Alexandre dumas contesa de charny

Capitolul 58

DE LA ORA TREI PÎNĂ LA ŞASE DUPĂ-AMIAZA

Am părăsit palatul în momentul cînd, după ce vesti­bulul din mijloc fusese cucerit şi garda elveţiană respinsă din treaptă în treaptă pînă în apartamentele regelui, un glas răsună prin camere şi coridoare strigînd:

— Ordin gărzii elveţiene să depună armele !

Probabil că prezenta carte este ultima pe care o vom scrie despre această epocă atît de agitată. Pe măsură ce povestirea noastră înaintează, părăsim deci terenul pe care l-am parcurs, pentru a nu ne mai întoarce acolo nici­odată. Este ceea ce ne îndrituieşte să aşternem sub ochii cititorilor, în toate amănuntele sale, această zi excepţio­nală. Sîntem cu atît mai îndreptăţiţi să procedăm aşa, cu cît o facem fără vreo părere preconcepută, fără ură şi fără părtinire.

Cititorul a intrat în curtea palatului pe urmele marsiliezilor. L-a urmat pe Billot în mijlocul flăcărilor şi fu­mului, şi l-a văzut urcînd cu Pitou — spectru însîngerat sculat din mijlocul morţilor — fiecare treaptă a scării în susul căruia i-am părăsit.

Începînd din acest moment, palatul Tuileries era cu­cerit.

Cine este geniul întunecat care a stat în fruntea aces­tei victorii ?

Mînia poporului, se va răspunde.

Da, fără îndoială. Dar cine a condus această mînie?

Omul pe care abia l-am pomenit, acel ofiţer prusac încălecat pe un cal mic, negru — alături de gigantul San­terre şi de uriaşul cal flamand al acestuia — alsacia­nul Westermann.

Cine era acest om care, asemenea fulgerului, se făcea vizibil doar în mijlocul furtunii ? Numele lui este Wester­mann, omul apusului¹. El apare, într-adevăr, cînd soarele monarhiei apune pentru a nu mai răsări niciodată.

Cine l-a născocit ? Cine l-a ghicit ? Cine a fost inter­mediarul între el şi Dumnezeu ? Cine l-a completat pe Santerre cu Westermann ? Nimeni altul decît Danton.

Unde s-a dus teribilul tribun să-l caute pe acest învin­gător ? Într-o cloacă, într-o mocirlă, într-o închisoare : la Saint-Lazare.

Westermann era acuzat — să ne înţelegem bine : acu­zat, nu dovedit — de a fi falsificat bonuri de tezaur şi se găsea în arest preventiv.

Pentru acţiunea din 10 august Danton avea nevoie de un om care n-ar putea da înapoi, pentru că, dînd îna­poi, s-ar aşeza singur la stîlpul infamiei.

Danton îl urmărea cu mare atenţie pe misteriosul pri­zonier. În ziua şi în ceasul cînd a avut nevoie de el, a sfărîmat cu mîna sa puternică lanţuri şi zăvoare, spu- nîndu-i prizonierului : „Vino!”

Revoluţia, cum am mai spus, constă nu numai în a pune deasupra ceea ce se află dedesubt, ci mai mult în a pune în libertate pe captivi şi în închisoare pe oamenii liberi. Nu numai pe oamenii liberi, ci şi pe puternicii pă- mîntului, pe nobili, pe prinţi, pe regi !

Încă din ajun Danton semănase vînt. Nu mai avea de ce să se îngrijoreze, fiind sigur că va culege furtună.

Vîntul a fost Westermann, iar furtuna Santerre, această gigantică personificare a poporului.

Santerre abia s-a arătat în ziua aceea. Westermann a făcut totul, a fost peste tot.

Westermann a fost cel care a condus mişcarea de joncţiune a mahalalelor Saint-Marceau şi Saint-Antoine la Pont-Neuf ; Westermann, călare pe calul său mic şi negru, a fost cel care a apărut în fruntea armatei sub portiţa de la Carrousel; acelaşi Westermann a venit să izbească cu mînerul sabiei sale în poarta castelului Tuileries, ca şi cum ar fi vorba să ceară să i se deschidă poarta cazărmii unui regiment la capătul unui marş.

Am văzut cum s-a deschis această poartă, cum garda elveţiană şi-a făcut datoria cu eroism, cum a bătut în retragere fără să fugă, cum a fost nimicită fără să fie învinsă. I-am urmărit pe elveţieni treaptă cu treaptă, pe scara acoperită de morţii lor. Să-i urmărim acum pas cu pas pe elveţieni în Tuileries, pe care-l vor acoperi curînd cu cadavrele lor.

În momentul cînd s-a aflat că regele a părăsit pala­tul, cei două-trei sute de nobili care veniseră să moară alături de rege s-au adunat în sala gărzii personale a reginei, să se sfătuiască dacă, regele nemaifiind acolo să moară împreună cu ei, cum se angajase în mod solemn, ei mai sînt datori să moară fără el.

Atunci hotărîră, deoarece regele se dusese la Adunarea Naţională, să se ducă şi ei acolo şi să i se alăture.

I-au adunat pe toţi soldaţii elveţieni pe care i-au putut găsi, încă vreo douăzeci de soldaţi ai gărzii naţio­nale şi, în număr de aproape cinci sute, au coborît spre grădină.

Trecerea era închisă de un grilaj. Au vrut să-i spargă lacătul, dar acesta rezistă. Cei mai puternici au început să-l zgîlţîie cu o bară şi reuşiră să-l sfărîme.

Deschizătura lăsa loc de trecere trupei, dar numai unul cîte unul. Se aflau la treizeci de paşi de batalioanele rînduite lîngă grilajul podului Royal.

Primii care au ieşit prin trecerea îngustă au fost doi soldaţi elveţieni. Amîndoi au fost ucişi înainte de a fi apu­cat să facă patru paşi. Toţi ceilalţi au trecut peste cada­vrele lor.

Trupa fu ciuruită de focul puştilor. Deoarece elveţienii, cu uniformele lor strălucitoare, ofereau o ţintă mai uşoară, gloanţele se îndreptau de predilecţie spre ei. Pentru doi nobili ucişi şi unul rănit căzură şaizeci pînă la şapte­zeci de elveţieni. Cei doi nobili ucişi erau domnii de Carteja şi de Clermont d'Amboise, cel rănit era domnul de Viomesnil.

Mergînd spre Adunarea Naţională, trecură prin faţa unui corp de gardă lipit de terasa de pe malul apei şi postat sub pomi. Văzîndu-i, garda ieşi, deschise focul asu­pra elveţienilor, dintre care căzură alţi opt sau zece.

Restul coloanei, care în aproape optzeci de paşi pier­duse optzeci de oameni, se îndreptă spre scara Feuillants.

Domnul de Choiseul îi văzu de departe. Alergă spre ei cu sabia în mînă, sub focurile tunurilor de pe podul Royal şi de pe podul turnant, şi încercă să-i regrupeze.

— La Adunarea Naţională ! strigă el.

Şi, crezîndu-se urmat de cei patru sute de oameni care mai rămăseseră, se avîntă pe coridoare şi pe scara care ducea în sala de şedinţe.

Pe ultima treaptă îl întîlni pe Merlin.

— Ce faceţi aici cu sabia în mînă, pentru numele lui Dumnezeu ? îl întrebă deputatul.

Domnul de Choiseul privi în jur : era singur.

— Puneţi-vă sabia în teacă şi duceţi-vă la rege, spuse Merlin. V-am văzut numai eu, nu v-a văzut deci nimeni.

Ce se întîmplase cu trupa de care se credea urmat domnul de Choiseul ? Loviturile de tun şi focurile de armă o făcuseră să se rotească în jurul ei ca un vîrtej de frunze uscate, şi o urmăriseră pe terasa Orangerie. De acolo, fugarii se avîntară spre piaţa Ludovic al XV-lea, îndreptîndu-se spre Depozitul de Mobilă, ajungînd în cele din urmă pe bulevarde sau pe Champs-Elysées.

Domnul de Viomesnil, împreună cu opt sau zece nobili şi cinci elveţieni se refugiară în clădirea ambasadei Ve­neţiei din strada Saint-Florentin, a cărei poartă o găsiră deschisă. Aceştia erau salvaţi !

Restul coloanei încercă să ajungă pe Champs-Elysées. Dar două lovituri de tun cu mitralii porniră de la piciorul statuii lui Ludovic al XV-lea şi rupseră coloana în trei tronsoane : unul fugi pe bulevard şi se ciocni cu jandar­meria, care sosea cu batalionul capucinilor.

Fugarii se crezură salvaţi. Domnul de Villiers însuşi, fost aghiotant de jandarmerie, alergă cu braţele deschise spre unul din călăreţi, strigînd : „Ajutor, prieteni !”

Călăreţul scoase un pistol din oblînc şi îi zbură creierii.

Văzînd aceasta, treizeci de elveţieni şi un gentilom, fost paj al regelui, se repeziră în palatul Marinei. Aici se întrebară, ce ar trebui să facă.

Cei treizeci de elveţieni erau de părere să se predea şi, văzînd că apar opt „pantalonari”, îşi predară armele strigînd : „Trăiască naţiunea !”

— Ah ! trădătorii, ziseră pantalonarii, vă predaţi fi­indcă vă vedeţi prinşi ? Strigaţi „Trăiască naţiunea !” crezînd că acest strigăt vă va salva ? Nu, nici o în­durare!

Şi doi elveţieni cad deodată, unul lovit de o suliţă, celălalt de un glonte. Capetele le sînt tăiate imediat şi înfipte în vîrful unei suliţe.

Furioşi din cauza morţii celor doi camarazi, elveţienii îşi reiau puştile şi trag toţi deodată.

Şapte din opt răsculaţi cad morţi sau răniţi.

Elveţienii se reped atunci, vrînd să fugă pe poarta mare, şi se pomenesc faţă-n faţă cu gura unui tun. Dau înapoi. Tunul înaintează. Toţi se grupează într-un colţ al curţii. Tunul se roteşte, îndreaptă gura spre ei şi trage !

Douăzeci şi trei sînt ucişi din douăzeci şi opt.

Aproape în acelaşi timp şi în momentul cînd fumul îi orbeşte pe cei care trăseseră, se deschide poarta: din spatele celor cinci elveţieni şi al fostului paj al regelui care scăpaseră cu viaţă. Toţi şase se reped pe această poartă, care se închide în urma lor. Patrioţii nu observară acest soi de trapă englezească care îi răpise pe supravie­ţuitori. Ei cred că i-au ucis pe toţi şi se îndepărtează, tîrîndu-şi tunul în strigăte de triumf.

Al doilea tronson era alcătuit din vreo sută de soldaţi şi de gentilomi şi era comandat de domnul Forestier de Saint-Venant. Împresurat din toate părţile la intrarea în Champs-Elysées, comandantul vru cel puţin să-şi vîndă scump pielea. Şarjă de trei ori, cu înverşunare, în fruntea celor treizeci de oameni ai săi avînd baionetele la armă, un întreg batalion masat la picioarele statuii. Pierdu în aceste şarje cincisprezece oameni. Cu ceilalţi cincispre­zece încercă să treacă printr-un luminiş şi să ajungă pe Champs-Elysées. O salvă de muschete îi ucise trei oameni. Ceilalţi şapte se risipiră, dar fură urmăriţi şi trecuţi prin sabie de către jandarmi.

Domnul de Saint-Venant era pe punctul de a-şi găsi un refugiu în „Café des Ambassadeurs”, cînd un jan­darm îşi porni calul în galop, trecu şanţul care desparte locul de plimbare de partea carosabilă şi zdrobi dintr-un foc de pistol şalele nefericitului comandant.

Cel de-al treilea tronson, format din şaizeci de oameni, ajunse pînă pe Champs-Elysées şi se îndreptă spre Courbevoie, datorită acelui instinct care îi face pe porumbei să se îndrepte spre porumbar, oile spre stînă : la Courbevoie se aflau cazărmile.

Încercuiţi de jandarmeria călare şi de mulţime, fură duşi la primărie, unde se spera că vor fi la adăpost. Însă două sau trei mii de furioşi îngrămădiţi în piaţa Grève îi smulseră de sub escortă şi îi masacrară.

Un tînăr gentilom, cavalerul Charles d'Antichamp, fugea din palat prin strada Echelle, cu cîte un pistol în fiecare mînă. Doi oameni încearcă să-l oprească. Îi ucide pe amîndoi. Mulţimea puse mîna pe el şi-l tîrî pînă în piaţa Grève, pentru a-l executa în mod solemn.

Dar, spre norocul lui, mulţimea uită să-l percheziţio­neze. În locul celor două pistoale inutile, pe care le-a aruncat, îi rămase un cuţit. Îl deschide în buzunar, aşteptînd prilejul de a se folosi de el. În momentul cînd ajunge în piaţa primăriei, tocmai sînt masacraţi cei şaizeci de elveţieni aduşi acolo. Acest spectacol îi distruge pe cei care-l păzesc. Îi ucide din două lovituri de cuţit pe cei mai apropiaţi, se strecoară ca un şarpe în mulţime şi dispare.

Cei o sută de oameni care l-au condus pe rege la Adu­narea Naţională şi care, refugiaţi la Feuillants, au fost dezarmaţi acolo ; cei cinci sute a căror poveste am istori­sit-o mai sus ; cîţiva fugari solitari, ca domnul Charles d'Antichamp, pe care l-am văzut salvîndu-se de la moarte cu atîta noroc sînt singurii care au părăsit castelul.

Toţi ceilalţi au fost ucişi sub vestibul, pe scări, pe palier, sau au fost masacraţi fie în apartamente, fie în capelă. Interiorul palatului Tuileries este presărat cu mormanele celor nouă sute de cadavre de elveţieni sau de nobili.

Capitolul 59

DE LA ORA ŞASE DUPĂ-AMIAZA LA NOUĂ SEARA

Poporul a intrat în castel aşa cum se intră în vizuina unei fiare sălbatice. Îşi trăda sentimentele strigînd: „Moarte lupului ! Moarte lupoaicei ! Moarte puiului de lup !”

Dacă i-ar fi întîlnit pe rege, pe regină sau pe delfin, este sigur că ar fi tăiat fără şovăire, convins că face drep­tate, trei capete dintr-o singură lovitură. Să mărturisim : ar fi fost o fericire pentru ele !

În lipsa celor pe care-i urmăreau cu strigătele lor, a celor pe care-i căutau chiar şi în dulapuri, în dosul tapi­seriilor, pînă şi în paturi, învingătorii au fost nevoiţi să se răzbune pe orice, pe lucruri ca şi pe oameni. Uciseră şi sfărîmară, cu aceeaşi cruzime impasibilă, zidurile în in­teriorul cărora fuseseră hotărîte „Noaptea Sfîntului Bartolomeu” şi masacrul din Champ-de-Mars, care cereau înspăimîntătoare răzbunări.

După cum se vede, nu vrem să scoatem poporul basma curată : dimpotrivă, îl prezentăm aşa cum e, murdar de noroi şi de sînge. Ne grăbim totuşi s-o spunem : învin­gătorii ieşiră din palat cu mîinile înroşite, dar goale¹.

Peltier, care nu poate fi acuzat de părtinire în favoarea patrioţilor, povesteşte că un negustor de vinuri, pe nume Maillet, a adus la Adunare o sută şaptezeci şi trei de ludo­vici de aur găsiţi asupra unui preot ucis în castel; că două­zeci şi cinci de răsculaţi au adus tot acolo un cufăr plin cu vesela regelui ; că un combatant a aruncat pe biroul preşedintelui o cruce a ordinului Saint-Louis, un altul a depus în acelaşi loc ceasul unui membru al gărzii elve­ţiene şi, pe rînd, alţi oameni din popor au depus un sul de asignate, un sac cu bani, bijuterii, diamante, în cele din urmă o casetă aparţinînd reginei şi conţinînd o mie cinci sute de ludovici.

Noi nu linguşim poporul, îl ştim ca cel mai nere­cunoscător, capricios, nestatornic dintre toţi stăpînii : vom istorisi deci crimele, dar şi virtuţile sale.

În acea zi a fost sîngeros, şi-a înroşit mîinile cu mare plăcere. În acea zi au fost aruncaţi de vii pe ferestre ne­număraţi nobilii. Soldaţi elveţieni, morţi sau muribunzi, au fost spintecaţi pe scările palatului. Au fost smulse inimi din piepturi şi stoarse între mîini ca nişte bureţi. Capete au fost tăiate şi purtate în vîrful suliţelor. În acea zi poporul — care se considera dezonorat să fure un ceas sau o decoraţie Saint-Louis — şi-a dăruit toate bucuriile întunecate ale răzbunării şi cruzimii.

Şi totuşi, în mijlocul acestui masacru al oamenilor vii, în mijlocul acestei profanări a celor morţi, poporul, ca un leu sătul, a cruţat uneori.

Doamnele de Tarente, de la Roche-Aymon, de Ginestous şi domnişoara Pauline de Tourzel rămăseseră la Tuileries, părăsite de regină. Se aflau chiar în camera Mariei-Antoaneta. După ce castelul fusese cucerit, auzeau vaietele muribunzilor, ameninţările învingătorilor, paşi grăbiţi care se apropiau de ele ameninţători, neîndurători.

Doamna de Tarente s-a dus să deschidă uşa.

— Intraţi, le spune, nu sîntem decît femei.

Învingătorii intrară cu puştile încă fumegînde, cu să­biile încă pline de sînge.

Femeile căzură în genunchi.

Numindu-le consiliere ale doamnei Veto, confidente ale austriecei, ucigaşii ridicară cuţitele, cînd un om cu barbă lungă, trimis de Pétion, strigă din pragul uşii :

— Cruţaţi femeile. Nu dezonoraţi naţiunea !

Şi au fost cruţate.

Doamna Campan, căreia regina îi spusese : „Aşteaptă-mă, mă voi înapoia sau voi trimite să te caute să vii la mine... Dumnezeu ştie unde !”, doamna Campan aştepta în camera ei, ca regina să se înapoieze sau să trimită după ea.

Povesteşte ea însăşi că îşi pierduse cumpătul în mijlocul îngrozitorului vacarm şi, nevăzîndu-şi sora, ascunsă după o perdea sau ghemuită după o mobilă, a coborît repede, crezînd că o va găsi într-o cameră de la mezanin. Dar acolo a văzut doar două jupînese şi un fel de uriaş care era servitorul reginei.

Oricît de tulburată era, doamna Campan înţelese, văzîndu-l, că pe el îl păştea primejdia, şi nu pe ea.

— Fugi, nefericitule, fugi dar ! Slugile sînt departe... Fugi, cît mai e încă timp ! strigă ea.

El încerca să se ridice şi recădea, strigînd cu vocea plîngăreaţă :

— Vai, nu pot, sînt mort de frică !

Pe cînd rostea aceste cuvinte apăru în prag un grup de oameni beţi, furioşi, mînjiţi de sînge. Se aruncară asupră-i, sfîrtecîndu-l.

Doamna Campan şi cele două femei fugiră pe o mică scară de serviciu. Unii dintre asasini, văzînd că cele trei femei vor să le scape, se repeziră în urma lor şi le ajun­seră curînd.

În genunchi, cele două jupînese apucaseră tăişul să­biilor asasinilor în mîinile lor, implorîndu-i să le cruţe viaţa.

Oprită din goana sa în capul scării, doamna Campan simţi o mînă furioasă înfigîndu-i-se în spate pentru a o prinde de îmbrăcăminte. Vedea, ca un fulger de moarte, tăişul unei săbii strălucind deasupra capului. În sfîrşit, cîntărea acea scurtă clipă care desparte viaţa de veşnicie şi care, oricît de scurtă ar fi, cuprinde totuşi o întreagă lume de amintiri, cînd, din josul scării, se auzi un glas poruncitor care întreba :

— Ce faceţi acolo sus ?

— Cum ? Ce-i ? răspunse ucigaşul.

— Nu se ucid femei, înţelegi ? răsună glasul de jos.

Doamna Campan era în genunchi. Sabia sta ridicată deasupra capului ei.

— Ridică-te, ticăloaso ! îi spuse călăul. Naţiunea te iartă !

Ce făcea în acest timp regele în loja ziarului Logographe ?

Regelui îi era foame şi cerea să i se aducă cina.

I s-a adus pîine, vin, un pui, carne rece şi fructe.

Ca toţi prinţii Casei de Bourbon, ca şi Henric al IV-lea şi Ludovic al XIV-lea, regele era un mare mîncău. Îndă­rătul emoţiilor sufletului, arareori trădate de obrazul său cu trăsături moi, vegheau fără încetare cele două mari nevoi ale trupului : somnul şi foamea. L-am văzut obligat să doarmă la palat, îl vedem obligat să mănînce la Adunare.

Regele rupse pîinea şi tăie puiul ca la o partidă de vînătoare, fără să se sinchisească cîtuşi de puţin de ochii care-l priveau.

Printre aceşti ochi se aflau doi care ardeau, neputînd plînge : erau ai reginei.

Ea refuzase totul. O hrănea disperarea. I se părea că ar fi putut sta şi trăi aici o veşnicie, asemenea florilor de pe morminte, cu picioarele în sîngele scump al lui Charny, fără altă hrană decît aceea pe care o primea de la moarte.

Suferise mult de la întoarcerea din Varennes, suferise mult în captivitatea de la Tuileries. Suferise mult în această noapte şi în această zi care era pe sfîrşite, dar poate suferise mai puţin decît acum, cînd îl privea pe rege mîncînd !

Şi totuşi, situaţia era destul de gravă pentru a-i tăia pofta de mîncare oricărui alt om în afară de Ludovic al XVI-lea.

Adunarea, unde regele venise să caute protecţie, ar fi avut nevoie ea însăşi de apărare. Nu-şi ascundea deloc slăbiciunea.

Dimineaţa voise să împiedice masacrarea lui Suleau, şi nu reuşise. La ora două voise să împiedice masacrarea gărzii elveţiene, şi nu reuşise. Acum era ea însăşi ame­ninţată de o mulţime scoasă din răbdări care striga : „De­căderea din drepturi ! Decăderea din drepturi!”

O comisie se adună pe loc. Vergniaud, care făcea şi el parte din ea, îi transmise lui Guadet preşedinţia, pentru ca puterea să rămînă în mîinile Girondei.

Deliberarea delegaţilor fu scurtă. Se deliberă oarecum în ecoul răsunător al împuşcăturilor şi al tunului.

Vergniaud a fost acela care a luat pana şi a redactat actul de suspendare provizorie a regalităţii. S-a întors în Adunare, mohorît şi abătut, fără a încerca să-şi ascundă nici tristeţea, nici descurajarea. Pentru că dădea regelui ultima mărturie a respectului său faţă de regalitate şi oas­petelui ultima mărturie a respectului pentru ospitalitate.

— Domnilor, spuse, vin să vă prezint, în numele comi­siei extraordinare, o măsură foarte aspră. Dar, ca să adoptaţi pe loc această măsură, mă adresez durerii de care sînteţi pătrunşi pentru ca să apreciaţi cît este de im­portant pentru binele patriei s-o adoptaţi imediat.

Adunarea Naţională, considerînd că primejdiile care ameninţă patria au atins punctul culminant; că relele de care suferă ţara derivă în principal din neîncrederea pe care o inspiră comportarea şefului puterii executive, în­tr-un război întreprins în numele său împotriva Consti­tuţiei şi a independenţei naţionale; că această neîncredere a trezit în toate partidele din ţară dorinţa de a revoca autoritatea încredinţată lui Ludovic al XVI-lea ;

Considerînd că, totuşi, corpul legislativ nu vrea să-şi mărească propria-i autoritate prin nici o uzurpare şi că nu-şi poate împăca jurămîntul depus pe Constituţie cu voinţa neclintită de a salva libertatea decît făcînd apel la suveranitatea poporului,

Decretează următoarele :

Poporul francez este chemat să formeze o Convenţie naţională.

Şeful puterii executive este suspendat provizoriu din funcţiile sale. Un decret va fi propus în cursul zilei pentru numirea unui preceptor al prinţului regal.

Plata listei civile va fi suspendată.

Regele şi familia regală vor locui în incinta corpului legislativ pînă cînd liniştea va fi restabilită în Paris.

Departamentul va lua măsuri în vederea pregătirii pa­latului Luxembourg ca reşedinţă, sub paza cetăţenilor.
Regele ascultă acest decret cu impasibilitatea-i obiş­nuită. Apoi, aplecîndu-se în afara lojii şi adresîndu-se lui Vergniaud, cînd acesta reveni să-şi ia locul de preşedinte, îi spuse :

— Ştiţi că ceea ce aţi făcut acum nu e tocmai consti­tuţional.

— Este adevărat, Sire, a răspuns Vergniaud. Este însă singurul mijloc de a vă salva viaţa. Dacă nu le dăm decă­derea din drepturi, vă vor lua capul!

Regele făcu o mişcare din buze şi din umeri care în­semna : ,,E posibil !”, şi-şi reluă locul.

Tocmai atunci pendula de deasupra capului său începu să sune. Regele numără fiecare bătaie. Apoi, cînd se stinse ultima, zise :

— E ora nouă.

Decretul Adunării hotăra ca regele şi familia regală să locuiască în incinta corpului legislativ pînă cînd liniştea va fi restabilită în Paris.

La ora nouă se prezentară chestorii sălii, invitîndu-l pe rege şi pe regină în locuinţa provizorie pregătită pentru ei.

Regele făcu semn cu mîna că cere o clipă de răgaz. Într-adevăr, Adunarea se ocupa în momentul acela de un lucru care nu era lipsit de interes pentru el : numirea unor noi miniştri : la Război, la Interne, la Finanţe. Erau miniş­trii izgoniţi de rege : Roland, Clavières şi Servan.

Rămîneau Justiţia, Marina şi Afacerile externe. Danton fu numit la Justiţie, Monge la Marină, Lebrun la Afacerile externe.

După ce ultimul ministru a fost numit, regele zise :

— Să mergem.

Şi, ridicîndu-se, ieşi primul.

Regina îl urmă. Nu mîncase şi nu băuse nici măcar un pahar cu apă de la ieşirea din Tuileries.

Madame Elisabeth, delfinul, Madame Royale, doamna de Lamballe şi doamna de Tourzel formară cortegiul.

Apartamentul pregătit pentru rege era situat la etajul superior al vechii mînăstiri a ordinului Feuillants. Era locuit de arhivarul Camus şi se compunea din patru încăperi.

În prima, care nu era propriu-zis decît o anticameră, s-au oprit slujitorii rămaşi credincioşi regelui în nenoro­cire, prinţul de Poix, baronul d'Aubier, domnii de Saint-Pardon, de Goguelat, de Chamillé şi Hue.

Regele îşi rezervă cea de-a doua cameră. Cea de a treia îi fu oferită reginei. Era singura tapetată. Intrînd, Maria-Antoaneta se aruncă pe pat, muşcînd sulul de căpătîi, pradă unei dureri alături de care durerea osînditului tras pe roată pare un fleac.

Cei doi copii rămaseră cu ea.

Ce-a de-a patra încăpere, oricît de strîmtă era, rămase pentru Madame Elisabeth, doamnele de Lamballe şi de Tourzel, care se instalară cum putură.

Reginei îi lipsea totul : bani, pentru că i se luase punga şi ceasul în tumultul care se produsese la uşa Adunării ; lenjerie, pentru că e de înţeles că nu îşi luase nimic de la Tuileries. Se împrumută cu douăzeci şi cinci de ludovici de la sora doamnei Campan şi trimise să i se aducă len­jerie de la ambasada Angliei.

Seara, la lumina torţelor, Adunarea proclamă pe stră­zile Parisului decretele date în timpul zilei.