Analele universităŢii din craiova

Petis ut tibi avunculi mei exitum scribam, quo verius tradere posteris possis.

„Îmi ceri să-ţi scriu despre moartea unchiului meu, ca să o poţi consemna pentru posteritate cât mai exact”.

Răspunsul lui Plinius cel Tânăr deviază prescripţia de veridicitate spre concepte structurale ale elogiului funebru (immortalem gloriam şi perpetuitati eius):

Gratias ago: nam video morti eius, si celebretur a te, immortalem gloriam esse propositam. Quamvis enim pulcherrimarum clade terrarum, ut populi, ut urbes, memorabili casu quasi semper victurus occiderit, quamvis ipse plurima opera et mansura condiderit; multum tamen perpetuitati eius scriptorum tuorum aeternitas addet.

„Îţi mulţumesc, deoarece văd că moartea lui, dacă va deveni celebră datorită ţie, va avea parte de o glorie eternă. Căci, deşi el a pierit odată cu distrugerea unor regiuni dintre cele mai frumoase, împreună cu oameni şi oraşe într-un accident memorabil, de parcă i-a fost hărăzit să trăiască în veci, şi deşi el însuşi a scris opere multe care vor dăinui, totuşi perenitatea scrierilor tale va contribui mult la perpetuarea memoriei lui”.

În finalul scrisorii, acesta relansează dimensiunea generică a istorici­tăţii, misiune care i-ar reveni prietenului său, Tacitus:

Finem ergo faciam. Unum adjiciam: omnia me quibus interfueram quaeque statim, cum maxime vera memorantur, audieram, persecu­tum. Tu potissima excerpes. Aliud est enim epistulam, aliud historiam, aliud amico, aliud omnibus scribere. Vale.

„Mă opresc deci. Un singur lucru mai adaug: am redactat succesiunea evenimentelor la care am fost de faţă şi a celor aflate imediat, atunci când se memorează cu cea mai mare exactitate. Tu ai să alegi pe cele mai bune; căci altceva e o scrisoare, şi altceva istoria, una e să scrii pentru un prieten, şi alta pentru public. Cu bine.”

3. Aşadar, ca realizare textuală cele două poetici pot fi decelate prin jocul dinamic dintre anaforicul ille şi numeroasele elemente deictice (în general, de factură pronominală şi adverbială), reperabile în special în cea de-a doua parte a acestei scrisori.

3.1. Problematica deixis-ului sau a deicticelor⁵ este subordonată de­finirii din perspectivă lingvistică a referinţei. Aceşti termeni se raportează la anumite mărci (de natură morfologică) pe care actul enunţării le imprimă enunţului. Dacă deicticele sunt strâns legate de situaţia de comunicare (Sit₀), anafora⁶ este dependentă de context, expresia anaforică funcţionând ca o „aluzie” la un „element de cunoaştere comun locutorului şi interlocutoru­lui”⁷.

Din rândul lexemelor cu valoare anaforică sau deictică face parte şi pronumele demonstrativ. Astfel, în utilizarea deictică, „tare”⁸, demonstrati­vul are funcţia de a individualiza referentul, raportându-se în permanenţă la subiectul vorbitor şi nu la delocutor. Când însă referinţa sa „slăbeşte”, de­monstrativele devin vide din punct de vedere referenţial (odată cu pierderea indiciilor spaţio-temporale specifice), dar continuă să îşi păstreze sensul de „cunoscut”, „ştiut” de către participanţii la actul de comunicare.

În limba latină, statutul pronumelor demonstrative are un caracter particular determinat de încărcătura semantico-referenţială: [+ persoană], fapt care indică o anumită proximitate între acesta şi pronumele posesiv: iată de ce, hic, iste, ille apar adesea, chiar şi în anaforă, ca „deictice de proximitate relativă”⁹. Particularizând însă, hic face trimitere, atât deictic, cât şi anaforic, la persoanele/lucrurile apropiate de locutor, iar iste se referă la interlocutor sau la orice alt referent care intră în sfera lui TU. Demonstrativul ille – asupra căruia se va orienta parţial studiul de faţă – se referă la o altă persoană diferită de cea a locutorului sau cea a interlocutorului, sau la un obiect îndepărtat, funcţionând frecvent ca proformă pentru desemnarea delocutorului.

„[…] il existe aussi un autre type d’anaphore, plus élargie, qui renvoie à un référent qui n’appartient pas au texte au sens strict, mais à la mémoire commune aux participants à l’acte de discours et qu’on a appelé « deixis intertextuelle ». Le pronom latin qui représente mieux la sphère de l’intertextualité est ille (« le bien connu », ou tout simplement „l’autre”)”¹⁰.

Spre deosebire însă de deictice, elementele anaforice se pot încărca sau nu, prin „rostogolire discursivă” cu trăsături semantice suplimentare faţă de cele ale elementului reluat, aspect care va fi urmărit şi în analiza pe care o propunem în continuare.

3.2. Dedublarea poeticii epistolare într-o poetică a elogiului funebru, apartenentă locutorului [+ intenţia declarată de cinstire a memoriei unchiu­lui], respectiv o poetică a istoriei delegată alocutorului [+ rugămintea adre­sată istoricului Tacitus de imortalizare a lui Plinius cel Bătrân prin inserţia in historia] lasă urme la nivel textual prin strategia distributivă a anaforicelor şi a deicticelor: reluările anaforice ale lui avunculus meus, cu funcţia de ipostaziere emfatică a acestuia, proprie poeticii elogiului, se distribuie abundent în prima parte a textului epistolar (surprinderea erupţiei şi opera­ţiunea de salvare desfăşurată eroic):