Alexandre dumas contesa de charny

Capitolul 46

PATRIA ESTE ÎN PRIMEJDIE

La orele şase dimineaţa, în ziua de 22 iulie, opt zile după serbarea de pe Champ-de-Mars, întregul Paris tre­sări la zgomotul unui tun de mare calibru, ce trăgea de pe Pont-Neuf.

Un tun de la Arsenal îi răspunse ca un ecou.

Acest zgomot violent avea să se repete din oră în oră ziua întreagă.

Cele şase legiuni ale gărzii naţionale, conduse de cei şase comandanţi, erau adunate din zori la primărie. Fură organizate două cortegii, pentru a duce pe străzile Pari­sului şi în cartierele mărginaşe proclamaţia privind pri­mejdia în care se afla patria.

Danton avusese ideea acestei înfricoşătoare sărbători, cerîndu-i lui Sergent să-i facă programul. Sergent, artist mediocru ca gravor, dar mare ca regizor ; Sergent a cărui ură se înzecise după insultele cu care fusese copleşit la Tuileries, desfăşurase în programul acestei zile o gran­dioasă punere în scenă, pe care avea s-o perfecţioneze după 10 august.

Fiecare cortegiu, din care unul urma să coboare şi celălalt să urce în oraş, porni de la primărie la şase dimi­neaţa. Cortegiul era deschis de un detaşament de cava­lerie cu fanfara în frunte. Melodia cîntată de fanfară, compusă pentru această ocazie, era sumbră şi semăna a marş funebru.

În spatele detaşamentului de cavalerie veneau şase tunuri, care înaintau în front acolo unde străzile şi che­iurile erau destul de largi şi cîte două pe străzile înguste.

Urmau apoi patru aprozi călare, purtînd patru drapele, pe fiecare din ele fiind înscris unul dintre aceste patru cuvinte :
LIBERTATE — EGALITATE — CONSTITUŢIE — PATRIE.
Veneau apoi doisprezece funcţionari municipali, în­cinşi cu săbii şi cu eşarfe.

Apoi singur, izolat ca şi Franţa, un soldat din garda naţională, călare, ducea o flamură mare, tricoloră, pe care scria :

cetăţeni ! patria este în primejdie !
Apoi, în aceeaşi ordine ca şi primele, urmau alte şase tunuri, care înaintau în salturi greoaie, duruind. În urma lor venea un detaşament al gărzii naţionale. Apoi un al doilea detaşament de cavalerie închidea coloana.

În fiecare piaţă, la fiecare pod, la fiecare răscruce de drumuri, cortegiul se oprea.

Se ordona linişte prin duruit de tobe.

Oamenii fluturau drapele şi, cînd nu se mai auzea nici un zgomot, cînd zece mii de spectatori îşi reţineau, gîfîind, răsuflarea, se ridica glasul grav al slujbaşului municipal, care citea documentul aprobat de corpul legis­lativ şi adăuga :

PATRIA ESTE ÎN PRIMEJDIE !
Acest ultim strigăt era înspăimîntător şi răsuna în toate inimile. Era strigătul naţiunii, al patriei, al Fran­ţei! Era ca o mamă în agonie care striga : „Ajutor, copiii mei!”

Şi-apoi, din oră în oră, răsuna lovitura de tun de pe Pont-Neuf, cu ecoul său de la Arsenal.

În toate pieţele mari din Paris — piaţa catedralei Notre-Dame fiind centrul acţiunii — fuseseră ridicate amfiteatre pentru înrolarea voluntarilor.

În mijlocul acestor amfiteatre se afla o scîndură lată, aşezată pe două tobe, servind drept masă de înrolare. De cîte ori valul de oameni se izbea de amfiteatru, tobele gemeau ca suflul unei furtuni îndepărtate.

Corturi împodobite cu drapele tricolore erau ridicate în jurul amfiteatrului, avînd în vîrfurile lor banderole tricolore şi coroane din frunze de stejar.

Slujbaşi municipali cu eşarfe ocupau locurile din ju­rul mesei şi, pe măsură ce se făceau înrolările, eliberau certificate celor înrolaţi.

De fiecare parte a amfiteatrului se aflau două tunuri. La piciorul scării duble cînta neîncetat o fanfară. În faţa corturilor, urmînd aceeaşi linie curbă, se formase un cerc de cetăţeni înarmaţi.

Era în acelaşi timp ceva măreţ şi înfricoşător. Era o exaltare de patriotism.

Fiecare dădea buzna să fie înscris. Sentinelele nu-i puteau ţine în loc pe cei ce se prezentau : rîndurile erau rupte în fiecare clipă.

Cele două scări ale amfiteatrului — una pentru urcat, cealaltă pentru coborît — nu aveau capacitatea necesară, oricît de largi erau.

Fiecare urca cum putea, ajutat de cei care se urcaseră mai înainte. Apoi, după ce-şi vedea numele înscris şi primea adeverinţa, sărea jos cu strigăte de mîndrie, fluturînd documentul, cîntînd Ça ira, ducîndu-se să sărute gura tunurilor.

Era logodna poporului francez cu acest război de două­zeci şi doi de ani, care, dacă nu l-a avut în trecut, va avea drept rezultat în viitor libertatea lumii.

Printre aceşti voluntari erau unii prea bătrîni, nerozi sublimi care-şi ascundeau vîrsta. Erau alţii prea tineri care, minţind pios, se ridicau în vîrful picioarelor şi răs­pundeau : „Şaisprezece ani !” cînd nu aveau decît pai­sprezece.

În felul acesta plecară din Bretania bătrînul Le Tour d'Auvergne şi din sud tînărul Viala.

Cei ce erau reţinuţi de legături de nedesfăcut plîn- geau că nu puteau pleca. De ruşine îşi ascundeau capul în mîini, şi cei aleşi le strigau :

— Dar cîntaţi şi voi, ăştia ! Strigaţi şi voi : „Trăiască naţiunea !”

Şi strigăte neaşteptate şi puternice de „Trăiască na­ţiunea !” urcau în văzduh, pe cînd din oră în oră, mereu, tunul de pe Pont-Neuf şi ecoul său de la Arsenal bubuiau vîrtos.

Fierberea era atît de mare, spiritele erau atît de pu­ternic zguduite, încît însăşi Adunarea se înspăimîntă de opera sa.

Trimise patru membri să străbată Parisul în lung şi-n lat. Aceştia aveau drept misiune să spună :

— Fraţilor, în numele patriei, nici un fel de răscoală ! Curtea o doreşte, pentru a obţine îndepărtarea regelui. Deci să nu oferim Curţii nici un pretext. Regele trebuie să rămînă printre noi !

Apoi, aceşti propagatori îndîrjiţi adăugau încetişor :

— Trebuie să-şi primească pedeapsa !

Şi se aplauda peste tot pe unde treceau aceşti oameni. Şi se auzea trecînd prin mulţime, aşa cum se, aude venind suflul furtunii în ramurile unei păduri : „Trebuie să-şi primească pedeapsa !” Nu se spunea cine, dar fiecare ştia bine pe cine voiau să pedepsească.

Zarva dură pînă la miezul nopţii. Pînă la miezul nop­ţii tunul bubui, pînă la miezul nopţii mulţimea staţionă în jurul amfiteatrelor.

Mulţi dintre cei înrolaţi rămaseră acolo, făcînd prima lor tabără la picioarele altarului patriei.

Fiecare bubuitură de tun răsunase pînă în inima palatului Tuileries. Inima palatului era camera regelui, unde se găseau reuniţi Ludovic al XVI-lea, Maria-Antoaneta, copiii regali şi prinţesa de Lamballe. Nu se despărţiseră toată ziua. Simţeau că soarta lor se hotăra în această zi mare şi solemnă.

Familia regală nu se despărţi decît la miezul nopţii, adică după ce tunul încetă să mai tragă.

De cînd ştia că poporul se adună în cartierele mărgi­naşe, regina nu mai dormea la parter. Prietenii ei reu­şiseră s-o convingă să urce la primul etaj, între aparta­mentul regelui şi cel al delfinului.

Se trezea de obicei din zori şi cerea categoric să nu fie închise nici obloanele nici jaluzelele, pentru ca insom­niile să-i fie mai puţin chinuitoare.

Doamna Campan dormea în aceeaşi cameră cu regina.

Să povestim cu ce prilej a consimţit regina ca una din doamnele ei să doarmă lîngă ea.

Într-o noapte, cînd regina tocmai se culcase — era aproape unu noaptea — iar doamna Campan era în pi­cioare în faţa patului Măriei Antoaneta şi sta de vorbă cu ea, se auziră deodată paşi în coridor, apoi un zgomot că o luptă între doi bărbaţi.

Doamna Campan vru să se ducă să vadă ce se întîm­plă, dar regina, cramponîndu-se de camerista ei, mai bine zis de prietena ei, îi zise :

— Nu mă părăsi, Campan ?

Între timp, un glas strigă din coridor :

— Nu vă temeţi, doamnă ! E un mizerabil care voia să vă ucidă, dar l-am prins !

Era glasul valetului.

— Doamne ! exclamă regina ridicînd mîinile spre cer. Ce viaţă duc ! Insulte în timpul zilei, asasini noaptea !

Apoi regina îi strigă valetului :

— Dă-i drumul acestui om şi deschide-i uşa !

— Dar, doamnă... spuse doamna Campan.

— Vai, draga mea, dacă ar fi arestat, mîine ar fi purtat în triumf de iacobini !

Omul a fost eliberat. Era un băiat care ajuta la toaleta regelui.

Din acea zi, regele obţinuse ca cineva să doarmă în camera reginei. Maria-Antoaneta o alese pe doamna Campan.

În noaptea care a urmat declaraţiei că patria e în pri­mejdie, doamna Campan se trezi pe la ora două dimi­neaţa. O rază de lună, ca o luminăţie nocturnă, ca o flacăra prietenoasă, trecea prin geamuri şi se aşternea pe patul reginei, dînd cearşafurilor o nuanţă albăstruie.

Doamna Campan auzi un suspin : înţelese că regina nu dormea.

— Vă doare ceva, Majestate ? întrebă ea încet.

— Mă doare mereu, Campan, răspunse Maria-Antoaneta. Sper totuşi că această suferinţă se va termina curînd.

— Doamne ! exclamă camerista, oare Majestatea Voastră are iar vreun gînd sinistru ?

— Nu, Campan, dimpotrivă.

Apoi, întinzîndu-i mîna palidă, care deveni şi mai palidă în raza lunii, spuse cu o adîncă melancolie :

— Peste o lună, această rază de lună ne va vedea liberi şi dezlegaţi de lanţurile noastre.

— Ah ! exclamă doamna Campan bucuroasă, aţi ac­ceptat ajutorul domnului de La Fayette şi veţi fugi ?

— Ajutorul domnului de La Fayette ? Oh, nu ! Mul­ţumesc lui Dumnezeu ! spuse regina cu un accent de silă care nu lăsa urme de îndoială. Nu, dar peste o lună ne­potul meu Francisc va fi la Paris.

— Sînteţi chiar atît de sigură, Majestate ? exclamă doamna Campan speriată.

— Da, spuse regina, totul e hotărît : Prusia şi Austria s-au aliat. Amîndouă puterile reunite se vor îndrepta spre Paris. Avem intinerariul prinţilor şi al armatelor aliate şi putem spune cu certitudine : — În ziua de cutare salvatorii noştri vor fi la Valenciennes — În ziua de cutare la Verdun... În cele din urmă la Paris !”

— Şi nu vă temeţi... ?

Doamna Campan se opri.

-— Să fiu asasinată ? spuse regina completînd fraza. Ştiu că există şi această posibilitate. Dar, ce vrei, Cam­pan ? Cine nu riscă, nu cîştigă !

— Şi în ce zi speraţi să intre în Paris suveranii aliaţi ? întrebă doamna Campan.

— Între 15 şi 20 august, răspunse regina.

— Să vă audă Dumnezeu ! spuse camerista.

Din fericire, Dumnezeu n-a auzit. Sau, mai bine zis, a auzit şi a trimis Franţei un ajutor pe care nu conta: MARSEIEZA.

Capitolul 47

„la marseillaise”

Ceea ce o liniştea pe regină era exact ceea ce ar fi trebuit s-o înspăimînte : manifestul ducelui de Brunswick.

Acest manifest, redactat în palatul Tuileries şi pornit de acolo în primele zile ale lunii, n-avea să revină la Paris decît la 26 iulie.

Dar aproape în clipa cînd se redacta la Paris acest ma­nifest absurd, nesăbuit — al cărui efect îl vom vedea curînd — să povestim ce se petrecea la Strasbourg.

Strasbourg, unul dintre oraşele noastre cele mai fran­ceze, deoarece tocmai scăpase de sub ocupaţia austriacă, Strasbourg, unul dintre cele mai solide ziduri de apărare ale Franţei, avea, după cum am mai spus, duşmanul la porţile sale. Tocmai de aceea chiar la Strasbourg se strîngeau de şase luni, adică de cînd se vorbea despre război, tinerele batalioane de -voluntari cu suflet înflă­cărat şi patriotic.

Strasbourg, care îşi oglindea superbul turn al cate­dralei în Rin, singurul care ne despărţea de duşman, era în acelaşi timp o vatră clocotitoare de luptă, de tinereţe, de bucurie, de plăceri, de baluri, de reviste, în care zgo­motul mijloacelor de luptă se amesteca neîncetat cu cel al mijloacelor de sărbătoare.

Din Strasbourg, unde pe o poartă soseau voluntari ce urmau să fie pregătiţi, ieşeau prin alta soldaţi gata de luptă. Acolo se întîlneau, se îmbrăţişau, îşi luau rămas bun de la prieteni. Surorile plîngeau, mamele se rugau, taţii spuneau : „Duceţi-vă, muriţi pentru Franţa !”

Şi toate acestea în dangătul clopotelor şi în bubuitul tunurilor, două glasuri de bronz care-i vorbesc lui Dum­nezeu, unul spre a-i cere milă, celălalt spre a-i cere dreptate.

La una din aceste despărţiri, mai solemnă decît altele fiindcă soldaţii erau mai numeroşi, Dietrich, primarul oraşului, demn şi minunat patriot, îi invită pe aceşti viteji să vină la el la un banchet, să fraternizeze cu ofiţerii din garnizoană.

Cele două fiice ale primarului şi douăsprezece sau cincisprezece dintre prietenele lor, blonde şi nobile fete ale Alsaciei, care, după părul lor de aur, puteau fi ase­muite cu nişte nimfe ale zeiţei Ceres, trebuiau dacă nu să prezideze, dar cel puţin, ca tot atîtea buchete de flori, să înfrumuseţeze şi să înmiresmeze banchetul.

Printre comeseni se afla un obişnuit oaspete al casei Dietrich, un distins tînăr din Franche-Comté, numit Rouget de l’Isle. Avea pe atunci douăzeci de ani şi, ca ofi­ţer de geniu, se afla în garnizoană la Strasbourg.

Poet şi muzician, pianul la care cînta era unul din instrumentele care se auzeau în imensul concert, iar glasul lui, unul dintre cele care răsunau printre cele mai puternice şi mai patriotice.

Niciodată un banchet mai francez şi mai naţional n-a fost luminat de un soare de iunie mai fierbinte.

Nimeni nu vorbea despre sine : toţi vorbeau despre Franţa.

E-adevărat că moartea şedea la pîndă ca în banche­tele antice, dar o moarte frumoasă, zîmbitoare, fără coasa hidoasă şi clepsidra funebră, ci purtînd într-o mînă o sabie şi în cealaltă o cunună de laur !

Se întrebau ce puteau cînta : vechiul Ça ira era un cîntec de mînie şi de război civil ; le trebuia un strigăt patriotic, frăţesc şi în acelaşi timp ameninţător pentru străinătate.

Cine va fi oare Tirteul¹ modern care va creea în mij­locul fumului tunurilor, al şuieratului ghiulelelor şi al gloanţelor imnul Franţei împotriva duşmanului ?

La această întrebare, Rouget de l'Isle, entuziast, în­drăgostit şi patriot, răspunse ;

— Eu!

Şi ieşi în fugă din sală.

Peste o jumătate de oră, cînd abia îşi dădură seama de lipsa lui, totul era făcut : cuvintele şi muzica. Totul se înjghebase dintr-o ţîşnitură, turnată într-un tipar ca statuia unui zeu.

Rouget de l'Isle se înapoie, cu pletele date pe spate, cu fruntea îmbrobonită de sudoare, gîfîind de lupta ce o dăduse între cele două surori sublime, muzica şi poezia.

— Ascultaţi ! spuse el. Ascultaţi cu toţii !

Distinsul tînăr era sigur de muza sa. Toţi se întoarseră la auzul glasului său, unii cu paharul în mînă, alţii ţinînd o mînă fremătătoare în a lor.

Rouget de l'Isle începu :

Haideţi, copii ai ţării mele,

Ziua izbînzii a sosit!

Stindardul tiraniei grele

Spre noi din nou s-a dezvelit .

Dar n-auziţi voi colo-n vale

Cum mugesc crunţii soldaţi ?

Ei toţi sugrum ca lupi turbaţi

Soţii şi fii ce l-ies în cale !

La arme, cetăţeni! şi fronturi mari formaţi!

Porniţi! ş-un sînge spurcat în cale vi-l vărsaţi!
La auzul acestui prim cuplet, un fior electric străbătu întreaga adunare. Izbucniră două sau trei urale de entu­ziasm, dar glasuri dornice să audă urmarea strigară de îndată :

— Linişte ! linişte ! ascultaţi !

Rouget continuă cu un gest de adîncă indignare :
Ce vor aste oaste barbare

Ce-n contra noastră uneltesc ?

Şi pentru ce aceste fiare

Neîncetat se asmuţesc ?

Francezi! ah ! ce batjocorire !

În suflet voi nu o simţiţi ?

Ei vor pe noi înlănţuiţi

Să ne tîrască în robire.

La arme, cetăţeni!
De astă dată Rouget de l'Isle nu mai avu nevoie să apeleze la cor : un singur strigăt izbucni din toate piep­turile :
...şi fronturi mari formaţi!

Porniţi! ş-un sînge spurcat în cale vi-l vărsaţi !
Rouget de l'Isle a fost nevoit să ceară tăcere pentru a putea cînta următorul cuplet. Îl ascultară exaltaţi. Glasul indignat deveni ameninţător :
Tirani şi vînzători, vai vouă !

Dispreţul numai meritaţi,

Şi pentru orice crimă nouă

Răsplata o să v-o luaţi.

Toţi sînt soldaţi, ca voi să lupte,

Şi de-ar pica ăşti juni eroi,

Pămîntul va produce-alţi noi,

Gata ca voi să intre-n lupte !
— Da ! da ! strigară toate glasurile.

Şi taţii îşi împinseră fiii care puteau să meargă, ma­mele ridicară în sus copiii pe care încă îi ţineau în braţe.

Atunci Rouget de l'Isle îşi dădu seama că-i mai lip­seşte un cuplet : cîntecul copiilor, cor sublim al recoltei ce se va naşte, al grăuntelui care încolţeşte. Şi, pe cînd comesenii repetau cu frenezie teribilul refren, lăsă să-i cadă capul în mînă. Apoi, în mijlocul zgomotului, al zar­vei, al felicitărilor, improviză următorul cuplet :
Noi vom intra în luptă cruntă

Cînd bunii noştri toţi peri-vor,

Păşind pe pulberea lor sfîntă,

Pe urma vitejiei lor !

De viaţa-om fi cu nepăsare,

Chiar giulgiul lor vom împărţi,

Dar mîndri-n suflet ne-om simţi,

Redîndu-le a lor răzbunare.
Printre hohotele înăbuşite ale mamelor şi strigătele entuziaste ale bărbaţilor, se auziră glasurile limpezi ale copiilor cîntînd în cor :
La arme, cetăţeni! şi fronturi mari formaţi !

Porniţi ! ş-un sînge spurcat în cale vi-l vărsaţi !
— Vai ! murmură unul dintre comeseni, nu există oare iertare pentru cei care au fost doar rătăciţi ?

— Aşteptaţi, aşteptaţi, strigă Rouget de l'Isle, şi veţi vedea că inima mea nu merită acest reproş.

Şi, cu glas plin de emoţie, cîntă această strofă sfîntă, în care se oglindeşte sufletul Franţei întregi : omenos, mare, generos şi zburînd, chiar în clipe de furie, cu ari­pile milei deasupra mîniei:
Francezi! bravi fără-asemuire,

Din victime voi mai cruţaţi :

Căci fără a lor consimţire

În contra voastră-au fost mînaţi.
Aplauzele îl întrerupseră pe autor.

— Oh ! da ! da ! se strigă din toate părţile. Milă, iertare pentru fraţii noştri rătăciţi, pentru fraţii noştri sclavi, pentru fraţii noştri care sînt mînaţi împotriva noastră cu biciul şi cu baioneta !

— Da, reluă Rouget de l'Isle, iertare şi milă pentru aceştia !
Dar pe-aste trupe mercenare

A lui Bouillé discipoli laşi,

Ce-al maicii sîn spintec trufaşi,

Zdrobiţi-i toţi făr-de păsare !

La arme, cetăţeni! şi fronturi mari formaţi!
— Da, strigară cu toţii, împotriva acestora :
Porniţi ! şi-un sînge spurcat în cale vi-l vărsaţi !
— Acum, strigă Rouget de l'Isle, în genunchi ; toţi cîţi sînteţi !

Se supuseră.

Rouger de l'Isle rămase singur în picioare, puse un picior pe scaunul unui comesean ca pe prima treaptă a templului libertăţii şi, ridicînd braţele spre cer, cîntă ultimul cuplet, invocarea geniului Franţei :
Iubire sfînt-a ţării mele

Susţine-ăst braţ răzbunător

Tu, libertate-n vremuri grele,

Luptă cu-al tău apărător !

La vocea ta cea bărbătească

Izbînda să vie spre noi,

Şi-ai tăi duşmani de suflet goi,

Triumful nostru să-l privească !

— Acum, spuse o voce, Franţa e salvată !

Şi, din toate piepturile, într-un strigăt sublim, izbucni un De Profundis al despotismului, un Magnificat al li­bertăţii.

La arme, cetăţeni! şi fronturi mari formaţi!

Porniţi ! ş-un sînge spurcat în cale vi-l vărsaţi!
Se produse apoi o bucurie nebună, exaltată, necuge­tată. Fiecare se arunca în braţele vecinului său. Fetele îşi umplură braţele de flori, buchete şi coroane, şi le aşter­nură la picioarele poetului.

Peste treizeci şi opt de ani, cînd îmi povestea despre acea zi însemnată — mie, care auzeam pentru prima oară în 1830 acest imn sfînt cîntat de puternicul glas al po­porului — peste treizeci şi opt de ani fruntea poetului mai radia încă de strălucitoarea aureolă din 1792.

Şi pe bună dreptate !

Cum se face că eu însumi sînt atît de emoţionat scriind aceste ultime strofe ? Cum se face că, în timp ce dreapta mea scrie tremurînd corul copiilor şi invocaţia către geniul Franţei, mîna mea stîngă şterge o lacrimă gata să cadă pe această pagină ?

Pentru că sfînta Marseieză nu este numai un strigăt de război şi o chemare însufleţită la frăţie. Pentru că mîna majestuoasă şi puternică a Franţei este întinsă tuturor popoarelor. Ea va fi totdeauna ultimul suspin al libertăţii care moare, primul strigăt al libertăţii care renaşte !

Cum se face că imnul născut la Strasbourg sub numele de Cîntecul Rinului a izbucnit deodată în inima Franţei sub numele de Marseieza ?¹

Aceasta o vom povesti cititorilor noştri în capitolul următor.

Capitolul 48

CEI CINCI SUTE DE OAMENI AI LUI BARBAROUX

La 28 iulie, ca pentru a fundamenta proclamaţia po­trivit căreia patria se afla în primejdie, sosi la Paris ma­nifestul de la Koblenz.

Cum am spus, era o acţiune nechibzuită, o ameninţare, în consecinţă o insultă adusă Franţei.

Ducele de Brunswick, om de talent, socotea mani­festul absurd ; dar, deasupra ducelui, se aflau regii coali­ţiei. Ei primiră documentul gata redactat din mîinile regelui Franţei şi-l impuseră generalului lor.

Potrivit manifestului, orice francez era vinovat, oricare oraş şi sat trebuia distrus sau ars. În ce priveşte Parisul, acest Ierusalim modern menit a fi prada rugurilor şi spi­nilor, în el nu trebuia să rămînă piatră pe piatră !

Iată ce spunea acest manifest care venea din Koblenz în ziua de 28, datat din 26.

A fost adus probabil de un vultur în ghearele sale, dacă a putut parcurge două sute de leghe în treizeci şi şase de ore !

Este lesne de înţeles ce explozie a stîrnit un asemenea document : a fost ca o scînteie care cade asupra unui butoi cu pulbere. Toate inimile tresăriră, toţi se alarmară, toţi se pregătiră de luptă.

Să alegem, dintre toţi aceşti oameni, unul singur : dintre toate aceste caractere unul singur. L-am numit mai înainte : Barbaroux. Vom încerca să-l descriem.

Cum am spus, Barbaroux îi scrisese pe la începutul lunii iulie lui Rebecqui : Trimite-mi cinci sute de oameni care să ştie să moară !

Cine era bărbatul care putea scrie o astfel de frază, şi ce influenţă avea el asupra compatrioţilor săi ?

Avea influenţa tinereţii, a frumuseţii şi a patriotis­mului.

Aşa era Charles Barbaroux, cu un chip blînd şi fer­mecător, care o tulbura şi o urmărea pe doamna Roland pînă şi în camera conjugală, care o făcea pe Charlotte Corday să viseze pînă şi la picioarele eşafodului.

Doamna Roland începu să nu mai aibă încredere în el. De ce n-avea încredere ? Era prea frumos.

Era învinuirea ce plana asupra a doi oameni ai re­voluţiei, ale căror capete, oricît de frumoase ar fi fost, apărură cu paisprezece luni mai tîrziu, unul în mîinile călăului din Bordeaux, celălalt în mîinile călăului din Paris ; primul era Barbaroux, al doilea Hérault de Sé- chelles.

Ascultaţi ce spune despre ei doamna Roland :

„Barbaroux e uşuratic ; adoraţia cu care îl înconjură femeile de moravuri uşoare dăunează seriozităţii convin­gerilor sale. Cînd îi văd pe aceşti tineri frumoşi îmbătaţi de impresia pe care o produc, cum sînt Barbaroux şi Hérault de Séchelles, nu mă pot împiedica să cred că prea se adoră pe ei înşişi pentru a-şi adora îndeajuns patria.”

Şe înşela severa zeiţă Palas.

Patria era nu chiar unica, dar prima iubită a lui Barbaroux. Cel puţin pe ea o iubise cel mai mult, de vreme ce murise pentru ea.

Barbaroux abia avea douăzeci şi cinci de ani.

Se născuse la Marsilia, dintr-o familie de navigatori îndrăzneţi, care au făcut din comerţ o poezie. Prin în­făţişarea, graţia şi idealismul său, mai ales prin profilul său grec, părea să descindă în linie directă din acei Pho- ceeni care-şi aduseseră zeii de pe malul rîului Permessus pînă la malurile Ronului.

Încă de tînăr, se instruise în marea artă a cuvîntului — această artă din care oamenii din sudul Franţei ştiu să-şi facă o armă şi o podoabă — apoi se instruise în poezie, această floare a Parnasului pe care întemeietorii oraşului Marsilia au adus-o cu ei din golful Corint pînă în golful Lion. Se mai ocupase, printre altele, de fizică şi era în corespondenţă cu Saussure şi Marat.

Se manifestase pe neaşteptate în timpul agitaţiilor din oraşul său natal, în urma alegerii lui Mirabeau. A fost apoi numit secretar al municipalităţii oraşului Marsilia. Mai tîrziu s-au produs tulburări în oraşul Arles. În mij­locul acestor tulburări a apărut frumoasa figură a lui Barbaroux, asemănătoare lui Antinous înarmat.

Parisul îl cerea. Marele cuptor avea nevoie de acest ferment înmiresmat. Imensul creuzot avea nevoie de acest metal pur.

A fost trimis acolo să raporteze despre tulburările de la Avignon. S-ar fi spus că nu făcea parte din nici un partid, că inima sa, ca şi inima dreptăţii, nu cunoştea nici prietenia, nici ura : el spuse adevărul simplu şi îngrozi­tor, aşa cum era, şi spunîndu-l izbuti să fie măreţ ca şi el.

Girondinii ajunseseră la putere. Ceea ce îi deosebea pe girondini de celelalte partide, ceea ce poate i-a pierdut, este faptul că erau adevăraţi artişti : iubeau ce era frumos, întinseră mîna lor caldă şi sinceră lui Barbaroux, apoi, mîndri de acest frumos aliat, îl conduseră pe tînărul marsiliez la doamna Roland.

Se ştie ce a gîndit doamna Roland, la prima privire, despre Barbaroux. Ce a mirat-o mai cu seamă era faptul că soţul ei se afla de multă vreme în corespondenţă cu Barbaroux şi că scrisorile acestui tînăr veneau cu regu­laritate, precise şi pline de înţelepciune.

Ea nu întrebase nici ce vîrstă, nici ce înfăţişare avea acest corespondent serios : era convinsă că e vorba de un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu craniul dezgolit de atîta gîndire şi cu fruntea brăzdată de atîtea nopţi de veghe.

Veni în întîmpinarea imaginii pe care şi-o făcuse şi se pomeni în faţa unui tînăr frumos, de douăzeci şi cinci de ani, vesel, glumeţ, uşuratic, care iubea femeile — toată această generaţie înzestrată şi arzătoare, care înflorea în '92 şi avea să fie secerată în 1793, îl iubea.

În acest cap, ce părea atît de frivol şi pe care doamna Roland îl găsea prea frumos, s-a formulat, poate, prima idee în legătură cu ce avea să fie 10 august.

Furtuna plutea în aer. Nori nebuni alergau de la miazănoapte la miazăzi, de la apus la răsărit.

Barbaroux le dădu o direcţie precisă, îi îndrumă către acoperişul de culoarea ardeziei a palatului Tuileries.

Cînd nimeni n-avea încă un plan stabilit, el îi scria lui Rebecqui : Trimite-mi cinci sute de oameni care să ştie să moară !

Vai ! adevăratul rege al Franţei era acest rege al re­voluţiei, care scrisese să i se trimită cinci sute de oameni care să ştie să moară, şi căruia, tot atît de simplu cum îi ceruse, i-au fost trimişi.

Rebecqui îi alesese personal şi îi recrutase din parti­dul francez de la Avignon. Luptau de doi ani, dar urau de zece generaţii. Luptaseră la Toulouse, la Nîmes, la Arles. Se obişnuiseră cu sîngele. De oboseală, nici nu mai vorbeau.

În ziua hotărîtă, au întreprins, ca o simplă etapă, acest drum de două sute douăzeci de leghe.

De ce nu ? Erau marinari încercaţi, ţărani aspri, feţe arse de sirocco-ul african sau de mistralul de pe mun­tele Ventoux, mîini înnegrite de catran, sau înăsprite de muncă.

Peste tot pe unde treceau li se zicea tîlhari.

Într-o haltă pe care o făcură mai sus de Orgon, primiră cuvintele şi muzica imnului lui Rouget de l'Isle, intitu­lat atunci Cîntecul Rinului. Barbaroux era acela ce le trimitea acest tonic, pentru ca drumul să li se pară mai puţin lung.

Unul dintre ei descifră muzica şi cîntă cuvintele. Apoi toţi, într-un imens strigăt, repetară acest cîntec extraor­dinar, mult mai cumplit decît şi-l închipuise Rouget de l’Isle însuşi ! Trecînd prin gura marsiliezilor, melodia îşi schimbase caracterul, după cum şi cuvintele căpă­taseră alt accent. Nu mai era un cîntec de înfrăţire : era un cîntec de exterminare şi de moarte ; era Marse- ieza, adică imnul vibrant care ne-a făcut să tresărim de spaimă la sînul mamelor noastre.

Trecînd prin oraşe şi sate, această mică ceată din Mar­silia înfricase Franţa prin ardoarea cu care cînta acest nou cîntec, încă necunoscut.

Cînd află că au ajuns la Montereau, Barbaroux alergă să-l informeze pe Santerre. Acesta îi promise că se va duce să-i primească pe marsiliezi la Charenton, împreună cu patruzeci de mii de oameni.

Iată ce avea de gînd să facă Barbaroux cu cei patru­zeci de mii de oameni ai lui Santerre şi cu cei cinci sute de marsiliezi :

Să-i pună pe marsiliezi în frunte, să ia cu asalt primăria şi Adunarea, să ia cu asalt palatul Tuileries, aşa cum trecuseră peste Bastilia la 14 iulie 1789, şi, pe ruinele palatului florentin, să proclame republica.

Barbaroux şi Rebecqui s-au dus la Charenton să-l aştepte pe Santerre şi pe cei patruzeci de mii de oameni din periferiile Parisului.

Santerre sosi cu două sute de oameni !

Poate că nu voise să le cedeze marsiliezilor, adică unor străini, gloria unei asemenea lovituri.

Mica trupă cu ochi înflăcăraţi, cu feţele arse de soare, cu grai strident, străbătu întregul Paris, de la grădina regelui pînă la Champs-Elysées, cîntînd Marseieza. De ce am numi-o noi altfel, dacă aşa îi ziceau ei ?

Marsiliezii trebuiau să-şi ridice tabăra pe Champs- Elysées, unde urma să li se dea a doua zi un banchet.

Banchetul a avut loc, aşa cum se hotărîse. Dar, între Champs-Elysées şi podul turnant, la doi paşi de ospăţ, erau rînduite batalioanele de grenadieri din secţia „Filles-Saint-Thomas”. Era o gardă regalistă, pe care palatul o plasase acolo ca un zid de apărare între noii-veniţi şi el.

Marsiliezii şi grenadierii se adulmecară adversari. În­cepură prin a schimba sudalme, lovituri. La prima picătură de sînge, marsiliezii strigară : „La arme !”, se repeziră la puştile lor sprijinite în mănunchi, şi atacară la baionetă.

Grenadierii parizieni au fost daţi peste cap după această primă lovitură violentă. Spre norocul lor, aveau în spate palatul Tuileries şi porţile sale de fier. Podul turnant le apără fuga, ridicîndu-se în faţa duşmanilor lor.

Fugarii găsiră adăpost în apartamentele regelui. Se spune chiar că un rănit a fost îngrijit de propriile mîini ale reginei.

Federaţii, marsiliezii, bretonii şi cei din Dauphinèe erau cinci mii. Constituiau o forţă nu prin număr, ci prin devotament. Aveau în ei spiritul revoluţiei.

În ziua de 17 iulie au trimis o adresă Adunării, în care spuneau :
Aţi declarat patria în primejdie, dar nu o puneţi chiar voi în primejdie prelungind impunitatea trădătorilor ?

Urmăriţi-l pe La Fayette, suspendaţi puterea execu­tivă, destituiţi directoratele departamentelor, reînnoiţi puterea judiciară.
La 3 august, Pétion în persoană repetă aceeaşi cerere. Cu glasul său indiferent, cere în numele Comunei che­marea sub arme.

Este adevărat că are în spatele său doi buldogi, care îl muşcă de picioare : Danton şi Sergent.

— Comuna, spuse Pétion, denunţă puterea executivă. Pentru a vindeca bolile de care suferă Franţa trebuie să nu pierdem nici o clipă şi să le atacăm chiar la izvoarele lor. Noi am fi dorit să cerem numai suspendarea tempo­rară a lui Ludovic al XVI-lea, dar Constituţia se opune. Regele invocă fără încetare Constituţia. O invocăm la rîndul nostru şi cerem decăderea lui din drepturi.

Îl auziţi pe regele Parisului denunţîndu-l pe regele Franţei, pe regele de la primărie declarînd război rege­lui din Tuileries ?

Adunarea dădu înapoi în faţa înspăimîntătoarei mă­suri ce i se propunea. Decăderea din drepturi fu amînală pentru 9 august.

În ziua de 8, Adunarea declară că acuzaţia împotriva lui La Fayette nu e justificată. Adunarea dădea înapoi.

Ce avea să hotărască a doua zi în legătură cu decă­derea din drepturi a regelui ? Se va împotrivi şi ea po­porului ?

Să ia seama ! Nu ştie oare, imprudenta, ce se petrece ?

La 3 august — chiar în ziua în care Pétion venise să ceară decăderea din drepturi — suburbia Saint-Marceau se sătură să mai moară de foame în această luptă care nu înseamnă nici pace nici război : trimite delegaţi la secţia Quinze-Vingts şi îi întreabă pe fraţii din suburbia Saint-Antoine :

— Dacă pornim asaltul asupra palatului Tuileries, mergeţi cu noi ?

— Mergem ! răspunseră aceştia.

La 4 august, Adunarea condamnă proclamaţia insurec­ţională a secţiei Mauconseil. În ziua de 5, Comuna refuză să publice decretul.

Nu era suficient că regele Parisului declarase război regelui Franţei, iată că şi Comuna se opunea Adunării.

Toate aceste zvonuri de opoziţie faţă de mişcare ajun­geau la urechile marsiliezilor. Ei aveau arme, dar n-aveau cartuşe. Cerură în gura mare cartuşe, dar nu primiră.

În seara zilei de 4, o oră după ce se răspîndise zvonul că Adunarea condamnă actul insurecţional al secţiei Mauconseil, doi tineri marsiliezi se îndreaptă spre primărie.

Nu se află la birou decît doi funcţionari municipali: Sergent, omul lui Danton, şi Panis, omul lui Robespierre.

— Ce vreţi ? întreabă cei doi funcţionari.

— Cartuşe! răspund cei doi tineri.

— Distribuirea este formal interzisă, spuse Panis.

— E interzis să eliberaţi cartuşe ? reluă unul dintre marsiliezi. Dar ceasul luptei se apropie, şi nu avem cu ce s-o susţinem !

— Am fost aduşi aşadar la Paris ca să fim ucişi ? strigă celălalt.

Primul scoate un pistol din buzunar. Sergent zîmbeşte :

— Ne ameninţaţi, tinere ? spuse el. Nu cu ameninţări veţi intimida doi membri ai Comunei !

— Cine vorbeşte de ameninţări şi intimidare ? spuse tînărul. Acest pistol nu e pentru dumneavoastră, e pen­tru mine !

Şi apăsînd arma pe frunte :

— Pulbere ! Cartuşe ! Sau, pe legea mea de marsiliez, îmi zbor creierii !

Sergent avea o imaginaţie de artist, o inimă de fran­cez. Simţi că strigătul acestui tînăr era strigătul Franţei.

— Panis, spuse el, să luăm seama ! Dacă acest tînăr se sinucide, sîngele lui se va revărsa asupra noastră !

— Dar dacă eliberăm cartuşe împotriva ordinului, ne punem capul în joc.

— Nu face nimic ! Cred că a venit momentul să ne punem capul în joc, spuse Sergent. În orice caz, fiecare pentru sine. Eu îl joc pe al meu, rămîne ca tu să nu-mi urmezi exemplul.

Şi, luînd o hîrtie, scrise ordinul de a se elibera cartuşe marsilierilor, şi-l semnă.

— Dă-mi-l ! spuse Panis cînd Sergent, termină.

Şi semnă după Sergent.

De acum înainte puteau să fie liniştiţi : din clipa în care marsiliezii aveau cartuşe, nu se vor lăsa doborîţi fără să se apere.

În ziua de 6, Adunarea chiar primi o petiţie vehementă din partea marsiliezilor înarmaţi. Nu numai că o primi, dar admite ca petiţionarii să ia parte la şedinţă, cu toate onorurile.

Adunarea e tare înfricoşată. Atît de înfricoşată, încît se întreabă dacă nu e cazul să se retragă în provincie.

Singur Vergniaud o reţine. — Şi de ce, Dumnezeule? Cine n-ar spune că Vergniaud o face pentru că vrea să rămînă la Paris lîngă frumoasa Candeille ? Dealtfel, n-avea nici o importanţă.

— La Paris trebuie să se asigure izbînda libertăţii, sau de nu, să pierim odată cu ea ! spuse Vergniaud. Dacă părăsim Parisul, nu o putem face decît împreună cu toţi cetăţenii, cum a făcut Temistocle, nelăsînd în urmă decît cenuşă, nefugind din faţa duşmanului decît pentru a-i săpa mormîntul !

Astfel toată lumea stă la îndoială, şovăie, fiecare simte pămîntul cutremurîndu-i-se sub picioare şi se teme să nu se deschidă sub el.

La 4 august, ziua în care Adunarea condamnă procla­maţia insurecţională a secţiei Mauconseil, ziua în care cei doi marsiliezi obţin cartuşe de la Panis şi Sergent şi le distribuie celor cinci sute de compatrioţi ai lor, în ace­eaşi zi pe bulevardul Temple avea loc o reuniune la „Cadran-Bleu”. Camille Desmoulins era acolo în numele său personal şi al lui Danton. Cu pana în mînă, Cassa schiţa planul insurecţiei.

Cu planul întocmit, s-au dus la Antoine, un fost consti­tuant care locuia în strada Saint-Honoré, la tîmplarul Duplay, în aceeaşi casă cu Robespierre.

Robespierre nu făcea parte din complot. De aceea, cînd doamna Duplay văzu că toată această bandă de in­stigatori se instalează la Antoine, urcă repede în camera unde erau întruniţi, strigînd înspăimîntată :

— Dar, domnule Antoine, vreţi ca domnul Robespierre să fie ucis ?

— Parc-ar fi vorba de Robespierre ! răspunse Antoine. Slavă Domnului, nimeni nu se gîndeşte la el. Dacă i-e frică, să se ascundă !

La miezul nopţii, planul scris de Cassa fu trimis, lui Santerre şi lui Alexandre, cei doi comandanţi ai cartierului.

Alexandre ar fi vrut să meargă, dar Santerre răspunse că suburbia nu era încă pregătită. El îşi ţinea cuvîntul dat reginei la 20 iunie. În 10 august el nu porni decît atunci cînd nu mai avu încotro.

Prin urmare, insurecţia a fost amînată.

Antoine spusese că nimeni nu se gîndea la Robes­pierre. Se înşela.

Spiritele erau atît de agitate încît răsări ideea să facă din el mobilul unei mişcări revoluţionare, din el, acest monument de imobilitate !

Şi cineva a avut ideea ? Barbaroux !

Aproape că era deznădăjduit, acest îndrăzneţ marsiliez. Era gata să părăsească Parisul şi să se înapoieze la Marsilia.

Ascultaţi-o pe doamna Roland :

Nu prea sîntem siguri că nordul ţării va fi apărat. Examinăm împreună cu Servan şi Barbaroux şansele de a salva libertatea în sudul Franţei şi posibilitatea de a întemeia acolo o republică. Luăm hărţi şi trasăm pe ele linii de demarcaţie. „Dacă marsiliezii noştri nu reuşesc, spunea Barbaroux, aceasta va fi soluţia noastră.”
Ei bine, Barbaroux crezu că găsise o altă soluţie : geniul lui Robespierre. Sau poate că Robespierre voia să afle pînă unde ajunsese Barbaroux.

Marsiliezii părăsiră cazarma, prea îndepărtată, şi se duseră la cordelieri, adică în apropiere de Pont-Neuf. Fiind la cordelieri, marsiliezii se aflau la Danton. Deci, în cazul unei acţiuni insurecţionale, aceşti vajnici marsi­liezi vor porni de la Danton. Şi dacă răscoala reuşea, toate onorurile îi vor reveni lui Danton.

Barbaroux ceruse să-l vadă pe Robespierre.

Robespierre avu aerul că le face o favoare satisfă- cîndu-le dorinţa : trimise vorbă lui Barbaroux şi Re- becqui că-i aşteaptă la el acasă.

Cum am mai spus, Robespierre locuia la tîmplarul Duplay. După cum vă amintiţi, întîmplarea îl dusese acolo în seara încăierării de pe Champ-de-Mars.

Robespierre considera această întîmplare o binecuvîntare a cerului, nu numai pentru că, pe moment, această ospitalitate îl salva de la o primejdie iminentă, dar mai ales că, pur şi simplu, îi punea în scenă viitorul.

Pentru un om care dorea să merite titlul de incorup­tibil era tocmai locuinţa de care avea nevoie.

Nu se mutase totuşi numaidecît. Făcuse o călătorie la Arras, o adusese de acolo pe sora lui, domnişoara Charlotte de Robespierre, şi locuia în strada Saint-Florentin împreună cu această persoană uscăţivă şi slabă, căreia autorul a avut cinstea să-i fie prezentat la treizeci şi opt de ani după aceste evenimente.

Robespierre se îmbolnăvi.

Doamna Duplay, care era o admiratoare fanatică a lui Robespierre, află de această boală şi veni să-i reproşeze domnişoarei Charlotte că n-o înştiinţase de boala frate­lui ei. Ceru insistent ca bolnavul să fie transportat la ea.

Robespierre nu protestă : ieşind de la familia Duplay, unde fusese oaspete de-o clipă, dorinţa sa era să se îna­poieze într-o zi ca locatar.

Cererea doamnei Duplay răspundea astfel cum nu se poate mai bine planurile sale.

Şi ea visase la onoarea de a oferi adăpost Incorupti­bilului. De aceea, pregătise o mansardă micuţă dar curată, unde dusese cele mai frumoase mobile din casă să ţină tovărăşie unui frumos pat albastru-alb, foarte cochet, aşa cum i se cuvenea unui om care, la vîrsta de şapte­sprezece ani, se lăsase pictat cu un trandafir în mînă.

Cu ajutorul unui lucrător din atelierul soţului ei, doamna Duplay montase în această cameră mansardată rafturi de brad nou-nouţe, pentru cărţi şi documente.

Cărţile erau puţine la număr : operele lui Racine şi ale lui Jean-Jacques Rousseau formau toată biblioteca austerului iacobin. În afară de aceşti doi autori, Robes­pierre nu se citea decît pe el însuşi.

Toate celelalte rafturi erau încărcate de memoriile sale de avocat, de discursurile sale de tribun.

Pereţii erau acoperiţi cu toate portretele ilustrului bărbat pe care fanatica doamnă Duplay le putuse găsi. Astfel încît Robespierre, în orice parte s-ar fi întors, nu trebuia decît să întindă mîna pentru a-l citi pe Robes­pierre. Aşa încît Robespierre nu-l vedea decît pe Ro­bespierre.

În acest sanctuar, în acest tabernaclu, în această sfînta-sfintelor au fost poftiţi să intre Barbaroux şi Rebecqui.

Exceptînd pe înşişi actorii acestei scene, nimeni n-ar putea spune cu ce încîlcită îndemînare a început Robes­pierre conversaţia. Vorbi mai întîi despre marsiliezi, despre patriotismul lor, despre teama pe care a încercat-o de a vedea exagerate chiar şi cele mai alese sentimente. Vorbi apoi despre el, despre serviciile ce le făcuse Revo­luţiei, despre încetineala înţeleaptă cu care-i dirijase înaintarea.

Dar nu era oare timpul ca această revoluţie să fie oprită ? Nu era oare momentul ca toate partidele să se unească, să-l aleagă pe cel mai popular om dintre toţi, să-i dea pe mînă această revoluţie şi să-l însărcineze cu conducerea mişcării ei ?

Rebecqui nu-l lăsă să meargă mai departe.

— Ah! spuse el, ştiu unde vrei să ajungi, Robespierre!

Robespierre se dădu înapoi pe scaun, ca şi cum un şarpe s-ar fi înălţat în faţa lui.

Atunci, ridicîndu-se, Rebecqui spuse :

— Nu vrem dictator, aşa cum nu vrem rege ! Să mer­gem, Barbaroux !

Şi amîndoi ieşiră pe dată din mansarda Incoruptibi­lului !

Panis, care-i adusese cu sine, îi urmă pînă în stradă.

— Ah ! spuse el, aţi înţeles greşit problema, n-aţi priceput bine gîndul lui Robespierre. Era pur şi simplu vorba de o autoritate momentană, şi, dacă ideea lui ar fi urmată, nimeni mai mult decît Robespierre...

Barbaroux însă îl întrerupse şi repetă cuvintele spuse de însoţitorul său.

— Nu vrem dictator, aşa cum nu vrem rege !

Apoi se îndepărtă cu Rebecqui.