Analele universităŢii din craiova

Mihaela POPESCU, Ilona DUŢĂ,
Anaforic şi deictic pentru o poetică palimpsestes la Plinius cel tânăr
(Epistula VI, 16)

Mihaela POPESCU
Ilona DUŢĂ

1. Spre deosebire de enunţul de tip factual, caracterizat printr-o puternică ancorare în realitate, cel epistolar, datorită concertării a numeroase caracteristici lingvistico-pragmatice, se situează la mijloc de drum: pe de o parte, intersectează realitatea, iar, pe de altă parte, se plasează în ficţiune.

Puternic denotativ, discursul epistolar relevă existenţa unui joc de corespondenţe foarte precise între anumite indicaţii (redate prin structuri stereotip: formule de salut plasate la începutul şi/ sau la sfârşitul scrisorii: C. Plinius Tacito suo salutem „Plinius către Tacit al său”, şi respectiv, Vale „Cu bine!”, în cazul nostru), din afara mesajului şi mesajul în sine.

În ansamblul său, discursul epistolar prezintă schema structurală a transferului de conţinuturi autoreflexive dinspre un emiţător (E) autocentrat, angajat în relatarea de experienţe personale (aşadar, focalizare a funcţiei ex­presive) către un receptor (R), ipostaziat ca receptacul (solicitat pe alocuri la autoexprimare într-un viitor text-răspuns, focalizare deci a funcţiei de apel).

În cazul de faţă, mesajul transmis de către emiţătorul-scriptor (identifi­cat la nivel discursiv ca fiind Plinius cel Tânăr) este centrat pe nararea unor evenimente trecute, anterioare situaţiei de enunţare (Sit₀) şi al căror agent este o terţă persoană, delocutorul (reperabil la nivel textual prin sintagma avunculus meus „unchiul meu”, pe care, prin informaţii de factură socio­lingvistică, îl putem identifica în persoana lui Plinius cel Bătrân).

La nivelul structurii enunţiative de suprafaţă poziţia subiectului vorbitor (enunţiatorul–scriptor), poate fi considerată ca fiind obiectivă, însă, prezenţa anumitor mărci puternic conotate cu trăsătura [+ ego], în special existenţa unor verba putandi sau de atitudine propoziţională, cu caracter non factiv, sau chiar contrafactiv, actualizează o intenţie discursivă de factură virtuală, situaţia de enunţare fiind, în fapt, o lume posibilă.

Pe de altă parte, şi intenţia pragmatică, implicată de natura însăşi a acestui tip de discurs, ne aduce în faţa unui act de limbaj performativ, destinatarul mesajului având ca sarcină de „efectuat”, în primul rând, actul de primire şi de citire a mesajului, dar şi transpunerea, pentru moment, în „lumea” creată de emiţătorul-scriptor.

Însă, discursul epistolar prezintă în limba latină o particularitate supli­mentară: emiţătorul-scriptor efectuează reperajul enunţiativ pornind de la momentul primirii şi, respectiv, citirii mesajului scrisorii sale de către desti­natar. Întreg procesul se află astfel sub lupa unui reper anterior momentului scrierii, operaţia de transpunere temporală făcându-se prin raportare la prezentul destinatarului, asumându-se astfel decalajul inevitabil dintre „codarea” şi „decodarea” mesajului¹.

Iată de ce, în astfel de ocurenţe particulare, cele trei forme de preterit latin (indicativ perfect, imperfect şi mai mult ca perfect) capătă, în majo­ritatea cazurilor valenţe speciale, formele în cauză fiind lipsite de trăsătura lor aspecto-temporală caracteristică şi descriind evenimente contemporane redactării scrisorii, exprimând totodată actul de anticipare asupra decodării ulterioare a mesajului. Prin urmare, imperfectul şi perfectul materializează actualul scriitorului, iar mai mult ca perfectul face referire la un moment anterior, deja trecut faţă de actul enunţării², motiv pentru care asocierea imperfectului, de exemplu, cu indicele referenţial adverbial nunc nu mai este privită ca incompatibilitate. Un chestionar de factură statistică asupra ocu­renţelor de acest tip ale formelor de preterit indică utilizarea lor în conformi­tate cu criteriile unui discurs „normal” la trecut. Cu toate acestea, enunţia­torul-scriptor are tendinţa să focalizeze din interior evenimente care sunt prezente pentru el, dar trecute pentru corespondentul său:

„L’imparfait sera donc prépondérant, ce qui a par ailleurs l’avantage de ne pas engager fermement l’épistolier sur la fin du procès: il est probable que celui-ci sera achevé au moment de la réception de la lettre, mais il se peut aussi qu’il ne le soit pas. L’imparfait sauvegarde cette part d’incertitude en laissant toutes les perspectives ouvertes”³.
2. Mesajul Epistulei VI, 16⁴, adresată de către Plinius cel Tânăr lui Tacitus, este decompozabil la nivelul poeticii în două planuri, enunţate în poziţia iniţială şi finală a textului: poetica elogiului funebru şi, respectiv, poetica istoriei. Aşadar, o poetică hibridă, în care schema epistolară uzuală este amortizată, trecută sub tăcere şi redirecţionată (reprogramată generic) în alte două poetici: aceea a elogiului (funebru), bazată pe conceptul per­manenţei şi al gloriei (immortalem gloriam aeternitatis), respectiv, aceea a istoriei, bazată pe veridicitate (quo verius tradere posteris possis).

Iniţial poetica istoriei se încastrează celei a elogiului: prin încorpo­rarea evenimentului (moartea lui Plinius cel Bătrân), în genul istoric se asigură reputaţia eternă a unchiului: horum in numero avunculus meus et suis libris et tuis erit „Printre aceştia din urmă va fi unchiul meu, mulţumită operelor lui şi alor tale”.

În final însă, raportul celor două poetici se schimbă fundamental: aceea a elogiului este trecută sub tăcere şi emerge în prim-plan doar poetica istoriei. Autorul se detaşează chiar de afecte şi îşi remotivează adresarea epistolară a acestui eveniment către istoric (invers faţă de început) prin necesitatea discernerii ataşamentului subiectiv de faptele în sine.

Aşadar o poetică palimpsestes structurează acest text epistolar, poetica epistolei susţinând şi deghizând totodată poetica elogiului funebru (enunţată în linii mari în partea de început a scrisorii), respectiv poetica istoriei (enunţată în partea de încheiere) menită să încorporeze elogiul şi să îl propulseze către perenitate. Jocul celor două poetici în cadrul generic epistolar este explicit, atât la începutul, cât şi în finalul scrisorii, dar într-o manieră implicită, acestea îşi împart întregul spaţiu epistolar prin strategii specifice de structurare a materiei textuale (distribuţia anaforicelor cu valoare emfatică şi a deicticelor ca întăritori referenţiali).

Cererea lui Tacitus de a i se relata sfârşitul lui Plinius cel Bătrân cu veridicitate aparţine programului poeticii istoriei: