Alexandre dumas

— Tare mă tem că da, biata femeie!,

— Ei bine, doresc s-o mai văd pentru ultima oară ca să-i spun rămas bun.

— Unde?

— în sala morţilor.

— Şi-ai să îndrăzneşti să intri acolo?

— De ce nu?

— Vai! exclamă grefierul, care simţi că se înfioară chiar numai la un asemenea gînd.

— Trebuie să existe un mijloc! urmă Dixmer.

— Ca să pătrunzi în sala morţilor?

— Da, fără îndoială.

— Care-i acela?

— Să-ţi procuri un bilet de liberă trecere.

— Şi unde se obţine biletul de liberă trecere? Grefierul se făcu alb ca varul şi bolborosi:

— Biletele de liberă trecere unde se obţin, întrebi?

— întreb unde se obţin, răspunse Dixmer; întrebarea e lim­pede, cred.

— Se obţin... aici.

— Ei, zău? Şi cine le semnează de obicei?

— Grefierul.

— Dar grefierul eşti tu!

— Fără îndoială că sînt eu.

— Na! ce potriveală! urmă Dixmer luînd loc. Ai să-mi semnezi un bilet de liberă trecere.

Grefierul sări ca ars.

— îmi ceri capul, cetăţene, spuse el.

— Ba nu, îţi cer un bilet de liberă trecere, atîta tot!

— Acuma chem să te-aresteze, nenorocitule! exclamă grefie­rul, făcînd apel la toată energia sa.

— N-ai decît, răspunse Dixmer, dar în aceeaşi clipă, te denunţ ca complice, şi în loc să mă laşi să mă duc singur în sala faimoasă, ai să mă însoţeşti, atîta lot!

Grefierul se îngălbeni.

— Ah! Ticălosule! exclamă el.

— Nu-i nici un ticălos în afacerea asta, urmă Dixmer. Trebuie să vorbesc cu soţia mea şi-ţi cer un bilet de liberă trecere ca s-a-jung pînă la ea.

— E chiar atît de necesar să vorbeşti cu ea?

— Aşa se pare, de vreme ce-mi risc capul ca să izbutesc. Argumentul i se păru plauzibil grefierului. Dixmer văzu că era pornit s-o facă.

— Hai, urmă el, fii pe pace, n-are să se ştie nimic. Ce dracu! Trebuie să mai fie cazuri asemănătoare celui în care mă găsesc!

— Rar. Nu-i mare concurenţă la aşa ceva! Ştii ce? Hai să aranjăm treaba altfel.

— Dacă-i cu putinţă, n-am nimic împotrivă.

— E foarte cu putinţă. Intri prin uşa condamnaţilor; prin uşa aceea n-ai nevoie de bilet de liberă trecere. Şi după ce vei fi vorbit cu soţia, mă chemi şi eu te scot.

— Nu-i rea ideea, spuse Dixmer, dar din nenorocire e poves­tea aia care circulă prin tot oraşul...

— Care?

— Povestea unui ghebos care a greşit uşa şi, crezînd că intră în arhive, a murit în sala despre care vorbim. Numai că intrînd prin uşa condamnaţilor în loc să intre pe uşa cea mare şi ne-avînd bilet de liberă trecere cu care să se legitimeze, odată in­trat, n-au mai vrut să-1 lase să iasă. I s-a spus că de vreme ce-a intrat pe uşa condamnaţilor, trebuie să fi fost şi el condamnat ca şi ceilalţi, în zadar a protestat, s-a jurat, a chemat, nimeni nu 1-a crezut, nimeni nu i~a venit în ajutor, nimeni nu 1-a scos. Aşa încît cu toate protestele, jurămintele, strigătele sale, călăul i-a tăiat mai întîi părul şi pe urmă gîtul. E adevărată anecdota, cetăţene grefier? Dumneata trebuie s-o ştii mai Mne ca toată lumea.

— Da, e-adevărată! spuse grefierul tremurînd din tot trupul.

— Ei bine, vezi deci că, ţinînd seama de asemenea anteceden­te, ar trebui să fiu nebun să intru într-un abator ca ăsta!

— Dar de vreme ce îţi spun că eu voi fi aici!

— Şi dacă vei fi chemat şi reţinut în altă parte, sau dacă uiţi? Dixmer repetă ultimile cuvinte:

— Dacă uiţi că sînt acolo?

— Dar de vreme ce-ţi făgăduiesc...

— Nu. Dealtminteri, aşa ceva te-ar compromite. Ai fi văzut discutînd cu mine, şi pe urmă, ce să mai vorbim, nu-mi convine. Aşa că prefer biletul de liberă trecere.

— Cu neputinţă.

— Atunci, dragul meu, va trebui să deschid gura, şi vom face împreună plimbarea în Piaţa Revoluţiei.

Grefierul, năucit, zăpăcit, pe jumătate mort, semnă un bilet de liberă trecere pentru un cetăţean.

Dixmer se repezi asupra lui şi ieşi grăbit să se ducă să ia loc în sala de şedinţe, acolo unde 1-am văzut.

Restul se ştie.

Din clipa aceea, grefierul, ca să evite orice învinuire de com­plicitate, se duse să ia loc alături de Fouquier-Tinville, lăsînd di­recţia grefei pe mîinile primului său ajutor.

La ceasurile trei şi zece minute, Maurice, în posesia biletului de liberă trecere, străbătu un şir de temniceri şi de paznici, a-jungînd fără nici o piedică la uşa fatală.

Cînd spunem fatală, exagerăm, deoarece existau două uşi. Una mare prin care intrau şi ieşeau posesorii biletelor de liberă trecere, şi uşa condamnaţilor, prin care intrau numai cei ce trebuiau să meargă la eşafod.

încăperea în care pătrunsese Maurice era despărţită în două compartimente.

în unul dintre compartimente şedeau funcţionarii însărcinaţi să înregistreze numele celor ce soseau, iar în celălalt, mobilat doar cu cîteva bănci de lemn, erau depuşi şi cei ce fuseseră numai are­staţi şi cei ce fuseseră condamnaţi, ceea ce de fapt era aproape acelaşi lucru.

încăperea era întunecoasă, luminată doar de nişte geamuri dintr-un perete de scîndură, comun cu grefa.

O femeie îmbrăcată în alb, pe jumătate fără cunoştinţă, zăcea într-un colţ rezemată de zid.

Un bărbat stătea în picioare în faţa ei, cu braţele încrucişate, clătinînd din cînd în cînd din cap şi şovăind să-i vorbească, de frică^să nu-i redeştepte simţirea, pe care părea să şi-o fi pierdut.

In jurul celor două personaje se vedeau mişcîndu-se condam­naţii, care hohoteau de plîns sau cîntau imnuri patriotice.

Alţii se plimbau cu paşi gigantici, de parcă ar fi vrut să fugă de gîndurile care-i sfişiau.

Era într-adevăr anticamera morţii şi mobilierul o făcea să-şi merite numele.

Se vedeau întredeschizîndu-se sicriele umplute cu paie, de parcă i-ar fi chemat pe cei vii: slujeau drept paturi de odihnă, erau morminte provizorii.

Un dulap mare se afla pe peretele opus ferestrelor. Din cu­riozitate, un arestat îl deschise, dar se dădu înapoi plin de groază.

In dulap stăteau închise hainele însîngerate ale ghilotinaţilor din ajun şi cozi lungi de păr împletit atîrnau ici şi colo; ele repre­zentau bacşişurile călăului, care le vindea rudelor, cînd autoritatea supremă nu-i poruncea să ardă acele scumpe relicve.

Maurice, cu răsuflarea tăiată, scos din fire, nici nu deschisese bine uşa şi văzu dintr-o ochire întregul tablou.

Făcu doar trei paşi în încăpere şi se prăbuşi la picioarele Ge-nevievei.

Biata femeie scoase un strigăt pe care Maurice i-1 înăbuşi cu un sărut.

Lorin, plîngînd, îşi strîngea prietenul în braţe; erau cele dinţii lacrimi pe care le vărsa.

Ce straniu! Toţi nenorociţii de acolo, care aveau să moară împreună, abia de se uitau la tabloul înduioşător pe care li-1 ofe­reau aceşti semeni ai lor.

Fiecăruia dintre ei îi erau prea de-ajuns emoţiile personale ca să mai poată lua parte la emoţiile celorlalţi.

Cei trei prieteni rămaseră pentru o clipă uniţi într-o îmbră­ţişare mută, fierbinte, aproape plină de voioşie.

Lorin se desprinse .primul din grupul îndurerat.

— Şi tu eşti condamnat? îl întrebă pe Maurice.

— Da, răspunse el.

— Vai! ce fericire! şopti Genevieve.

Bucuria oamenilor care nu mai au decît un ceas de trăit nu poate dăinui nici măcar cît viaţa lor,

Maurice, după ce-o contemplă pe Genevieve, cu dragostea lui înflăcărată şi adîncă, pe care o păstra în inimă, după ce-i mulţumi pentru cuvântul-totodată egoist şi duios care îi scăpase de pe buze, se întoarse către Lorin.

— Acuma, spuse el, cuprinzînd în mîna lui amîndouă mîinile Genevievei, să stăm de vorbă.

— A! da, să stăm de vorbă, încuviinţă Lorin. E tocmai ce tre­buie, dacă ne rămîne timp. Ce vrei să-mi spui?

— Ai fost arestat din pricina mea, condamnat din pricina ei, fără să fi comis nimic împotriva legilor. Cum Genevieve şi cu mine ne plătim datoriile, n-are nici un rost să fii pus tu să plăteşti odată cu noi.

— Nu înţeleg.

— Lorin, tu eşti liber.

— Liber eu? Eşti nebun! izbucni Lorin.

— Nu, nu sînt nebun, îţi repet că eşti liber. Iată biletul de liberă trecere. Vei fi întrebat cine eşti; ai să spui că eşti funcţionar la grefa de la Carmes şi că ai venit să vorbeşti cu cetăţeanul grefier al Palatului; din curiozitate i-ai cerut un bilet de liberă trecere ca să vezi condamnaţii; i-ai văzut, eşti satisfăcut şi pleci.

— Asta e o glumă, nu-i aşa?

— Nu, nici vorbă, dragul meu, iată biletul, nu lăsa să-ţi scape prilejul. Tu nu eşti îndrăgostit, tu n-ai nevoie să mori ca să petreci cîteva minute cu iubita sufletului tău şi să nu pierzi nici o clipă din eternitatea ta.

— Ei bine! Maurice, exclamă Lorin, dacă se poate ieşi de aici, ceea ce n-aş fi crezut nici în ruptul capului, îţi jur, de ce nu încerci s-o salvezi întîi pe doamna? Cît despre tine, vom vedea ce-i de făcut.

— Cu neputinţă, răspunse Maurice cu o teribilă strîngere de inimă. Uită-te, pe bilet e vorba de un cetăţean şi nu de o ce-tăţeană. Şi, dealtfel, Genevieve n-ar vrea să iasă şi să mă lase pe mine aici, să trăiască, ştiind că eu am să mor.

— Ei bine, dar dacă ea nu vrea, de ce să vreau eu? Crezi, aşadar, că am mai puţin curaj decît o femeie?

— Nu, dragul meu, dimpotrivă, ştiu că eşti cel mai curajos dintre bărbaţi, dar nimic pe lume n-ar putea îndreptăţi încăpăţîna-rea ta în asemenea caz. Hai, Lorin, profită de momentul propice şi dă-ne nouă bucuria supremă de-a te şti liber şi fericit.

— Fericit! exclamă Lorin, se vede că glumeşti! Fericit fără voi? ... Ei! ce dracu vrei să fac eu în lumea asta, fără voi, la Paris, ieşit din obiceiurile mele? Să nu vă mai văd, să nu vă mai scot din sărite cu versurile mele pe rime date? Ah! nu, în ruptul capului!

— Lorin, prietene!...

— Tocmai fiindcă-ţi sînt prieten, de-aceea stărui. Cu speranţa de-a vă regăsi, fiind arestat aşa cum sînt, aş fi în stare să dărîm ziduri. Dar să scap de-aici singur-singurel ca să hoinăresc pe stră­zi, cu capul plecat, apăsat de-o greutate ca o remuşcare, ce-are să-mi strige fără încetare în ureche: „Maurice, Genevieve!", ca să trec prin anume cartiere, prin faţa unor case în care v-am văzut pe voi, ca s-ajung să-mi fie silă şi să nu mai pot suferi Parisul ăsta scump, pe care 1-am iubit atît de mult, nu! pe cinstea mea nu, şi găsesc că a fost just să se proscrie regii, de n-ar fi decît din pricina regelui Dagobert.

— Şi ce legătură are regele Dagobert cu cele ce se petrec cu noi?

— Ce legătură? Tiranul acela infernal îi spunea marelui Eloi: „Nu există nici o tovărăşie, oricît de bună, de care să nu trebuiască să te desparţi!" Ei bine, eu sînt republican şi spun: Nimic nu tre­buie să ne facă să ne despărţim de-o tovărăşie, nici chiar ghilotina; mă simt bine aici, aşa că rămîn.

— Bietul meu prieten! bietul meu prieten! exclamă Maurice. Genevieve nu spunea nimic, dar se uita la el cu ochii scăldaţi în lacrimi.

— Ţie îţi pare rău după viaţă! spuse Lorin.

— Da, din pricina Genevievei!

— Dar mie nu-mi pare rău neavînd de ce, nici din cauza zeiţei Raţiunea, care - am uitat să-ţi aduc la cunoştinţă împrejurarea s-a supărat în ultima vreme grozav de tare pe mine, lucru care nu-i va pricinui nici măcar necazul de-a se consola ca cealaltă Arthdmise, cea veche. Voi merge, aşadar, foarte liniştit şi foarte bine dispus. Am să-i fac să rida pe toţi netrebnicii ăştia care a-leargă după căruţa condamnaţilor; am să-i fac un catren frumos domnului Sanson, şi pe urmă gata... adică... stai puţin. Lorin se întrerupse.

— A! s-a făcut! s-a făcut! izbucni el, s-a făcut, vreau să ies. Ştiam prea bine că nu iubesc pe nimeni dincolo; dar uitasem că urăsc pe cineva. Ceasul, Maurice, cît e ceasul?

— Trei şi jumătate.

— Am vreme, am vreme.

— Cu siguranţă! exclamă Maurice. Mai sînt încă nouă acuzaţi astăzi, şedinţa nu se termină înainte de cinci. Mai avem, aşadar, aproape două ceasuri înaintea noastră.

— E tocmai cît îmi trebuie. Dă-mi biletul de liberă trecere şi împrumută-mi douăzeci de centime.

— Doamne! ce ai de gînd să faci? şopti Genevieve. Maurice îi strînse mîna. Important pentru el era să plece Lorin.

— Am o idee! spuse Lorin.

Maurice îşi scoase punga cu bani din buzunar şi o puse în mîna prietenului său.

— Şi acum biletul de liberă trecere, pentru Dumnezeu! scu­zaţi, am vrut să spun pentru Fiinţa Supremă!

Maurice îi înmînă biletul de liberă trecere.

Lorin îi sărută mîna Genevievei şi, profitînd de clipa în care erau aduşi la grefă o serie de condamnaţi, trecu încălecînd băncile de lemn şi "se înfăţişă la uşa cea mare.

— Ei! exclamă un paznic, iată unul care fuge, după cîte-mi pare.

Lorin se răsti la el prezentîndu-i biletul.

— Citeşte aici, spuse el, cetăţene paznic, şi învaţă să cunoşti mai bine oamenii.

Paznicul recunoscu iscălitura grefierului, dar făcea parte din categoria aceea de funcţionari care n-au în general încredere, şi cum tocmai atunci grefierul cobora treptele tribunalului, cu un fior care încă nu-1 părăsise de cînd, cu atîta imprudenţă, se încu­metase să-şi pună iscălitura, paznicul îl întrebă:

— Cetăţene grefier, iată un act cu ajutorul căruia un oarecare vrea să iasă din sala morţilor. E valabil actul?

Grefierul păli de spaimă şi, încredinţat că, dacă se uită, are să zărească chipul teribil al lui Dixmer, se grăbi să răspundă, uitîn-du-se la biletul de liberă trecere:

— Da, da, e semnătura mea.

— Atunci, spuse Lorin, dacă e iscălitura ta, dă-mi biletul.

— Nu, spuse grefierul, rupînd în bucăţele biletul, nu! Soiul ăsta de bilete nu pot sluji decît o dată.

O clipă, Lorin rămase nehotărît.

— A! nu-i nimic, exclamă el, mai înainte de toate trebuie să-1 omor.

Şi se repezi afară din grefă.

Maurice îl urmărise pe Lorin cu o emoţie lesne de înţeles. După ce Lorin dispăru, îi spuse Genevievei într-o exaltare care părea să fie bucurie adevărată:

— A scăpat! I-a rupt biletul de liberă trecere, n-are să mai poată intra. Dealtfel, chiar de-ar putea intra, şedinţa tribunalului se termină; la cinci, cînd se va întoarce, noi vom fi morţi.

Genevieve scoase un suspin şi se înfiora.

— Ah! strînge-mă în braţe, şopti ea, şi să nu ne mai des­părţim... Oare de ce nu-i cu putinţă să fim loviţi o singură dată, ca să ne dăm ultima suflare în aceeaşi clipă!

După aceea se retraseră în cel mai depărtat ungher al încăperii întunecate, Genevieve se aşeză strîns lipită de Maurice şi-şi pe­trecu amîndouă braţele în jurul gîtului său. îmbrăţişaţi, răsuflînd amîndoi odată, potolind înlăuntrul lor tumultul oricărui gînd, cei doi împietriră în înlănţuirea dragostei şi în vecinătatea morţii.

Şi astfel s-a scurs o jumătate de ceas.

Capitolul LV

DE CE PLECASE LORIN

Dintr-o dată se auzi un zgomot puternic, paznicii dădură buzna prin uşiţa scundă, în urma lor venea Sanson însoţit de ajutoarele lui care duceau colaci de frînghie.

— Vai! dragul meu, exclamă Genevieve, iată clipa fatală şi simt că mă părăsesc puterile.

— Vă înşelaţi, se auzi vocea puternică a lui Lorin:

Vă înşelaţi, n-aveţi dreptate, *

Cad moartea-nseamnă libertate!

— Lorin! strigă Maurice în culmea disperării.

— Nu sînt bune deloc, nu-i aşa? Sînt de aceeaşi părere cu tine. începînd de ieri n-am mai făcut decît versuri vrednice de dispreţ.

— A! despre asta e vorba. Te-ai întors, nenorocitule!... te-ai întors!...

— Asta ne-a fost înţelegerea, nu? Ascultă, fiindcă cele ce am de spus vă interesează pe amîndoi.

— Doamne!

— Dar lasă-mă să vă vorbesc, altfel n-am să mai am vreme să vă povestesc comedia. Am vrut să ies ca să cumpăr un cuţit din strada Barillerie.

— Dar ce voiai să faci cu cuţitul?

— Voiam să-1 ucid pe milostivul de domn Dixmer. Genevieve f* scuturată de-un fior.

— Ah! exclamă Maurice, acum înţeleg.

— L-am cumpărat. Şi iată ce-mi^ziceam eu, iar tu vei înţele­ge ce spirit logic are prietenul tău. încep să cred c-ar fi trebuit să mă fac matematician, nu poet. Din nenorocire, acum e prea tîrziu. Iată, aşadar, ce-mi ziceam eu; urmăreşte-mi raţionamentul: „Domnul Dixmer şi-a compromis soţia; domnul Dixmer a ve­nit s-o vadă în timpul procesului, domnul Dixmer nu se va lipsi de plăcerea de-a o vedea trecînd în căruţa condamnaţilor şi mai ales de-a ne însoţi. Am să-1 găsesc în primul rînd al gloatei, am să mă strecor lîngă el, am să-i spun: «Bună ziua, domnule Dixmer» şi am să-i înfig cuţitul în coaste."

— Lorin! exclamă Genevieve.

— Linişteşte-te, scumpă prietenă, providenţa a făcut sin­gură dreptate, închipuiţi-vă că gloata, în loc să stea în faţa Pa­latului, ca de obicei, făcuse o întorsătură spre dreapta şi se înghesuia de-a lungul cheiului. Aha! mi-am zis eu, fără îndoială că trebuie să fie vreun cîine care se îneacă. De ce n-ar fi acolo şi Dixmer? Un cîine care se îneacă e un prilej de-a căsca gura. Mă apropii de parapet şi văd de-a lungul malului o grămadă de oameni care ridicau braţele în sus, se aplecau să se uite la ceva ce sta întins pe pămînt şi scoteau exclamaţii de gîndeai c-are să se reverse Sena. Mă apropiai... Acel ceva... ghiceşte cine era...

— Era Dixmer, spuse Maurice cu o voce sumbră.

— Da, el. Cum de-ai putut ghici? Da, Dixmer, scumpe prieten, Dixmer care-şi spintecase singur pîntecul. Nenorocitul s-a sinucis, fără îndoială, drept ispăşire.

— Ei! făcu Maurice cu un zîmbet sumbru, asta ai crezut tu? Genevieve îşi lăsă capul să-i cadă în mîini. Era prea slăbită ca să mai poată îndura atîtea emoţii una după alta.

— Da, asta am crezut, dat fiind că s-a găsit lîngă el sabia-i plină de sînge; afară doar... dacă nu va fi întîlnit pe cineva...

Maurice, fără să spună vreun cuvînt şi folosindu-se de clipa în care Genevieve, copleşită, nu era cu ochii îndreptaţi asupra lui şi nu putea să-1 vadă, îşi desfăcu haina şi-i arătă lui Lorin vesta şi cămaşa însîngerată.

— A! asta-i altceva, spuse Lorin.

Şi-i întinse mîna lui Maurice. '

— Acum, spuse el, aplecîndu-se la urechea lui Maurice, dat fiind că n-am fost percheziţionat, deoarece am pătruns spunînd că fac par­te din suita domnului Sanson, am la mine cuţitul cumpărat, dacă ghilotina îţi face cumva silă.

Maurice apucă arma cu o mişcare plină de bucurie.

— Nu, spuse el, Genevidve ar suferi prea tare. Şi-i înapoie cuţitul lui Lorin.

— Ai dreptate, zise Lorin. Trăiască maşina domnului Guillotin! în fond, ce-i maşina domnului Guillotin? Un bobîrnac peste gît, cum a spus Danton. Ce-i un bobîrnac?

Şi azvîrli cuţitul în mijlocul grupului de condamnaţi.

Unul dintre ei îl luă şi şi-1 înfipse în piept, căzînd mort nu-maidecît.

în aceeaşi clipă, Genevieve făcu o mişcare şi scoase un ţipat. Sanson îi pusese mîna pe umăr.

Capitolul LVI

TRĂIASCĂ SIMON!

La strigătul scos de Genevieve, Maurice .înţelese că lupta e gata să înceapă.

Dragostea poate exalta sufletul pînă la eroism, dragostea poa­te, împotriva instinctelor fireşti, să împingă o făptură umană să-şi dorească moartea, dar nu poate stinge în om teama de durere. Era evident că Genevieve accepta moartea cu mai multă linişte şi pie­tate de cînd ştia că Maurice va muri cu ea, dar resemnarea nu exclude suferinţa şi a pleca din lumea aceasta nu înseamnă numai a cădea într-un abis pe care-1 numim necunoscut, ci mai înseamnă a suferi căzînd.

Maurice cuprinse cu privirea toată scena prezentă şi cu gîndul toată scena care avea să urmeze:

în mijlocul încăperii - un cadavru din pieptul căruia un paznic, repezindu-se, smulsese un cuţit, de teamă să nu slujească şi altora.

în jurul lui - bărbaţi muţi de disperare, abia luîndu-1 în seamă, scriind pe cîte-un carnet cuvinte fără şir, sau strîngîndu-şi mîinile unii altora; unii repetînd fără încetare, cum fac demenţii, un nume îndrăgit, sau scăldînd în lacrimi un portret, un inel, o şuviţă de păr; alţii proferînd blesteme furioase împotriva tiraniei, cuvînt ba­nal, afurisit rînd pe rînd de toată lumea şi totdeauna, iar uneori chiar de tirani.

în mijlocul tuturor nenorocirilor acelora, Sanson, împovărat mai puţin de cei cincizeci şi patru de ani ai lui, decît de gravitatea funcţiei sale lugubre, Sanson blînd şi prevenitor, atît cît îi îngăduia misiunea sa, dădea unuia un sfat, altuia o încurajare, găsind cu­vinte creştineşti cu care să răspundă atît deznădejdii, cît şi în­fruntării.

— Cetăţeană, îi spuse el Genevievei, va trebui să vă scoateţi fişiul şi să vă ridicaţi părul sau să-1 tăiaţi, dacă binevoiţi.

Genevieve începu să tremure.

— Hai, scumpa mea prietenă, zise cu blîndeţe Lorin, curaj!

— Aş putea să-i ridic eu părul doamnei? întrebă Maurice.

— Ah! da, exclamă Genevieve, el! vă implor, domnule Sanson.

— Fie, zise bătrînul, întorcînd capul.

Maurice îşi dezlegă cravata ce păstra căldura gîtului său, Ge­nevieve o sărută şi, aşezîndu-se în genunchi în faţa tînărului, îi întinse capul fermecător, mai frumos acum, copleşit de durere, decît vreodată în clipe de bucurie!

După ce Maurice isprăvi funebra operaţie, mîinile îi tremurau atît de tare şi pe chipul lui se citea atîta durere, încît Genevieve exclamă:

— Vai! Maurice, acuma am curaj. Sanson se întoarse.

— Nu-i aşa, domnule, că am curaj? îl întrebă ea.

— Bineînţeles, cetăţeană, răspunse călăul cu glasul înduioşat. - între timp, ajutorul principal parcursese borderoul trimis de Fouquier-Tinville.

— Paisprezece, zise el. Sanson numără condamnaţii.

— Cincisprezece, cu cel mort, spuse el; cum se face asta? Lorin şi Genevieve numărară şi ei după el, însufleţiţi de acelaşi gînd.

— Spuneţi că nu sînt decît paisprezece condamnaţi, şi noi sîntem cincisprezece? întrebă ea.

— Da, se vede că cetăţeanul Fouquier-Tinville s-a înşelat.

— Vai! tu ai minţit, îi spuse Genevieve lui Maurice, tu nu ai fost condamnat.

— De ce să aştept pînă mîine cînd tu mori astăzi? Răspunse Maurice.

— Iubitule, făcu ea surîzînd, îmi dai putere; văd acuma cît e de uşor să mori.

— Lorin, zise Maurice, Lorin, îţi spun pentru ultima oară... nimeni nu te poate recunoaşte aici... spune c-ai venit să-ţi iei rămas bun de la mine... spune c-ai fost închis din greşeală. Cheamă paznicul care te-a văzut ieşind... Eu, cel ce trebuie să mor, voi fi adevăratul condamnat. Dar tu, te implorăm, prietene, fă-ne bu­curia de-a trăi, ca să ne păstrezi amintirea. Mai este timp, Lorin, te implorăm.

Genevieve îşi împreună mîinile în semn de rugă. Lorin îi luă amîndouă mîinile şi i le sărută.

— Am spus nu şi e nu, răspunse Lorin cu vocea-i hotărită. Nu mai stăruiţi, sau, pe bună dreptate, am să cred că vă stinghe­resc.

— Paisprezece, repetă Sanson, şi ei sînt cincisprezece!

Apoi, ridicînd glasul, spuse:

— E careva printre dumneavoastră care are ceva de reclamat? E careva care ar putea dovedi că se află aici dintr-o eroare?

Poate că s-au întredeschis cîteva guri la întrebarea de mai sus, dar s-au închis fără să rostească nici un cuvînt. Celor care ar fi minţit le era ruşine să mintă; cel care n-ar fi minţit n-a vrut să vorbească.

Se făcu o tăcere de cîteva minute, în vreme ce ajutoarele îşi vedeau de treburi, săvîrşindu-şi lugubra lor slujbă.

— Cetăţeni, sîntem gata... spuse atunci glasul surd şi solemn al lui Sanson.

Cîteva suspine şi cîteva gemete răspunseră glasului aceluia.

— Ei bine, zise Lorin, fie!

Să murim pentru patrie,

E soarta cea mai frumoasă!...

Da, mai cu seamă cînd mori pentru patrie; dar, hotărît lucru; încep să cred că noi nu murim decît pentru plăcerea celor care se uită la noi cum murim. Pe cinstea mea, Maurice, sînt de părerea ta, încep şi eu să fiu dezgustat.

— Apelul! strigă un comisar la uşă.

Mai mulţi paznici intrară în cameră şi închiseră ieşirile, a-şezîndu-se astfel între viaţă şi condamnaţi, de parcă i-ar fi împie­dicat să revină la viaţă.

Se făcu apelul. Maurice, care fusese de faţă la judecata con­damnatului care se sinucisese cu cuţitul lui Lorin, răspunse pre­zent cînd i s-a rostit numele. Atunci se văzu că mortul era în plus.