Analele universităŢii din craiova

Erat Miseni classemque imperio praesens regebat. […] Interim e Vesuvio monte pluribus in locis latissimae flammae altaque incendia relucebant, quorum fulgor et claritas tenebris noctis excitabatur.

„Se afla la Misenum conducând personal flota. […] În timpul acesta, în mai multe părţi ale muntelui Vezuviu străluceau flăcări imense şi se ridicau limbi de foc, a căror lumină strălucea mai puternic în întunericul nopţii”.

Ancorarea referenţială, proprie poeticii istoriei, se întăreşte (prin mul­tiplicarea referinţelor deictice) îndeosebi în cea de-a doua parte a epistolei (care prezintă moartea efectivă a lui Plinius cel Bătrân): Interim e Vesuvio monte pluribus in locis […] Interim Miseni ego et mater… „În timpul acesta, în mai multe părţi ale muntelui Vezuviu […]. Între timp la Misenum eu şi mama…”)

Individualizarea referenţială a delocutorului avunculus meus, identifi­carea sa explicită, încadrează prima secţiune epistolară în spaţiul căreia fi­gura lui Plinius cel Bătrân emerge piramidal prin insistente reluări anaforice:

Horum in numero avunculus meus et suis libris et tuis erit.

respectiv:

[…] quo tunc avunculus meus secundissimo invectus complectitur trepidantem, consolatur, hortatur, utque timorem eius sua securitate leniret, deferri in balineum iubet: lotus accubat, cenat aut hilaris aut, quod est aeque magnum, similis hilari.

„Atunci, împins tocmai de acest vânt, unchiul meu soseşte, îşi îmbră­ţişează prietenul care tremura de frică, îl linişteşte, îl îmbărbătează şi, ca să-i potolească orice teamă, dând dovadă de calm, cere să fie dus în baie; după baie se aşază la masă şi cinează arătându se vesel, sau, ceea ce e tot atât de frumos, prefăcându-se vesel”.

Enunţat printr-un apelativ marcat de relaţia de rudenie (element de justificare a poeticii elogiului funebru), antecedentul avunculus meus suportă o descripţie completă din chiar segmentul textual expozitiv (de adresare către Tacitus), astfel încât reluările anaforice ulterioare se constituie ca repetiţie şi exemplificare a setului de trăsături iniţial configurat; saturarea semantică a anaforicelor, prin recursul la contextul lingvistic, nu investeşte aşadar antecedentul cu alte trăsături, ci le dezvoltă şi le amplifică pe aceleaşi: savant şi totodată om al faptei, Plinius cel Bătrân totalizează cu grandoare polii teoretic şi practic, dimensiunile intelectuală şi etică, profil cu care nepotul Plinius cel Tânăr intenţionează să îl trimită, prin Tacitus, posterităţii:

Equidem beatos puto [s.n.] quibus deorum munere datum est aut facere scribenda aut scribere legenda, beatissimos vero quibus utrumque. Horum in numero avunculus meus et suis libris et tuis erit.

„Eu îi consider fericiţi pe aceia cărora zeii le-au hărăzit darul fie de a făptui lucruri demne de scris, fie de a scrie lucruri demne de citit, şi nespus de fericiţi pe aceia care au parte de amândouă aceste daruri. Printre aceştia din urmă va fi unchiul meu, mulţămită operelor lui şi alor tale.”

În ordinea teoretică, a forţei intelectuale, a dat întreaga măsură a unei opere ilustre: […] ipse plurima opera et mansura condiderit […] „[…] el însuşi a scris opere multe care vor dăinui […]”; în ordinea practică, a unei etici pozitiv orientate, a acţionat ca un învingător chiar şi în conjuncturile cele mai nefavorabile: […] enim pulcherrimarum clade terrarum, ut populi, ut urbes, memorabili casu quasi semper victurus occiderit […] „căci […] el a pierit odată cu distrugerea unor regiuni dintre cele mai frumoase, împreună cu oameni şi oraşe într-un accident memorabil […]”.

Aceste două linii de structurare semantică a delocutorului, prescrise iniţial, vor fi reluate alternativ în toate contextele reproducerii anaforice a acestuia:

- uzul economic al anaforicelor ei, ille, din fragmentul surprinderii erupţiei Vezuviului, ca indicatori necesari ai persoanei a treia, fără nuanţe suplimentare, emfatice, reflectă aici o strategie subtilă de restrângere a spaţiului alocat protagonistului pentru a face loc savantei prezentări a erupţiei, spaţiu în care identitatea unchiului şi cea a nepotului se suprapun confuz, printr-o uşoară deviere a punctului de vedere explicativ (prezentarea şi explicarea ştiinţifică a erupţiei intersectează confuz ambele puncte de vedere, al unchiului şi al nepotului; ea survine în privirea unchiului: […] ascendit locum ex quo maxime miraculum illud conspici poterat „[…] se urcă în locul de unde putea să privească cel mai bine fenomenul acela.”), dar imediat se ancorează şi privirii nepotului – credo „cred”¹¹):

Nonum Kal. Septembres, hora fere septima, mater mea indicat ei apparere nubem inusitata et magnitudine et specie. Usus ille sole, mox frigida, gustaverat jacens studebatque: poscit soleas, ascendit locum ex quo maxime miraculum illud conspici poterat. Nubes, incertum procul intuentibus ex quo monte (Vesuvium fuisse postea cognitum est), oriebatur, cujus similitudinem et formam non alia magis arbor quam pinus expresserit. Nam longissimo velut trunco elata in altum quibusdam ramis diffundebatur, credo [s.n.], quia recenti spiritu evecta, dein senescente eo destituta aut etiam pondere suo victa in latitudinem vanescebat: candida interdum, interdum sordida et maculosa, prout terram cineremve sustulerat.

„În ziua a noua înainte de calendele lui septembrie, în jurul orei a şaptea, mama îl anunţă că se vede apărând un nor neobişnuit ca mărime şi aspect. Îşi făcuse baia de soare, apoi baia rece, luase gustarea stând culcat şi scria. Îşi cere sandalele, se urcă în locul de unde putea să privească cel mai bine fenomenul acela. Ieşea un nor (nu se vedea bine de departe din care munte, ulterior s-a aflat că era Vezuviul), care semăna cu un arbore ca înfăţişare şi formă, mai precis cu un pin. Căci după ce s-a înălţat drept ca un trunchi uriaş, şi-a desfăcut şi ramurile, fiind împins în sud, cred, de vapori de îndată ce s-a format, apoi norul s-a lăsat când gazele au pierdut din putere, sau sub apăsarea propriei greutăţi şi s-a întins în lăţime; era când de un alb strălucitor, când întunecat şi încărcat de praf, după cum luase cu el pământ şi cenuşă”.

- reconsolidarea identităţii delocutorului pe linia semantică a lui „savoir”, prin sintagma oblică (mediată comparativ) ut eruditissimo viro (ca om de ştiinţă), reînnoadă prezenţa acestuia, dispersează expunerea detaliată a erupţiei; sintagma este un operator puternic în contextul semantizării anaforicelor care, în segmentul deschis de acest enunţ, au cea mai mare iterativitate în conturarea imaginii pregnante, eroice a lui avunculus meus: Magnum propiusque noscendum, ut eruditissimo viro, visum „Ca om de ştiinţă, unchiul meu a considerat toate acestea foarte interesante şi vrednic de a fi urmărite mai de aproape”.

- alternanţa anaforicelor ille/ipse, ca substituţi pentru avunculus meus, într-un context lingvistic marcat biplan de semantismele cunoaşterii şi acţi­unii (savoir, respectiv, savoir-faire) face ca procesul de saturare semantică a anaforelor să reia circular aceleaşi trăsături postulate în fragmentul expozitiv al epistolei (quasi semper victurus şi ipse plurima opera et mansura condiderit; aut facere scribenda aut scribere legenda):

Iubet Liburnicam aptari: mihi, si venire una vellem, facit copiam: respondi studere me malle, et forte ipse quod scriberem dederat. Egrediebatur domo: accipit codicillos Rectinae Tasci imminenti periculo exterritae (nam villa eius subjacebat, nec ulla nisi navibus fuga): ut se tanto discrimini eriperet orabat. Vertit ille consilium et, quod studioso animo inchoaverat, obit maximo. Deducit quadriremes, ascendit ipse, non Rectinae modo, sed multis (erat enim frequens amoenitas orae) laturus auxilium. Properat illuc unde alii fugiunt, rectumque cursum, recta gubernacula in periculum tenet, adeo solutus metu ut omnes illius mali motus, omnes figuras, ut deprenderat oculis, dictaret enotaretque.

„Cere să i se pregătească o corabie liburnică. Îmi îngăduie să vin cu el, dacă vreau; i-am răspuns că prefer să scriu, şi chiar el îmi dăduse de scris. Ieşea din casă, când primeşte o scrisoare de la Rectina, soţia lui Cascus, îngrozită de pericolul care o ameninţa (căci vila lor e jos şi nu putea pleca de acolo, decât cu corabia); ea îl ruga să o salveze dintr-o primejdie atât de mare. Unchiul meu îşi schimbă planul şi ceea ce începuse din curiozitate ştiinţifică duce până la capăt din conştiinţă. Porunceşte să fie scoase cvadrireme şi se îmbarcă şi el, ca să vină în ajutor nu numai Rectinei, dar şi altora (căci frumuseţea ţărmului atrăsese mulţi vizitatori). Se îndreaptă în grabă către locul de unde alţii fug şi, plutind în linie dreaptă, ţine cârma îndreptată către locul primejdiei; fără să-i fie frică, el dictează şi îşi notează singur toate fazele cumplitei calamităţi, toate aspectele, pe măsură ce ochii lui le înregistrau”.

Reluarea antecedentului avunculus meus prin pronumele de întărire ipse susţinut adverbial (et forte ipse „şi chiar el”) extinde aria saturării semantice în registrul cunoaşterii prin subordonarea „celuilalt”, în rol de discipol (mihi, i.e., nepotul Plinius cel Tânăr) planului de studiu al magistrului: […] et forte ipse scriberem dederat „şi chiar el îmi dăduse de scris”.

Anaforicul ille repoziţionează antecedentul, după solicitarea ajutorului din partea Rectinei lui Tascus, orientându-l simultan în direcţie cognitivă şi etică (interes ştiinţific şi conştiinţă morală): Vertit ille consilium et, quod studioso animo inchoaverat, obit maximo. „Unchiul meu îşi schimbă planul şi ceea ce începuse din curiozitate ştiinţifică duce pînă la capăt din conştiinţă”. Extensia registrului semantic al lui savoir-faire se realizează, simetric celei a lui savoir, prin încorporarea „celorlalţi” în sfera de acţiune a protagonistului Plinius cel Bătrân: […] ascendit ipse, non Rectinae modo, sed multis (erat enim frequens amoenitas orae) laturus auxilium „[…] se îmbarcă şi el, ca să vină în ajutor nu numai Rectinei, dar şi altora (căci frumuseţea ţărmului atrăsese mulţi vizitatori)”. Chiar şi deicticul spaţial illuc subîntinde, prin contrast, figura antecedentului avunculus meus, suplinind funcţia anaforicelor: Properat illuc unde alii fugiunt […] „Se îndreaptă în grabă către locul de unde alţii fug […]”.

– apogeul ipostazierii grandioase a lui Plinius cel Bătrân îl constituie, în încheierea primei secţiuni epistolare (elogioase), recursul la identificarea „tare” a delocutorului, individualizarea sa referenţială prin apelativul fami­liar avunculus meus, substitut al numelui propriu (fragmentul relatează călă­toria acestuia la Stabiae, la prietenul său Pomponianus pe care îl încurajează în mijlocul calamităţii):

Ibi, quamquam nondum periculo appropinquante, conspicuo tamen et, cum cresceret, proximo, sarcinas contulerat in naves, certus fugae, si contrarius ventus resedisset; quo tunc avunculus meus secundissimo invectus complectitur trepidantem, consolatur, hortatur, utque timorem eius sua securitate leniret, deferri in balineum iubet: lotus accubat, cenat aut hilaris aut, quod est aeque magnum, similis hilari.

„[…] acolo deşi pericolul nu era încă iminent, totuşi evident şi, pe măsură ce creştea, era tot mai aproape, Pomponianus îşi încărcase bagajele în corăbii, hotărât să fugă, dacă se va potoli vântul potrivnic. Atunci, împins tocmai de acest vânt, unchiul meu soseşte, îşi îmbrăţişează prietenul care tremura de frică, îl linişteşte, îl îmbărbătează şi, ca să-i potolească orice teamă, dând dovadă de calm, cere să fie dus în baie; după baie se aşază la masă şi cinează arătându-se vesel, sau, ceea ce e tot atât de frumos, prefăcându-se vesel”.

Cu această renumire explicită a lui Plinius cel Bătrân se închide secţiunea elogioasă a epistolei, centrată pe configurarea unei imagini pozitive, pătrunsă de grandoare a protagonistului; reluările sale anaforice în rol actanţial de agent (ocurenţele lui ipse, ille mereu în cazul nominativ) concură la susţinerea imaginii fortificate în registru înalt, eroic. Punctată de reluări în feed-back ale unor trăsături de la bun început enunţate, poetica elogiului funebru adus lui Plinius cel Bătrân din partea nepotului său face loc, în cea de-a doua secţiune epistolară, ancorărilor referenţiale puternice ale evenimentului relatat, mărci ale unei poetici a istoriei guvernată de veridic (quo verius tradere posteris possis). Deicticele spaţio-temporale cărora li se anexează mărcile unui discurs explicativ (detectare a relaţiilor dintre cauze şi efecte în episodul morţii propriu-zise a lui Plinius cel Bătrân), sunt dominante în această secţiune. Adverbul temporal interim „între timp”, „în acest timp” secţionează efectiv „textul” ancorându-l în „lume” (reluările anaforice ale protagonistului se produc aici în poziţii-cheie, necesare pentru logica textului):