Analitica secunda topica respingerile sofistice

246

INTRODUCERE LA TOPICA

r0(3lema. „în prezent, sunt denumite teze toate problemele dialectice"' (Ţopica I, 11, 104 b). Aristotel constată, cu obişnuitul său bun-simţ,

g nu orice propoziţie poate fi o problemă sau o teză dialectică. Există propoziţii care sunt prea evidente sau prea absurde pentru a fi supuse examinării, discuţiei. Sunt dialectice numai propoziţiile care ridică (jificultăţi şi solicită o discuţie pentru sau contra.

Discuţia se desfăşoară între doi interlocutori: unul (întrebătorul) întreabă şi atacă răspunsul altuia, celălalt (respondentul) răspunde şi apără răspunsul său. Trebuie să se noteze că cel ce întreabă nu este elevul, iar cel ce răspunde nu este profesorul, ci cel ce întreabă este acel care posedă o superioritate de cunoştinţe, iar cel ce răspunde este acel care va fi supus probei, examenului sau controlului. întreaga discuţie este condusă de cel care întreabă, în consecinţă el ataca răspunsul, alegerea problemei, a tezei; el este oponentul, iar cel care răspunde apără răspunsul, teza, este defendentul. Procesul dialectic se mişcă între două acţiuni: a dovedi ceva, a stabili ceva (KaTacK€ua(eiv) şi a răsturna, a distruge, a respinge poziţia cuiva (ăvaaK€vd(,

Am ajuns acum la o însemnată determinare a conţinutului dialec­ticii, o determinare care este cuprinsă în fraza de mai sus în care se enunţă scopul dialecticii. Propoziţia dialectică este probabilă (€v5o|of), în timp ce propoziţia apodictică este necesară. Dacă necesarul este confundat cu adevărul, cum Aristotel înţelege să facă uneori, atunci probabilul se opune şi adevărului (Analiticaprimăli, 16,65 a, la sfârşit), unde se opune ceea ce este „potrivit adevărului" (icaTa âXrjBemv) apodicticii lui, cu ceea ce ^te „potrivit opiniei" (tcara So|av) dialecticii. Aristotel nu are dispreţul lui Platon faţă de opinie (8o£a) şi faţă de „opinabil" sau ,,probabil'" (^vSo^ov). El a înţeles de timpuriu că ştiinţa trebuie să se mulţumească, *' puţin provizoriu şi de nevoie, cu probabilul, care este o etapă spre adevăr, deci este şi el o cunoaştere a realităţii. Uneori, Aristotel confundă ch>ar „opinia'" cu „ştiinţa", aşa încât nu mai putem deosebi opinia de ^Perienţă şi de ştiinţa fundată pe experienţă. Se ştie că, pentru Aristotel, experienţa luată în sensul cel mai general este izvorul ştiinţei, fiindcă ea

247

MIRCEA FLOR1AN

este principiul şi fundamentul cunoaşterii. De aceea doxa are în larul atât de suplu al lui Aristotel aproape acelaşi sens cu hypol concepţie, convingere, supoziţie, credinţă în genere, care de obicei a ca specii: opinia şi ştiinţa. Dar Stagiritul întrebuinţează în Organon ■ expresia înrudită de elicoc, care înseamnă verosimil, conjecturabil ja în operele ştiinţifice şi expresia de euXoYoc, în sensul de admisibil raţional, în acord cu experienţa. Cum se constată uşor, Aristotel dispun' de un vocabular bogat pentru a desemna cunoştinţa care nu posedă necesitatea apodicticii şi se mulţumeşte cu probabilitatea dialecticii

Aşadar, raţionamentul dialectic are ca punct de plecare premise probabile. Dar ce înţelege Aristotel prin cunoaştere probabilă'.' Definiţia ne surprinde prin formularea ei vagă, cu toată străduinţa lui Aristotel de a aduce precizări prin crearea de specii tot mai limitate. „Sunt probabile premisele care sunt acceptate sau de toţi, sau de majoritate, sau de cei înţelepţi, iar dintre cei înţelepţi, sau de toţi, sau de majoritate, sau de cei mai de seamă" (Topica 1,1,100 b). Ultima specie se poate reduce la un exemplar excepţional, ca în cazul unei „teze", adică a unei „opinii pa­radoxale", cum este teza lui Parmenide sau, după Aristotel, şi a lui Heraclit. Din cauza formulării ei, definiţia aristotelică a probabilului poate justifica interpretări parţiale. O. Hamelin identifică probabilul cu ceea ce este primit pe temeiul autorităţii şi, ca atare, este obiect de credinţă. Nu putem primi această interpretare. O poziţie probabilă în sensul de acceptată prin încredere într-o autoritate nu poate fi obiect de dispută. Ea este susţinută sau respinsă fără discuţie. Primirea unei teze pe temeiul autorităţii celui ce a stabilit-o este o probabilitate extrin­secă: primesc o propoziţie fiindcă este crezută de toţi (criteriul consim­ţământului universal), ceea ce este un caz destul de rar, sau de majoritate, sau de cei mai înţelepţi, fie toţi, fie majoritatea lor, fie cei mai de seamă. Dar există şi o probabilitate intrinsecă, obiectivă, acea care se fundează pe motive scoase din experienţă, din realitate, pe motive solide, dar n cu totul constrângătoare. în orice caz, Aristotel, în cartea a VIIl-a. 9. a Topicii, ne cere să respingem orice propoziţie neprobabilă. „El (cel car răspunde — n.n. M.F.) va evita să îmbrăţişeze o ipoteză neprobabila-ipoteză poate fi neprobabilă în două feluri: întâi, când din ea rez propoziţii absurde, ca, de exemplu, propoziţia că totul se mişcă sa nimic nu se mişcă, al doilea, când exprimă propoziţii imorale, con conştiinţei normale, ca, de exemplu, afirmaţia că plăcerea este

248

si că este mai bine a face nedreptăţi decât a suferi nedreptăţi". Cum vom vedea, probabilitatea se fundează pe posibilitatea de a discuta pentru si contra, pe împrejurarea că propoziţia probabilă nu exclude de la început opoziţia, contradicţia, deci şi îndoiala. De aceea dialectica este nu numai „logica probabilului", ci şi logica aporeticului, este domeniul „aporiilor", al dificultăţilor, al „îndoielilor".

Se poate încerca o apropiere a propoziţiei probabile, primită de toţi oamenii, faţă de „simţul comun" prezent în teoria filozofului scoţian Thomas Reid. între dialectica lui Aristotel şi filozofia „simţului comun" a lui Reid există numai o vagă analogie. Pentru Reid, există propoziţii primite nemijlocit şi crezute nu numai fiindcă sunt universale, ci şi fiind­că sunt înnăscute în orice om şi evidente prin ele însele; ca atare, ele sunt la adăpost de atacurile îndoielii. Dimpotrivă, pentru Aristotel care neagă ideile înnăscute, nu numai că propoziţiile probabile nu sunt adevăruri prime, axiome, ci ele sunt, prin chiar natura lor probabilă, supuse examenului critic,procedeului „peirastic" sau de control. Aristotel consideră „înţelepciunea poporului", sau a unora din oamenii de ştiinţă ca punct de plecare, ca o materia primă, pentru a ajunge la adevăr prin confruntarea ideilor, prin dispută, controversă şi examen critic.

Al doilea caracter al dialecticii, în contrast cu ştiinţa apodictică, este universalitatea obiectului ei faţă de natura specială şi particulară a obiectelor ştiinţifice. Există o singură dialectică; exista însă mai multe ştiinţe. Universalitatea dialecticii are ca revers probabilitatea propoziţiilor sale. Formulele prea generale par ca se înstrăinează de realitate şi de aceea ele înclină raţiunea, dar nu o conving. Aristotel numeşte propozi­ţiile dialectice, universale, şi „logice", pentru a le distinge de cele „fizice", speciale. Nu trebuie să trecem cu vederea că „filozofia primă", „ontologia", are ca obiectiv problemele cele mai generale şi că de aceea tnetoda „filozofiei prime" este metoda dialectică, examinarea tezelor Şi antitezelor, a „aporiilor". Ne-am înşela însă dacă am afirma că. pentru Aristotel, generalitatea cunoaşterii este totdeauna probabilă. Uneori, el susţine că o propoziţie, de exemplu, o axiomă geometrică, este cu atât •nai certă şi necesară cu cât este mai generală. Universalitatea garantează, cel puţin uneori, adevărul de nezdruncinat, chiar şi în dialectică. Ce este mai universal, pentru filozoful nostru, decât principiul contradicţiei, care totuşi este fundat pe cale dialectică, pe calea respingerii într-un examen critic (Metafizica IV, 4)? Mai trebuie adăugat că generalitatea dialecticii

249

MIRCEA FLORIAN

nu este pur formală, cum interpretează comentatorul J. H. v. Kirchrna Nic măcar Analitica primă nu este un pur formalism al gândirii în sen dat de Kant şi de urmaşii lui, încrezători în superioritatea logică a farm şi cu atât mai puţin Topica. în această operă se amestecă considerat' foarte generale şi constatări concrete, obţinute inductiv şi foarte aproane de practica vieţii. La drept vorbind, caracterul probabil al propozitiil0 dialectice nu rezultă din conţinutul lor care poate fi concret, adevărat şi necesar, ci din împrejurarea că regula generală se aplică la cazuri par ticulare, deci, din adaptarea imperfectă a universalului la individual a abstractului la concret. în puţine cuvinte, nici unul dintre cele două caractere ale propoziţiei dialectice sau topice nu trebuie înţeles în chip absolut. Nici probabilitatea, nici generalitatea propoziţiilor ei nu fac din dialectică o doctrină neştiinţifică.

IV. Elementele dialecticii: cei patru predicabili

Că probabilitatea şi generalitatea propoziţiei dialectice nu are ca efect înlăturarea dialecticii din Organon, din doctrina instrumentelor şti­inţifice, se constată uşor din rolul pe care îl au în Topica ceea ce scolas­ticii au numitpredicabilii (KaTTiyopouueva), spre deosebire depredica-mente (KaTTiyopTJuaTa) sau categorii, cercetate în tratatul Categorii. Cât de înrudite sunt, din acest punct de vedere, cele două lucrări. Catego­riile şi Topica, ne dovedeşte faptul că neoplatonicul Porphyrios, în ce­lebra sa Introducere (Eiaaytoyrj) la Categoriile aristotelice tratează drept categorii cele „cinci voci" (tkvtc cfwvai = quinque voces), adică cei cinci predicabili, care au provocat nesfârşita dispută scolastică a univer-saliilor. Aşadar, „categoriile" de care se ocupă Porphyrios nu sunt cele zece categorii, în frunte cu substanţa, cunoscute din primul volum aj Organon-ului5, ci sunt cei cinci predicabili ai Topicii: genul (yevoc),di­ferenţa (5iacj>opa), propriul (i6iov), specia (elSoc) si accidentu* (auii|3e|3T)Koc), care servesc să dea definiţia (opoc, opiajidc) lucrurilor-în Topica, predicabilii sau termenii dialectici sunt la început trei. apoi patru, care nu coincid întru totul cu cei cinci ai lui Porphyrios, Ansto aşază în primul rând propriul, apoi definiţia, care este o diferenţiere propriului, genul, în sfârşit, accidentul.

5 A r i s t o t e I, Organon I (Categorii, Despre interpretare şi Analitica primi-

250

INTRODUCERE LA TOPICA

Avea oare dreptate Porphyrios să numere specia printre predica­ţii? W. Ross este de părere că Porphyrios s-a încurcat în aceşti termeni predicabili şi de aceea a făcut din specie, care este totdeauna un subiect, un predicat. O atare obiecţie s-ar putea adresa mai degrabă lui Arislotel jnsuşi, care a făcut din substanţa individuală o categorie, un predicament, jn vreme ce ea este totdeauna subiect, substrat al predicatelor. Cum vom vedea, însuşi Aristotel vorbeşte de „diferenţă specifică" (eiSoTroidc), deci de specia produsă de adăugarea diferenţei la un gen. De asemenea, nu se poate contesta că „specia" este un predicabil, findcă ea este exprimată totdeauna printr-o definiţie, care este principalul predicabil. Porphyrios s-ar fi înşelat dacă ar fi numărat printre predicabili şi definiţia, alături de gen, diferenţă şi specie.

Cum a ajuns Aristotel la teoria predicabililor? Logica, sprijinită pe gramatică, a luat ca punct de plecare propoziţia, care este compusă din subiect („nume") şi predicat („verb"). Subiectul este determinat de predicat, iar determinarea subiectului de către predicat este atât de strân­să, încât subiectul şi predicatul sunt convertibile, şi de aceea predicatul este ceva „propriu" subiectului, numai acestui subiect. „Propriul" are în Topica, cel puţin la început, un îndoit înţeles. El găseşte o primă formă a sa în definiţie. Dacă subiectul şi predicatul se convertesc unul în loau altuia, întrucât predicatul exprimă esenţa subiectului, atunci predicabilul este definiţia, care este preocuparea de căpetenie a dialecticianului, cum a fost şi a omului de ştiinţă (Analitica secundă). Nu trecem cu vederea deosebirea dintre Dialectică şi Apodictică (Analitica secundă) în ce pri­veşte semnificaţia definiţiei. în Apodictică domină noţiunea de cauză, în timp ce în Dialectică domină definiţia, iar despre cauză aproape că nu se vorbeşte.

O dată ce definiţia s-a diferenţiat din propriu, acesta rămâne o de­terminare care aparţine numai subiectului şi de aceea se reciprochează cu el, rămâne o proprietate" în sensul absolut al termenului. Aristotel stăruie mult asupra „propriului" care, pentru noi, nu se mai deosebeşte aPreciabil de „esenţial", deşi ar merita să i se respecte nuanţa sa faţă

Dar predicatul poate avea o sferă mai largă decât aceea a subiec-ui şi atunci el nu se mai converteşte cu subiectul, ca la definiţie şi pro-u. Predicabilul care nu se suprapune subiectului este sau genul (yevoc) diferenţa (6iaopa). Că un gen cuprinde şi alte subiecte decât cel

251

MIRCEA FLORIAN

dat este uşor de înţeles. Genul are mai multe specii. Dar că şi diferent este mai largă decât substratul dat este ceva mai greu de primit. Căci dj ferenţa „produce specia", iar specia este tocmai ceea ce convine subiec tului dat şi numai lui. Scopul definiţiei este de a adapta diferenţa (de exemplu, „muritor") la subiect (de exemplu „om"), după ce ea s-a adăugat genului (de exemplu, „animal"), diferenţiindu-1 specific. Deşi genul şi diferenţa se deosebesc de definiţie şi propriu prin sfera lor mai largă decât aceea a subiectului, ele sunt factorii constitutivi ai definiţiei subliniind astfel rolul central al definiţiei în dialectică. Topica aduce deci necesare şi importante dezvoltări ale teoriei definiţiei, aşa cum este tratată în Analitica secundă. în sfârşit, există şi un al patrulea predicabil: accidentul (aunfiePriKoc) care. deşi este şi el mai larg decât subiectul dat (de exemplu, „colorat" sau „alb"), nu face parte din esenţa lui şi deci nu este nici parte integrantă din definiţie sau din propriu.

Predicabilii au fost scoşi la lumină prin analiza propoziţiei, de aceea ei au un caracter logico-gramatical mai pronunţat decât predicomentele sau categoriile, care sunt, pentru Aristotel „genuri ale realului". Deose­birea dintre predicabili şi categorii nu este atât de tranşantă, căci şi pre­dicabilii, cu tot caracterul lor abstract, nu sunt rupţi de realitate, ci sunt dobândiţi pe cale inductivă, prin observarea faptelor singulare. Ce legă­tură există între cele zece categorii şi cei patru predicabili? în cazul că vom găsi legătura, ne vom întreba mai departe: stau cele două grupe de noţiuni în raport de coordonare sau de subordonare? Pentru Aristotel, cele două feluri de noţiuni generale nu sunt coordonate, ci subordonate (respectiv, supraordonate). în sfârşit, o ultimă întrebare: care grupă este supraordonată şi care subordonată? Aristotel nu dă un răspuns explicit. în acelaşi capitol (9) al cărţii I din Topica, predicabilii sunt la început subordonaţi categoriilor, fiindcă ei sunt „conţinuţi" într-o categorie sau alta. „Căci toate premisele formate prin cele patru noţiuni enunţă sau o esenţă, sau o calitate, sau o cantitate, sau o altă categorie". în continuare. Aristotel subordonează categoriile predicabililor, fiindcă predicabilul principal, definiţia care exprimă esenţa, poate conţine orice categorie. „Este de la sine înţeles că ceea ce exprimă esenţa exprimă fie substanţa. fie calitatea, fie orice altă categorie". Credem că aceasta este adevara opinie a lui Aristotel în această chestiune: predicabilii sunt mai genera •

mai „formali" decât categoriile, şi ca atare ei pot fi consideraţi, in

acord

cu Porphyros, ca noţiunile cele mai generale şi cele mai îndreptăţi e

252

■

INTRODUCERE LA TOPICA

fi numite categorii. Predicabilii reprezintă definiţia care este principiul oricărei ştiinţe, ca şi al oricărei argumentări dialectice.

V. Instrumentele (opyava) dialecticii şi inducţia

Predicabilii sunt scheletul dialecticii; orice premisă sau problemă intră într-unui din predicabili: o propoziţie sau problemă exprimă o de­finiţie, un propriu, un gen (inclusiv o diferenţă) sau un accident. Dar dia­lectica recurge şi la alte puncte de vedere, care, sub raportul generalităţii, se situează după predicabili. Aceste noi puncte de vedere sunt numite de Aristotel ,.mijloace", „instrumente" (opyava), nume care ne aminteşte de titlul întregii opere. Aşadar, termenul de „organon" are la Aristotel trei sensuri: a) totalitatea lucrărilor de logică, deci instrumentul oricărei ştiinţe; b) instrumentul special al dialecticii; c) instrumentul fiinţei vii, mijlocul sau mijloacele de care ea se serveşte şi de aceea este un „or­ganism". „Instrumentele" dialecticii, deşi sunt legate în special de ea, au o aplicabilitate mai generală, cum se va arăta îndată. Ele sunt de patru feluri: a) procurarea sau alegerea propoziţiilor sau premiselor de orice natură care pot servi argumentării, aprovizionarea cu opinii probabile;

b) elucidarea diferitelor sensuri ale cuvintelor folosite în argumentare;

c) stabilirea de deosebiri între lucrurile care pot fi luate unul drept altul;

d) descoperirea asemănărilor şi identităţilor din lucrurile deosebite unul de altul. La drept vorbind, toate cele patru instrumente se reduc la primul: procurarea, alegerea de propoziţii utile argumentării. Celelalte trei deter­mină conţinutul propoziţiilor: fie deosebiri de sensuri ale cuvintelor sau de lucruri: fie asemănări şi identităţi de cuvinte şi de lucruri.

Propoziţiile sunt de trei feluri: etice, fizice şi logice (Topica I, 14,105 b). Aceleaşi propoziţii sunt considerate în filozofie „potrivit ade­vărului" (Ka-r' dXTi0eiai'), iar în dialectică „în raport cu opinia" (-npoc 6o£av). Propoziţia trebuie înţeleasă în accepţia cea mai generală. „Aşa, de exemplu, trebuie să afirmăm că ştiinţa opuşilor este una şi aceeaşi, apoi că este aceeaşi pentru contrari şi pentru relativi. De asemenea, tre­buie să subdividem aceste premise din urmă, atât cât îngăduie subdi­vizarea; de exemplu, că este una şi aceeaşi ştiinţa binelui şi a răului, a albului şi a negrului, a recelui şi a caldului, şi tot aşa mai departe" (Topica 1,14, sfârşitul). Despre importanţa alegerii premiselor, Aristotel yorbeşte şi în Analitica primai, 30. la sfârşit, unde trimite la Dialectică,

253

MIRCEA FLORIAN

recunoscând astfel prioritatea cronologică a Topicii. „în general, am e plicat destul de bine cum trebuie să alegem premisele; am discutat aceas tă chestiune mai adâncit în tratatul relativ la dialectică".

Al doilea instrument dialectic — elucidarea deosebitelor sensuri ale cuvintelor — este tot atât de însemnat pentru spiritul şi practica dialecticii. îndeosebi, Aristotel analizează sensurile termenilor „a fi" şi „acelaşi" (identitate), la el, termeni solidari (vezi cartea 1,7 şi începutul cărţii a Vil-a). Oriunde se practică diferenţierea sensurilor se aplica metoda dialectică. Elucidarea sensurilor diferite ale unor termeni filo­zofici importanţi este o sarcină obişnuită şi inevitabilă a filozofiei si de aceea această disciplină fundamentală, deşi năzuieşte şi ea, ca orice ştiinţă spre apodictic, nu se poate lipsi de serviciile dialecticii. Toata cartea a cincea (A) a Metafizicii este o analiză a sensurilor în care sunt luaţi termenii filozofici.

Al treilea instrument beneficiază de cuceririle celui de al doilea. Căutarea diferenţelor trebuie să se aplice la lucrurile apropiate unele de altele, aşa, de exemplu, vom căuta diferenţa dintre senzaţie şi ştiinţă. „La genurile mult îndepărtate unele de altele, diferenţele sunt cât se poate de evidente" (Topica 1,16, sfârşit). O însemnătate deosebită are instrumen­tul căutării de asemănări, analogii şi identităţi, mai ales la lucrurile foarte îndepărtate unele de altele, căci la ceilalţi găsirea asemănărilor este uşoară. „Cunoaşterea asemănărilor ne este de ajutor atât pentru dovezile inductive, cât şi pentru raţionamentele ipotetice; de asemenea, ea ne ajută să formulăm definiţii. Ea ne este de ajutor pentru dovezile inductive, fiindcă noi urmărim să găsim generalul prin adunarea de cazuri indivi­duale asemănătoare. Căci nu este uşor să facem inducţii fără să cunoaştem asemănările dintre cazurile individuale" (Topica 1,18, 108 b).

VI. „Locurile comune" şi inducţia

Inducţia este prezentă activ încă mai mult în sistematizarea acelor procedee care au dat titlul operei, a „locurilor comune" (topoi). „Locurile comune" sunt mijloacele dialectice cele mai concrete. Prin ele se dife­renţiază cei patru predicabili (care vor deveni cinci, la Porphyrios)-Fiecare predicabil are mai multe „locuri comune", variabile numeric după predicabil, fie pentru „stabilire", fie pentru „respingere . ln descoperirea, mai mult decât în sistematizarea „locurilor comune ,car este principala sarcină a Topicii, s-a manifestat din nou pătnmder

254

analitică, întru totul excepţională, a Stagiritului. în Topica însă termenul (loc" nu este definit; abia dacă Retorica (I, 2, 1358 a) ne dă o deter-jninare mai precisă. „Locul comun" este o cheie pentru a deschide cămara cu argumente necesare stabilirii sau respingerii unei teze în orice domeniu, folosindu-se de exemple caracteristice, „topice". „Locurile co­mune" nu fac din nimeni un specialist în vreo ştiinţă, findcă ele nu se referă la teze speciale, dar ele au totdeauna o bază empirică, sunt deci o generalizare a cazurilor particulare din ştiinţă şi din viaţă. Principiul formativ al „locurilor" sunt relaţiile de asemănare (inclusiv, identitate), de deosebire şi mai ales de opoziţie sub cele patru forme ale ei: con­tradicţie, contrarietate, relaţie şi privaţie (inclusiv, posesie), apoi de can­titate (întreg — parte, mai mult — mai puţin), de calitate (afirmaţie — negaţie), de modalitate (posibil — necesar). în chipul acesta, din ade­vărul sau falsitatea unei judecăţi deducem adevărul sau falsitatea altei judecăţi. Aşa, de exemplu, dacă este adevărată o judecată în care se atri­buie unui subiect o calitate, este adevărată şi judecata care atribuie cali­tatea opusă subiectului opus. De asemenea, dacă creşte subiectul, creşte şi atributul său.

VII. Foloasele Dialecticii

Un ultim aspect general, poate cel mai însemnat al Dialecticii Topicii), este multipla ei utilitate. Foloasele Dialecticii marchează şi scopurile ei. Aceste scopuri sunt complexe; ele au însă un principiu comun, pe care îl putem numi principiul aporiei, al dificultăţii, al impa­sului în gândire, al opoziţiei dintre da şi nu, pentru şi contra, apărare şi atacare, stabilire şi respingere. Topica este un arsenal de arme ofensive şi defensive, mai ales ofensive, pentru toate cazurile. Caracterul apo-rematic al dialecticii nu rezultă deopotrivă din cele trei scopuri şi foloase ale dialecticii, dar el este prezent ca motor dialectic, de la început şi de­plin afirmat în al treilea scop. îndoiala (aporia) este „egalitatea de putere a raţionamentelor contrare" (f| tuv cvavriwv iaoTîic Xoyia[i(3v, Topica VI, 6, 145 b). Să nu confundăm aporia şi îndoiala, cu toate că ele sunt strâns legate. Aporia nu este însăşi îndoiala, ci cauza ei. Când gândirea se loveşte de o dificultate, când ea ajunge într-un impas, se Produce acea suspendare a judecăţii, acea oscilaţie între da şi nu care este îndoiala. Aporia este principalul stimul al examenului, al criticii, al vttificării, al punerii la încercare sau probă (tTeipa). „Dialectica este

255

MIRCEA FLORIAN

examinatorie (Treipacrnicri), filozofia este cunoscătoare (Metafizica IV, 2, 1004 b). Pe scurt, Dialectica este peirastică, apore matică, problematică. Aceşti trei termeni au acelaşi principiu: punerea de probleme prin confruntarea tezelor opuse, dar ei se deosebesc prjn modul de aplicaţie a principiului.

Cele trei foloase ale dialecticii sunt:

a) Dialectica este un exerciţiu, o gimnastică (yunvaoia) mentală un antrenament al gândirii în vederea luptei de opinii şi a comunicării convingerilor şi adevărului. Aristotel recomandă dialecticianului de a-si face sieşi obiecţii, de a se interoga pe sine, de a dezbate interior proble­mele (Topica VIII, 9). Oricât ar fi de contestată utilitatea dialecticii si în general a logicii, cu greu se poate contesta utilitatea ei ca exerciţiu intelectual, ca antrenament.