Amintirea unui calvar

Căsătoria părinţilor mei

Iată că a venit timpul de măritiş a fiicelor Anastasia şi Maria. Părinţii le-au făcut nunţi frumoase dând-o pe Anastasia după Gheorghe Carazanu, iar pe Maria după Nicolae Musteaţă, băieţi de oameni gospodari, frumoşi şi harnici.

(Rămăseseră băieţii) Alexandru şi Vladimir după terminarea studiilor plecaseră să lucreze. Alex la Sibiu, iar Vlad la Soroca. Rămăsese numai Nicolae care avea deja 23 de ani. El avea un gust deosebit. Căuta cu multă răbdare fata după plac.

Şi, în sfârşit, a găsit-o. Era fiica lui Ioan al lui Nazare şi a Nadejdei Scutaru. Ei aveau 3 fete şi un singur băiat. Cea mai mare era Vera, cea mijlocie – Mariuţa şi cea mai mică era Dochiţa, Dunea, Eudochia. Mezinului îi zicea Gheorghe. Toate fetele erau frumoase, încât nu-ţi puteai lua ochii de la ele, dar Dochiţa era cea mai minunată şi avea 19 ani. Era coaptă de-a binelea, îndesată la corp, de statură mijlocie, cu părul negru, faţa bălaie şi rotundă, ochii jucăuşi, căprui. Totul era la locul lui, nu avea nici un cusur. Oricine o vedea, se îndrăgostea, dar ea nu se grăbea. Aştepta pe cel mai, cel mai…

Eşti cea mai dulce fată,

Boboc de trandafir,

Fiinţă minunată,

Cu tine vreau să fiu!

Şi el veni. Dar nu i-a fost uşor s-o cucerească. Tata Nicolae era de statură mijlocie, cam mărunţel, cu părul rar, lungăreţ la faţă, cu ochii mici căprui. Nu prea adoră fetele aşa tipuri de bărbaţi, dar el a cucerit-o cu mintea ageră, gusturi rafinate, haine impecabile, cusute la Iaşi şi vorba-i dulce.

Dar părinţii nu s-au înţeles din cauza zestrei. Vreau să aduc la cunoştinţă că bunelul Ion nu era aşa de înstărit ca bunelul Grigore. Dar nici săraci nu erau. Pur şi simplu, s-a lăsat pe tânjală văzând că are aşa frumuseţe de fete. Ştia la sigur că fete bătrâne nu vor rămâne niciodată. Aveau toate covoare, războaie, păretare, feţe de masă, perne, plapume şi tot ce i se cere unei fete de zestre. Nu avea numai vite şi pământ şi de aceea părinţii nu s-au înţeles şi le-au interzis să se mai întâlnească.

Dar bine a zis cine a zis: cine gustă dragostea, n-are cap de a o lăsa… Aşa a făcut şi tata. Lăsând să se liniştească părinţii, să uite de cele vorbite, el după vreo lună se duse la iubita lui şi fără voia părinţilor ei o fură şi o duce la soră-sa Anastasia în mare taină. Stă acolo timp de trei zile până se descoperă. Dar ce folos… În felul acesta părinţii au fost nevoiţi să se împace şi să facă o nuntă mare şi frumoasă cum n-a mai fost în sat. Asta a fost în anul 1937 de Duminica Mare.

Imediat după nuntă au început construcţia unei case mari, trainice şi frumoase, pe care peste un an au terminat-o. Apoi tata a deschis, împreună cu cumnatu-său Nicolae Musteaţă, un mic magazin de ţesături, pe care le aduce de la Iaşi. În felul acesta viaţa mergea binişor.

Iată că la 22 februarie 1938 se naşte primul copil, pe care-l numesc – Emil. Un băieţel (neastâmpărat) neliniştit cu ochii căprui şi părul de culoarea soarelui.

În 1940 se naşte al doilea copil, pe care o numesc – Nastunea. O fetiţă foarte firavă şi bolnăvicioasă pe care părinţii s-au chinuit s-o pună pe picioare, dar în zadar. Peste un an şi jumătate ea moare.

Balaurul roşu

Tot în 1940 revine balaurul roşu, prin ultimatumul lui Stalin, urmările dubiosului pact Ribentropp-Molotov din 1939. Se terminară armonia şi liniştea. Începuse dezastrul. Bolşevicii satanici i-au dat României numai trei zile ca să se retragă peste Prut de pe propriul pământul. În caz contrar, pierdea toată ţara.

Toţi intelectualii şi oamenii de vază au pornit peste Prut, lăsând toată averea agonisită de ani de zile, nu numai de ei, dar şi de buneii lor.

Mulţi ştiind că nu au nici o vină, nu s-au refugiat şi au plătit scump, chiar cu viaţa, crezând că bolşevicii sunt oameni cu credinţă şi dreptate.

Dar iată-l şi pe anul 1941, rămas şi el în istorie o filă neagră. S-a început războiul mondial. Germania pricepuse intenţiile bolşevicilor de a da năvală peste ea şi ei primii au atacat Rusia, avându-i în coaliţie şi pe românii noştri, care abia aşteptau vreun prilej să-şi recapete pământurile răpite în 1940. Sute de mii dintre cei mai buni români şi-au jertfit viaţa pentru Basarabia, dar a fost totul în zadar. America, Anglia şi Franţa, temându-se să nu fie acaparaţi şi ei, au dat mare ajutor ruşilor şi ei au biruit spre marele nostru regret.

În 1941 au fost chemaţi la război toţi fraţii, printre care şi tata, care nici nu făcuse armata. Fiind la instrucţiuni toată ziua, noaptea ostaşii se culcau chiar acolo, pe teren care şi unde vroia. Tata învăţa cu alţi ostaşi să tragă cu tunul. Şi cum era terenul sub un mic unghi (de înclinare), pe noapte ostaşii au pus sub roată un pietroi. Ca loc de odihnă tata şi-a ales anume tunul. A aşternut plapuma soldăţească sub el şi a adormit. Noaptea prin somn, vârcolindu-se, a dat cu piciorul în pietroi şi tunul s-a pornit încet la vale, strivindu-l în două.

A urmat spitalul militar din Bucureşti timp de 4 luni şi apoi a fost lăsat să vină la vatră. Iată în felul acesta tata a făcut armata română…

În anul 1942, la 19 noiembrie, eu m-am ivit pe lume. A fost o naştere grea, jos pe podeaua aşternută cu paie. Venise moaşa bătrână, dar a asistat şi tata, la cererea mamei. Nu ştiu starea psihică a mamei, care a trecut prin trei naşteri, dar tata a rămas zguduit de chinurile prin care se nasc copiii. Adesea se întreba, când vedea vreo femeie gravidă cum merge la aşa risc, doar e asemenea cu moartea...? Răspunsul e uşor: aşa e dat de la Dumnezeu, ca omul să vină pe pământ prin chinuri groaznice.

A sosit timpul să mă numească cumva, dar nu prea aveau timp părinţii să se ducă la Primărie şi atunci bunelul Grigore, care locuia vizavi de Primărie se duce el în locul părinţilor, întrebând-o pe mama, cum doreşte să mi se zică. Mamei tare îi plăcea numele Tamara şi bunelul a plecat promiţând să-i aducă a doua zi mitrica cu numele dorit. Dar numele fiecărui om, pe semne e dat de Dumnezeu, căci la primărie lucrau două fete bucureştence, care l-au făcut pe bunel să-şi schimbe părerea, cică nu este contemporan, nu este delicat, că toate fetele poartă acelaşi nume etc., etc., până bunelul a cedat şi mi s-a pus numele Margareta. Cine putea să ştie că aproape 20 de ani voi suferi moral şi psihic din cauza lui. Mama, auzind că e numele Margareta, s-a indignat. Degeaba bunelul îi lămurea că e un nume de floare, că e internaţional, că e contemporan ş.a.m.d. Ea zicea: “Nici un copil nu o să poată pronunţa acest nume, se va stâlci limba în gură, mai ales când va veni timpul să i se zică – mătuşa Margareta!”. Dar ce ţi-i scris în frunte-i pus.

A venit urgia neagră

Şi pe noi ne-a despărţit

Ai rămas Ion acasă

Eu pe drumuri am pornit

Două vieţi mutilate
Războiul se apropia de Basarabia. Ruşii fiind ajutaţi material de aliaţii lor occidentali, nimiceau totul în calea lor. Din nou au început a se retrage în grabă toţi funcţionarii. Sora mamei mele – Măriuţa, era căsătorită cu şeful de jandarmi – Dumitru Agafiţei, născut la Botoşani. Dumnealui era chemat de urgenţă la Bucureşti, iar soţia cu cei doi copii mici se afla la Rădoaia, judeţul Bălţi. Într-o zi îi trimite vestea să plece urgent la Ialomiţa, unde i s-a repartizat un loc de serviciu şi trai, ea acolo să-l aştepte, el va veni după ce se va termina războiul.

Cum să te porneşti la drum în timpul războiului cu copilul nou-născut, de una singură? Închiriază o căruţă, îşi pune hainele şi copii şi vine la părinţi în Mihăileni. Aceştia speriaţi că va rămâne vădană o sfătuie să plece pe adresa indicată cât mai repede. Bunelul Ion năimeşte o trăsură şi-i porunceşte bunicii Nadia s-o însoţească până la destinaţie. Ce mamă poate să-şi refuze copilul la nevoie? Au tras multă frică pe drum până la Prut. De sus avioanele bombardau, de joc împuşcau, dar în sfârşit s-au văzut dincolo de Prut. De acolo au găsit alt transport şi au ajuns la Ialomiţa. Aranjându-şi fiica şi nepoţii cât de cât, înţelegându-se cu gazdele că o vor ajuta, bunica Nadia a pornit-o în grabă acasă. Însă, ajunsă la Prut, graniţa se închisese. Grănicerii cu toţii erau ruşi. În zadar plângea biata bunică şi lămurea că este basarabeancă şi i-au rămas peste Prut casa, soţul şi copii. În zadar săruta cizmele soldaţilor să se îndure de ea, implorându-i să aibă milă de ea, în zadar spera că se vor teme de blesteme şi de Dumnezeu. Bolşevicii-zombiaţi au rămas neclintiţi.

Peste trei zile, istovită şi flămândă, vărsându-şi toate lacrimile s-a întors la Ialomiţa, unde a trăit 22 de ani, udând pernele cu lacrimi de dorul soţului, a casei, a copiilor şi a nepoţilor. Numai în 1966 i s-a dat voie să se unească cu familia sa. Dar casa care a construit-o împreună cu soţul său Ion, nu mai era şi nici soţul nu mai era acelaşi… şi pe fiica sa cea mijlocie n-a mai găsit-o. S-a dus toată fericirea pe apa sâmbetei din cauza Rusiei imperialiste, care, de când există, niciodată nu-i ajung pământurile sale imense şi numai Dumnezeu ştie când se va sătura.

MAMA