfel, ei izbiră în flanc corpul de armată a lui Kellermann.

Lumina zilei se ridică, întunecată de o ceaţă deasă. Dar n-avea importanţă : prusacii ştiau unde se află armata franceză. Ea era pe înălţimile de la Valmy şi nu putea fi în altă parte.

Şaizeci de guri de foc se aprinseră în acelaşi timp. Artileriştii prusaci trăgeau la întîmplare. Dar trăgeau în grămadă şi puţin le păsa dacă trag sau nu cu precizie.

Primele salve au fost îngrozitoare pentru această ar­mată plină de entuziasm, care ar fi ştiut să atace admi­rabil, dar care nu prea ştia să aştepte.

Apoi, întîmplarea a fost la început împotriva noastră. Obuzele prusacilor au incendiat două chesoane care ex­plodară. Conducătorii căruţelor au sărit jos de pe cai, pentru a se pune la adăpost de explozii : au fost luaţi drept dezertori.

Kellermann şi-a mînat calul spre acel loc tulbure, unde se amesteca ceaţa cu fumul. Deodată calul şi călăreţul au fost văzuţi rostogolindu-se, fulgeraţi.

Calul fusese străpuns de o ghiulea. Din fericire, omul nu păţise nimic. Sări pe un alt cal şi regrupa cîteva bata­lioane care se împrăştiau în dezordine.

În acest moment era ora unsprezece dimineaţa. Ceaţa începea să se risipească.

Kellermann îi văzu pe prusaci grupîndu-se în trei coloane pentru a ataca platoul Valmy. La rîndul său, îşi rîndui soldaţii tot în trei coloane şi, parcurgînd în­treaga linie, zise :

— Soldaţi ! Nici o împuşcătură ! Aşteptaţi-l pe duşman pentru o luptă corp la corp şi întîmpinaţi-l cu baioneta !

Apoi, punîndu-şi pălăria în vîrful săbiei, strigă :

— Trăiască naţiunea ! şi să mergem să învingem pen­tru ea.

Pe dată, întreaga armată îi imită exemplul. Fiecare soldat îşi puse pălăria în vîrful baionetei strigînd : „Trăiască naţiunea !” Ceaţa se ridică, fumul se împrăştie şi Brunswick văzu cu lornieta un spectacol straniu, extra­ordinar, uimitor : treizeci de mii de francezi nemişcaţi, cu capul descoperit, agitînd armele şi nerăspunzînd focului duşman decît prin strigătul : „Trăiască naţiunea !“

Brunswick clătină din cap. Dacă ar fi fost singur, armata prusacă n-ar fi făcut un pas în plus. Dar regele era acolo şi dorea bătălia, erau nevoiţi să i se supună.

Prusacii urcară, fermi şi sumbri, sub privirile regelui şi ale lui Brunswick. Străbătură spaţiul ce-i despărţea de duşmanii lor, cu soliditatea unei vechi armate a lui Frederic : fiecare ostaş părea să fie legat printr-un inel de fier de omul ce-l preceda.

Deodată, imensul şarpe păru că se frînge la mijloc, dar bucăţile rupte se uniră pe dată.

Peste cinci minute era din nou rupt, dar se lipi din nou.

Douăzeci de tunuri ale lui Dumouriez loveau coloana în flanc şi o zdrobeau sub o ploaie de fier : capul coloanei nu putea urca, tras înapoi în fiecare clipă de zvîrcolirea corpului sfîrtecat de mitralii.

Brunswick văzu că este o zi pierdută şi sună adunarea.

Regele ordonă să se dea semnalul de atac, se puse în fruntea soldaţilor şi împinse, sub dublul foc al lui Kellermann şi al lui Dumouriez, ascultătoarea şi viteaza sa infanterie. Ea se zdrobi de liniile franceze.

Ceva luminos şi măreţ plutea deasupra tinerei armate : era credinţa într-un ideal !

— N-am mai văzut asemenea fanatici, de la războaiele religioase încoace ! zise Brunswick.

Aceştia erau nişte fanatici sublimi, fanaticii libertăţii.

Eroii din '92 începeau această mare cucerire a răz­boiului care avea să se termine prin cucerirea spiritelor.

În ziua de 20 septembrie Dumouriez salvă Franţa.

A doua zi, Convenţia naţională emancipa Europa pro­clamînd Republica !



Capitolul 74

21 SEPTEMBRIE

În 21 septembrie, la prînz, înainte de a se fi aflat la Paris victoria din ajun a lui Dumouriez, care salva Franţa, porţile sălii Manège se deschiseră şi fură văzuţi intrînd încet, solemn, aruncînd unul spre celălalt priviri întrebătoare, cei şapte sute patruzeci şi nouă de membri ce compuneau noua Adunare.

Din cei şapte sute patruzeci şi nouă de membri, două sute aparţineau vechii Adunări.

Convenţia naţională fusese aleasă sub influenţa eveni­mentelor din septembrie. În primul moment părea o Adunare reacţionară. Mai mult încă, fuseseră aleşi cîţiva nobili.

Aceşti noi deputaţi erau de altfel burghezi, medici, avocaţi, profesori, preoţi care depuseseră jurămîntul, oa­meni de litere, ziarişti, negustori. Gîndirea acestei mase era şovăielnică şi neliniştită. Cel puţin cinci sute de repre­zentanţi nu erau nici girondini, nici montagnarzi1. Eve­nimentele urmau să determine locul pe care aveau să-l ocupe în Adunare.

Dar toţi aceştia erau unanimi în dubla lor ură : ură împotriva zilelor de septembrie ; ură împotriva deputăţiei Parisului, aleasă aproape în întregime dintre membrii Comunei, care înfăptuise acele zile îngrozitoare.

S-ar fi spus că sîngele vărsat curgea de-a curmezişul sălii Manège şi-i izola de restul Adunării pe cei o sută de montagnarzi.

Ca şi cum ar fi dorit să arate că se îndepărtează de şuvoiul roşu, centrul însuşi se sprijinea pe dreapta.

Dar şi Muntele — să ne amintim oamenii şi să ne re­ferim la evenimentele care s-au petrecut — şi Muntele avea un aspect extraordinar.

Cum am spus, în rîndurile inferioare se afla întreaga Comună. În băncile de deasupra Comunei şedea acel faimos Comitet de supraveghere care făcuse masacrul. Apoi, ca o hidră cu trei capete, în cel mai înalt vîrf al triunghiului, se aflau trei chipuri îngrozitoare, trei măşti profund caracteristice.

Mai întîi figura rece şi impasibilă a lui Robespierre, cu pielea ca pergamentul lipită de fruntea îngustă, cu ochii clipind ascunşi sub ochelari, cu mîinile întinse şi crispate pe genunchi, ca un sfinx care părea să aibă singur cheia revoluţiei, dar căruia nimeni nu îndrăznea să i-o ceară.

Lîngă el, chipul tulburat al lui Danton, cu gura strîmbă şi cu fizionomia mobilă marcată de o urîţenie sublimă. Trupul său părea fantastic : jumătate om, jumătate taur. Cu toate astea, era aproape simpatic, căci simţeai că ceea ce făcea să tremure acest trup, să ţîşnească această lavă, erau bătăile unei inimi profund patriotice. Şi că această mînă mare, care asculta totdeauna de primul său impuls, se întindea cu aceeaşi uşurinţă să lovească un duşman în picioare, cît şi să ridice un duşman căzut la pămînt.

Apoi, alături de aceste două chipuri, atît de deosebite ca înfăţişare, în spatele lor, deasupra lor, apărea nu un om — nu îi este permis făpturii umane să atingă un ase­menea grad de urîţenie — ci un monstru, o himeră, o viziune sinistră şi caraghioasă — Marat. Era Marat, cu obrazul său arămiu, injectat de fiere şi de sînge ; cu ochii obraznici şi uluiţi; cu gura sa anostă, foarte des­picată, pregătită să împroaşte sau mai curînd să vomită înjuria; cu nasul răsucit, vanitos, aspirînd prin nările sale desfăcute acel suflu de popularitate care, pentru el, atingea în treacăt cloaca şi urca din scursoare. Îmbrăcat ca cel mai murdar dintre admiratorii săi, Marat avea capul legat cu o cîrpă murdară, ghete cu ţinte, fără catarame, lipsindu-i deseori şi şireturile, pantaloni din pînză ordinară, pătaţi, mai bine spus îmbibaţi cu noroi, cămaşa deschisă peste pieptul costeliv, care părea totuşi relativ lat în raport cu statura sa ; o cravată neagră, pătată de grăsime, de ulei, îngustă, lăsînd să se vadă hidoasele încheieturi ale gîtului care, în dezacord între ele, îi înclinau capul spre stînga; mîinile murdare şi butucănoase, totdeauna ameninţătoare, totdeauna cu pumnul ridicat, mîini pe care, între gesturile de ame­ninţare, şi le tot trecea prin părul gras. Tot acest an­samblu, trunchi de gigant pe picioare de pitic, era hidos de privit. De aceea, primul impuls al oricui îl zărea era să-şi întoarcă privirile de la el. Dar ochiul nu reuşea să se îndepărteze atît de repede încît să nu citească pe obrazul său : 2 septembrie ! Şi atunci, ochiul rămînea pironit şi înmărmurit, ca în faţa unui cap de meduză.

Iată-i pe cea trei oameni pe care girondinii îi acuzau că aspiră la dictatură.

La rîndul lor, ei îi acuzau pe girondini că doreau federalizarea.

Alţi doi oameni care se leagă prin interese şi opinii diferite de povestirea pe care am început-o erau aşe­zaţi pe cele două laturi opuse ale acestei Adunări : Billot şi Gilbert. Gilbert în extrema dreaptă, între Languinais şi Kersaint; Billot în extrema stîngă, între Thuriot şi Couthon.

Membrii fostei Adunări Legislative escortau Convenţia, veneau să abdice solemn, să-şi depună mandatul în mîi­nile urmaşilor lor.

François de Neufchâteau ultimul preşedinte al Adu­nării dizolvate, urcă la tribună, luă cuvîntul şi spuse:

— Reprezentanţi ai naţiunii, Adunarea Legislativă şi-a încetat activitatea. Ea depune cîrmuirea în mîinile voastre. Ţelul eforturilor voastre va fi să dea francezilor libertatea, legile şi pacea ; libertatea, fără de care francezii nu mai pot trăi ; legile, cea mai de nădejde temelie a li­bertăţii ; pacea, singurul şi unicul scop al războiului. Libertatea, legile, pacea, aceste trei cuvinte au fost gra­vate de greci pe porţile templului din Delfi. Voi le veţi dăltui pe întregul pămînt al Franţei !
Adunarea Legislativă durase un an.

Ea văzuse petrecîndu-se evenimente de o importanţă imensă şi îngrozitoare totodată : 20 iunie, 10 august, 2 şi 3 septembrie ! Ea îi lăsa moştenire Franţei războiul cu cele două puteri din nord, războiul civil în Vandeea, o datorie de două miliarde două sute de milioane de mijloace de asignate — şi victoria de la Valmy, obţinută în ajun, dar neştiută încă de toată lumea.

Pétion fu ales preşedinte prin aclamaţii.

Condorcet, Brissot, Rabaut-Saint-Etienne, Vergniaud, Camus şi Lasource fură aleşi secretari : cinci girondini din totalul de şase.

Întreaga Convenţie, în afară poate de treizeci sau patruzeci de membri, dorea republica. Numai că girondinii hotărîseră, într-o reuniune la doamna Roland, că nu vor admite discuţia asupra schimbării de guvernămînt decît la momentul oportun pentru ei, adică atunci cînd vor fi pus mîna pe comisiile executive şi pe comisia de organi­zare.

Dar, în 20 septembrie, chiar în ziua bătăliei de la Valmy, alţi combatanţi dădeau o bătălie care era în alt fel hotărîtoare !

Saint-Just, Lequinio, Panis, Billiaud-Varenne, Collot d'Herbois şi cîţiva alţi membri ai viitoarei Adunări cinau la Palais-Royal. Ei hotărîră ca de a doua zi chiar să lanseze în obrazul duşmanilor lor cuvîntul republică.

— Dacă îl acceptă, spuse Saint-Just, sînt pierduţi, căci noi am fost primii care l-am rostit. Dacă îl resping, sînt iar pierduţi, căci împotrivindu-se acestei dorinţe păti­maşe a poporului, vor fi zdrobiţi de impopularitatea pe care noi o vom ajuta să se acumuleze în jurul lor.

Collot d'Herbois se însărcină să redacteze moţiunea.

Astfel, îndată după ce François de Neufchâteau predase noii Adunări mandatul depus de cea veche, Collot d'Herbois ceru cuvîntul. Îi fu acordat. Urcă la tribună. Cuvîntul de ordine era dat nerăbdătorilor.

— Cetăţeni reprezentanţi, spuse el, propun următoa­rele : primul decret al Adunării care s-a întrunit acum să fie abolirea regalităţii.

La aceste cuvinte sala şi tribunele izbucniră în aclamaţii puternice. Se ridicară numai doi oponenţi, doi republicani bine cunoscuţi, Barrière şi Quinette. Ei cereau să se aştepte voinţa poporului.

— Voinţa poporului ? La ce bun ? întrebă un preot sărac de la ţară. De ce să deliberăm cînd toată lumea este de acord ?

Girondinii simţiră lovitura ce le era dată : treceau la remorca montagnarzilor.

— Să redactăm decretul pe loc ! strigă de la locul său Ducos, prieten şi elev al lui Vergniaud. Decretul n-are nevoie de expunere de motive. După clarificările aduse de ziua de 10 august, expunerea de motive a decretului vos­tru de abolire a regalităţii va fi istoria crimelor lui Ludovic al XVI-lea !

În felul acesta echilibrul era restabilit: montagnarzii ceruseră abolirea regalităţii, dar girondinii ceruseră instaurarea Republicii.

Instaurarea republicii n-a fost decretată : a fost vo­tată prin aclamaţii.

Proclamarea republicii răspundea unei imense nece­sităţi populare. Era încununarea îndelungatei lupte pe care poporul o purtase neabătut de la începuturile Comunei. Era încoronarea mulţimii în dauna monarhiei.

Orele iluziei au fost scurte dar splendide. Crezuseră că proclamă o republică, dar ei consacrară o revoluţie. Dar ce importanţă are ! Se săvîrşise un lucru mare, care avea să zguduie lumea timp de peste un secol.

Girondinii erau în culmea fericirii, republica fiind rea­lizarea aspiraţiilor lor cele mai fierbinţi.

Astfel, seara se reuniră la un banchet la ministrul Roland. Se aflau acolo Vergniaud, Guadet, Louvet, Pétion, Boyer-Fonfrède, Barbaroux, Gensonné, Grangeneuve, Condorcet — comeseni care, în mai puţin de un an, urmau să se reunească la un alt banchet, de o altă solemnitate decît acesta !

Dar cine era în ochii tuturor viitorul şef ? Cine era principalul autor, cine va fi viitorul conducător al tinerei republici ? Vergniaud.

La sfîrşitul mesei, acesta îşi umplu paharul şi se ridică:

— Prieteni, spuse el, un toast.

Toţi se ridicară.

— Pentru veşnicia republicii !

Toţi repetară :

— Pentru veşnicia republicii !

Era gata să-şi ducă paharul la gură.

— Aşteptaţi ! spuse doamna Roland.

Purta la piept un boboc de trandafir, care se deschidea ca noul ev în care se intra : luă trandafirul şi, aşa cum ar fi făcut o ateniană în paharul lui Pericle, îi presără petalele în paharul lui Vergniaud.

Vergniaud zîmbi trist, goli paharul şi, aplecîndu-se la urechea lui Barbaroux, care se afla la stînga lui, zise :

— Vai, Teamă mi-e că acest suflet mare se înşală ! Nu petale de trandafiri, ci ramuri de chiparos ar trebui să fie astă seară în vinul nostru. Închinînd pentru o re­publică, ale cărei picioare sînt scăldate în sîngele din septembrie, Dumnezeu ştie dacă nu bem pentru moartea noastră ! Dar, ce contează ! adăugă el aruncînd o privire înălţătoare spre cer. Să fi fost acest vin sîngele meu, şi tot l-aş fi băut pentru libertate şi egalitate !

— Trăiască republica ! repetară în cor toţi comesenii.

Aproape în clipa cînd Vergniaud făcea acest toast şi comesenii îi răspunseră strigînd în cor „Trăiască repu­blica !”, trompetele sunară în faţa mînăstirii Temple şi apoi se lăsă o tăcere adîncă.

Atunci, din camerele lor, cu ferestre deschise, regele şi regina auziră un slujbaş municipal care, cu glas pu­ternic, sonor, proclama abolirea regalităţii şi instaurarea republicii.



Yüklə 2,86 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin