Analitica secunda topica respingerile sofistice

Toţi predicabilii ar putea fi trataţi prin aceeaşi metodă dialectică. Dar expunerea metodei dialectice unice ar fi plină de dificultăţi din cauza generalităţii şi ar naşte confuzii. Se impune deci să se cerceteze metoda dialectică în aplicarea ei separată la fiecare din cei patru predicabili.

Capitolul 7 determină diferitele sensuri ale termenului de identic, care au fost formulate în treacăt în capitolul 5 şi care vor fi reluate în cartea a VlI-a, 1 şi 2. Identitatea are la Aristotel trei accepţii: identitate Hi număr, în specie şi în gen. Prima, identitatea numerică, este autentică.

265

^

MIRCEA FLORIAN

Că omonimele sunt identice numeric se înţelege uşor: unul şi acelaşi lucru cu nume diferite. Este mai greu de admis că doi oameni sunt identici, fiindcă aparţin aceleiaşi specii. încă mai greu de admis este că două fiinţe, de exemplu, omul şi calul, sunt identice, fiindcă aparţin aceluiaşi gen. Identitatea presupune înlăturarea oricărei note diferenţiale La identitatea numerică — identitatea autentică — Aristotel distinge trei specii, după cum se aplică la definiţie (în realitate, la nume), la propriu şi chiar la accident; de exemplu, dacă Socrate este aşezat sau este muzical, el se identifică cu accidentul său („este aşezat", „este muzical") ceea ce este inadmisibil. Nimic nu se identifică numeric cu accidentul său, afară numai dacă accidentul nu serveşte ca nume pentru a desemna pe Socrate care devine „cel care sade" printre alţii care nu şed.

Capitolul 8:Toate argumentele posibile se reduc la propoziţii care exprimă unul din cei patru predicabili. Orice propoziţie exprimă sau o definiţie, sau un propriu, sau un gen, sau un accident. Capitolul are ca sarcină să dovedească de ce predicabilii sunt numai patru. Dovada este făcută întâi inductiv, apoi silogistic. Silogistic sau „deductiv" se face dovada pornind de la raportul de convertibilitate a subiectului şi predi­catului: dacă subiectul şi predicatul sunt convertibili, propoziţia exprimă o definiţie sau un propriu; dacă nu sunt convertibili, ea exprimă sau genul care face parte din definiţie, sau accidentul care nu face parte din definiţie.

Capitolul 9 se ocupă de legătura dintre cei patru predicabili şi cele zece categorii, care şi aici sunt enumerate complet ca şi în Categorii. Categoriile se referă la subiecte, predicabilii — la predicate. Fireşte, şi predicabilii intră într-o categorie sau alta. Când subiectul şi predicatul intră în categoria de substanţă, predicatul exprimă esenţa subiectului; dacă intră în categorii deosebite, propoziţiile exprimă un accident al substanţei — accident în sensul general de celelalte categorii afară de substanţă. Totodată, este adevărat că toate categoriile pot intra, la rândul lor, în unul din cei patru predicabili, adică pot fi o definiţie, un propriu, un gen, un accident.

Capitolul 10 determină punctul de plecare al argumentării: premisa (propoziţia) dialectică şi problema dialectică. Nu orice propoziţie şi once problemă este dialectică. Nu este dialectică premisa respinsă de toţi şi nu este problemă propoziţia evidentă pentru toţi sau pentru majoritate-Este dialectică şi o problemă care, fără a fi o propoziţie probabila. '

aseamănă cu o propoziţie probabilă, sau neagă propoziţiile nepro

266

babile

INTRODUCERE LA TOPICA

(absurde), sau, în sfârşit, este în acord cu învăţăturile artelor şi ştiinţelor recunoscute.

Capitolul 11 este rezervat problemei dialectice şi tezei dialectice. Problema poate fi practică sau teoretică (fizică, logică). Problema se deosebeşte de premisă, care este de la început probabilă, prin incerti­tudinea ei iniţială şi de aceea ea este obiectul discuţiei. Problema ne ajută sau să alegem şi să evităm o atitudine, de exemplu, „merită plăcerea să fie dorită sau nu?", sau să cunoaştem realitatea, de exemplu, „este lumea eternă sau nu este?", sau, în sfârşit, pentru a rezolva alte probleme. Teza a fost la început o „opinie paradoxală" a unui mare gânditor, nu a oricui. Aristotel constată că, în vremea lui, orice problemă dialectică este considerată şi o teză dialectică, adică o temă de discutat pentru a ajunge la probabilitate. Nu orice teză merită să fie discutată. Sunt înlă­turate din dialectică chestiunile prea grele sau prea evidente.

Capitolul 12 subliniază că argumentarea dialectică se serveşte de cele două mari metode logice: inducţia şi raţionamentul deductiv (silo­gismul). Aristotel dă precădere inducţiei, a cărei prezenţă activă se simte pretutindeni în dialectică. Inducţia este mai convingătoare, fiind mai aproape de percepţie, silogismul este mai stringent. Să nu se uite că în dialectică un rol are şi convingerea personală.

Capitolul 13 ne face cunoscute cele patru mijloace sau „instru­mente" dialectice: a) formarea sau alegerea premiselor, principala sar­cină a dialecticii; b) diferenţierea sensurilor multiple ale cuvintelor, preo­cuparea constantă a lui Aristotel; c) descoperirea deosebirilor dintre lucruri; d) descoperirea asemănărilor, amândouă procedee universale.

Capitolele următoare (14-17) analizează mai amănunţit cele patru „instrumente" dialectice, pentru a evidenţia însemnătatea lor în dialectică.

Capitolul 14 se ocupă de primul „instrument": alegerea premiselor. Premisele dialectice sunt de patru feluri: a) cele probabile pentru toţi, pentru majoritate, pentru înţelepţi etc; b) analoge cu cele probabile (de exemplu, „fiindcă ştiinţa contrariilor este una, şi percepţia contrariilor te una"). Premisele vor fi cercetate aplicându-le la cazuri concrete.

Capitolul 15. Al doilea „instrument", diferenţierea sensurilor cu­telor, mai ales la termenii omonimi (ambigui), este un mijloc de apli-iţie universală. Nici o ştiinţă nu se poate lipsi de acest mijloc dialectic. u este destul să arătăm diferitele sensuri ale unui cuvânt, ci trebuie le explicăm prin cauze, deci trebuie să descoperim originea lor.
267

MIRCEA FLORIAN

Aristotel recomandă un procedeu specific dialectic de a stabili mulţimea de sensuri ale unui termen: să cercetăm dacă şi termenul opus are mai multe sensuri — termenul opus în cele trei accepţii: contrar, contra­dictoriu, privativ, nu şi relativ. Astfel, deducem din sensurile contrarului sensurile diferite ale termenului în discuţie. în acelaşi scop, ne vom servi de formele lor flexionare (substantiv, adjectiv, adverb) sau de compa­rarea lor din punctul de vedere al „mai multului", „mai puţinului" sau „egalului". La omonime nu există comparaţie sub acest raport.

Capitolul 16, având ca temă descoperirea deosebirilor dintre lucruri — al treilea „instrument" —, este mai scurt. Vom căuta deosebirile dintre speciile aceluiaşi gen, dintre genurile vecine şi dintre genurile îndepărtate. Cel mai greu de discriminat sunt deosebirile din cadrul aceluiaşi gen; urmează deosebirile dintre genurile învecinate (de exemplu, senzaţie şi ştiinţă). Deosebirile cel mai uşor de găsit sunt cele dintre genurile mai îndepărtate.

Capitolul 17, de asemenea scurt, analizează al patrulea „instru­ment": căutarea şi descoperirea asemănărilor dintre lucruri. Spre deose­bire de „instrumentul" al treilea, căutarea asemănărilor are ca obiectiv mai ales genurile îndepărtate, fiindcă la genurile înrudite sau la acelaşi gen căutarea asemănărilor este uşoară. Nu mai puţin căutarea identicului, în ceea ce ţine de acelaşi gen, este preţioasă. Asemănarea poate fi sau de proporţie (A şi B se comportă unul faţă de altul ca Cfaţă de D), sau de conţinut (vederea se află în ochi ca intelectul în suflet, liniştea în mare, cântul în aer).

Capitolul 18 rezumă celor trei instrumente din urmă şi pune pro­blema „locurilor comune" dialectice. Cercetarea sensurilor cuvintelor are o îndoită utilitate: claritate în gândire şi raportare la realităţile cores­punzătoare. Astfel, evităm paralogismele. Descoperirea deosebirilor ne ajută să raţionăm just despre identicul şi diferenţa din lucruri, deci sa cunoaştem fiecare lucru în esenţa lui. Cunoaşterea asemănărilor este de mare ajutor în inducţie, în silogismele „din ipoteză" şi în formularea de­finiţiilor.

Capitolul se încheie cu un rezumat al cărţii şi cu o anticipare a căr­ţilor II-VII. Cartea I a măsurat domeniul gândirii dialectice, domeniul propoziţiilor probabile, stabilite prin confruntarea discuţiei, a dialogului prin examinarea concepţiilor opuse, a aporiilor, şi, ca metodă, îndeose ' prin inducţia ajutată de cele patru „instrumente". De acum, urmea

268

INTRODUCERE LA TOPICA

să cunoaştem „locurile comune", adică principiile, izvoarele din care scoatem argumentele care determină cei patru predicabili (definiţia, pro­priul, genul, accidentul), pentru a-i stabili sau pentru a-i respinge.

Cartea a H-a (11 capitole)

„Locurile comune" ale accidentului

Capitolul 1 cuprinde vederi generale asupra „locurilor comune" ale accidentului. Aşadar, cercetarea predicabililor începe cu accidentul, care este atributul cel mai obişnuit, dar cel mai slab. Spre deosebire de definiţie, de propriu şi chiar de gen, accidentul, ca predicat, nu se con­verteşte cu subiectul decât relativ, în anumită privinţă, nu „absolut". Conversiunea la accident nu este deci necesară. Problemele accidentului sunt sau universale, sau particulare. Se va vorbi întâi de „locurile comu­ne" care resping universal o concepţie, pentru două considerente: a) respingerea universală include şi pe cea particulară; b) respingerea este mai obişnuită în discuţii. Erorile la probleme au două izvoare: a) o constatare greşită; b) o denumire greşită.

Capitolul 2. Eroarea cea mai obişnuită la determinarea accidentu­lui, şi deci primul loc comun de respingere, este confundarea accidentu­lui cu ceilalţi predicabili. mai ales cu genul; de exemplu, afirmaţia că dreptatea este accidental o virtute sau că albul este accidental o culoare. Un alt loc comun al accidentului, aplicabil la stabilire, ca şi la respingere, este cercetarea opoziţiilor în formularea lor universală. De exemplu, să vedem dacă „ştiinţa opuşilor este una" este valabilă pentru orice specie de opus (contradicţie, contrar, privaţie, relativ). Un alt loc comun este de a confrunta accidentul cu definiţia subiectului căruia el îi aparţine şi chiar, mai departe, cu definiţiile termenilor cuprinşi în prima definiţie, dacă aceasta nu a fost clară de la început. în sfârşit, un alt loc comun este pre­cizarea expresiilor obţinute cu ajutorul oamenilor competenţi.

Capitolul 3 cercetează echivocul (omonimia) termenilor la stabilire şi la respingere. Argumentarea trebuie să ţină seama de toate sensurile ascunse sau făţişe ale cuvintelor. La termenii echivoci trebuie să se ad­mită ipotetic că ceea ce s-a dovedit pentru un sens este valabil şi pentru

269

celelalte sensuri, dacă argumentul nu poate fi găsit uşor. Mai trebuie avut în vedere că echivocul poate să-şi aibă originea în motive secundare nu chiar în omonime: sensurile diferite nu exprimă lucruri diferite, ci aspecte diferite ale aceluiaşi lucru. La acest loc comun se întrebuinţează stratagema de a recurge, pentru stabilire, la sensul favorabil şi, pentru respingere, la sensul defavorabil. De aceea stabilirea şi respingerea trebuie să fie făcute din acelaşi punct de vedere. Constatarea este valabila niai ales pentru relativi, care au mai multe sensuri, potrivit cu relaţiile lor.

Capitolul 4, ocupându-se de alte locuri comune ale accidentului, propune, întâi, să înlocuim un termen prin altul mai cunoscut. Pentru a arăta că un obiect poate avea atribute contrare, de exemplu, că percep­ţia poate fi adevărată sau falsă, să ne referim la un gen, în cazul de faţă la judecată, care poate fi adevărată sau falsă. Deci percepţia este o ju­decată. Am conchis aici de la gen la specie, dar putem conchide şi invers, de la specie (de exemplu, ştiinţă) la gen (de exemplu, dispoziţie). Valabi­litatea acestor locuri comune variază după stabilire şi respingere: genul nu angajează necesar o anumită specie, ci poate angaja o alta din speciile sale, dar specia angajează necesar genul. Cel care nu dispune de armele necesare într-o discuţie poate să recurgă, pentru respingere, la definiţia lucrului dat, căci definiţia poale fi mai uşor expusă discuţiei, sau la cau­zele care produc acel lucru, cum şi la efectele lui, pentru stabilire sau respingere, sau, în fine, poate recurge Ia timp, de exemplu, animalele se hrănesc totdeauna, dar nu cresc totdeauna.

Capitolul 5 recunoaşte că există şi un procedeu sofistic de a discuta în jurul accidentului. El constă în a respinge pe respondent prin depla­sarea chestiunii. Totuşi, deplasarea este permisă, este deci dialectică, dacă respondentul neagă cu încăpăţânare. Deplasarea dialectică se folo­seşte de metoda inductivă sau a generalizării treptate. Deplasarea este legitimă dacă menţine legătura cu problema dată. De asemenea, pro­blema poate fi respinsă dacă atacăm una din consecinţele ei.

Capitolul 6cercetează diferite alte locuri comune ale accidentului, fără o legătură mai strânsă între ele. La atributele contrare, dacă am do­vedit că aparţine unul, am dovedit prin aceasta că nu aparţine celălalt. stabilirea unuia presupune respingerea celuilalt, ca şi invers. Un alt loc comun este de a lua sensul etimologic al cuvântului pentru cel curent. Un loc comun este şi confundarea necesarului cu frecventul sau

270

întâmplătorul, şi invers. în sfârşit, un loc comun este şi tautologia: lucrul devine propriul său accident, atunci când numele lor este diferit.

Capitolul 7 examinează aspectul fundamental al dialecticii: ra­portul dintre contrarii. Contrarii (subiectele şi predicatele) pot fi uniţi între ei în şase feluri, dar numai patru din uniri dau propoziţii valabile, potrivit cu fiecare problemă. în exemplul lui Aristotel, subiectele sunt: „prieten" şi „duşman1", iar predicatele: „a face bine" şi „a face rău". Fie­care subiect are ca predicat doi contrari, de exemplu, a face bine prie­tenilor sau a face rău prietenilor. Din cele două predicate alegem pe cel potrivit argumentării. Dacă accidentul unui lucru are un contrar, este exclus să aparţină lucrului şi accidentul contrar. Aristotel discută şi aparenţa ca un lucru să posede atribute (accidente) contrare. Dialecti­cianul se va preocupa şi de capacitatea unei substanţe de a primi un contrar sau altul.

Capitolul 8 continuă a cerceta locurile comune, aplicate la accident, ale celor patru feluri de opoziţii în ordinea următoare: contradicţie, con-trarietate, privaţie (inclusiv posesie) şi relaţie. Locul comun cercetat la opuşi este consecuţia opuşilor la subiect şi predicat, fie că sunt sau nu convertiţi. De exemplu, la contradictori, dacă binele este plăcutul, con­vertind termenii: oare neplăcutul nu este niciodată bun? Dacă convertirea opoziţiei contradictorii nu este valabilă, nu este valabilă nici prima parte, anume că plăcutul este binele. Dimpotrivă, dacă „omul este un animal", atunci „non-animalul nu este om". Cele constatate la opoziţiile contra­dictorie şi contrară se aplică de asemenea la opoziţia privativ-posesivă şi la opoziţia relativilor. La aceste opoziţii, consecuţia este totdeauna directă.

Capitolul 9 studiază locurile comune ale accidentului la termenii înrudiţi sau care formează o „serie" (de exemplu, drept, dreptate, om drept), sau la termenii derivaţi, adică ale termenilor ce sunt părţi de cuvânt (substantiv, adjectiv, adverb), sau ale cazurilor declinării. Ceea ce ese adevărat pentru un termen este valabil şi pentru termenul înrudit sau derivat (de exemplu, dacă dreptatea este vrednică de laudă şi omul drept este vrednic de laudă). Mai departe, trebuie să luăm în considerare şi contrarii termenilor înrudiţi (de exemplu, dacă binele nu este cu nece­sitate plăcut, nici răul nu este cu necesitate neplăcut). Şi de data aceasta contrarul predicatului urmează contrarul subiectului. în sfârşit, vom cerceta accidentul din punctul de vedere al naşterii şi distrugerii lui, ca

271

MIRCEA FLORIAN

şi al cauzelor, de exemplu, dacă naşterea este bună şi lucrurile care se nasc sunt bune, iar dacă distrugerea este bună sau rea, şi lucrurile distru­se sunt bune sau rele. Tot aşa la cauzele naşterii şi distrugerii lucrurilor

Capitolul 10 continuă să dea la lumină locurile comune ale acci­dentului pe baza asemănării cu subiectul dat, de exemplu, ceea ce este adevărat despre ştiinţă este adevărat şi despre opinie. Constatăm aceeaşi situaţie dacă se compară lucrurile din punctul de vedere al „mai mul­tului", „mai puţinului" şi „egalului".

Capitolul 11 are în vedere „locurile comune" care argumentează pe baza adăugării, la care se cercetează creşterea, scăderea şi relaţia. Aceste „locuri comune" nu servesc deopotrivă stabilirii şi respingerii. Ceva poate fi mai bun sau mai puţin bun decât altul şi de aceea poate fi bun ca atare, în sens absolut, dar nu putem spune că cineva este mai mult sau mai puţin om decât altul, şi totuşi el este om în sens absolut. Mai trebuie să cercetăm atributele care aparţin relativ, în anumit timp sau în anumit loc: ceea ce este posibil absolut este posibil şi relativ, adică într-un timp sau loc dat.

Cartea a III-a (6 capitole)

, .Locurile comune" ale accidentului

(continuare)

Capitolul 1, plecând de la principiul că numai accidentul, nu şi cei­lalţi predicabili, poate fi supus comparaţiei, compară, sub raportul valorii lor, lucrurile care nu sunt prea îndepărtate unele de altele. Este preferabil lucrul mai durabil, lucrul ales de omul înţelept, de cel expert în spe­cialitate, de majoritate etc. Este preferabil ceea ce este de dorit pentru sine, nu pentru altul (de exemplu, sănătatea faţă de gimnastică), ceea ce este de dorit esenţial, nu accidental, ceea ce este absolut, nu relativ, scopul, nu mijlocul, iar dintre mijloace, cel mai apropiat de scop. de ase­menea, posibilul, nu imposibilul, ceea ce este mai frumos (de exemplu-prietenia este preţuită în sine, bogăţia, pentru altceva).

Capitolul 2 compară, cu subtilitate şi nuanţare, două lucruri foarte apropiate unul de altul. Când este greu să stabilim care lucru este mai avantajos, vom compara consecinţele lor. De exemplu, este preferam

272

INTRODUCERE LA TOPICA

lucrul căruia îi urmează un bine mai mare sau un rău mai mic. Preferăm mai multe lucruri bune, celor mai puţine, apoi cele asociate cu plăcere, celor asociate cu neplăcere. Este de preferat lucrul în momentul când are cea mai mare însemnătate, lucrul care foloseşte în orice timp, de exemplu, este preferabilă dreptatea, curajului. Această preferinţă are şi acest motiv: dacă toţi sunt drepţi nu mai este nevoie de curaj. Alte criterii de preferinţă: naşterea şi distrugerea lucrurilor. Este preferabil lucrul a cărui pierdere este cazul să fie evitată. Omul cel mai bun este preferabil celui mai bun cal, fiindcă omul este preferabil calului. Prisosul este mai bun decât strictul necesar, atunci când dispunem de acesta. Altminteri, strictul necesar, dacă ne lipseşte, este preferabil prisosului. în sfârşit, este preferabil ceea ce nu poate fi înlocuit.

Capitolul 3 continuă să examineze ierarhia preferinţelor. Dintre lucrurile care aparţin aceleiaşi specii, sunt de preferat cele care posedă calităţile bune ale speciei, şi încă în gradul cel mai înalt. Lucrul care face bun pe posesorul său este de preferat; este de preferat acel care face mai bun ceva valoros prin sine. Lucrurile sunt preferabile după urmările şi derivatele lor. Din două lucruri preferabile unui al treilea, preferabil este acel care ne atrage într-un grad mai mare. Este preferabil lucrul care, adăugat altuia mai puţin bun, îl face mai bun. Este preferabil binele în sine, binelui în aparenţă. Trebuie să deosebim în câte feluri este prefe­rabil un lucru: este el mai avantajos, mai bun, mai plăcut? Este preferabil lucrul care promovează mai multe obiecte şi într-un grad mai mare. Ceea ce este deopotrivă de preferabil şi de evitabil, deci indiferent, este de pre­ferat într-un grad mai mic faţă de lucrurile care sunt numai preferabile.

Capitolul 4, scurt, se ocupă de lucrurile care sunt preferabile şi evi­tabile fără comparaţie, fără „mai mult" sau „mai puţin" decât altul. Este preferabil, de exemplu, nu numai „mai utilul" ci şi „utilul". îndeosebi, la lucrurile „bune de la natură" pozitivul este suficient şi deci compara­tivul nu este necesar.

Capitolul 5 aplică la problemele generale „locurile comune" ale „mai multului" şi „mai puţinului", ale lucrurilor „bune de la natură", ale „adaosurilor" şi „scăderilor", ale lucrurilor care nu sunt amestecate cu •„contrarii" lor.

Capitolul 6 aplică la problemele particulare „locurile comune" cer->cetate până acum în aplicaţie universală, fie pentru stabilire, fie pentru ■respingere. Ceea ce este valabil pentru universal, este valabil şi pentru

273

MIRCEA FLORIAN

particular. Cele mai cuprinzătoare „locuri comune" sunt scoase din opuşii propoziţiilor universale şi particulare. „Locurile comune" aplicate particular se referă la cele tratate şi în cartea a Ii-a, capitolul 9. Printr-un postulat putem conchide ipotetic de la un caz la toate cazurile asemă­nătoare. Cine a admis aplicaţia particulară poate admite ipotetic şi apli­caţia universală. Dacă problema este nedefinită, respingerea se face într-un singur fel: universal, iar stabilirea în două feluri: universal şi particular.

Cartea a IV-a (6 capitole)

,.Locurile comune" ale genului

Cartea a IV-a analizează „locurile comune" ale genului care este cercetat după accident, fiindcă amândoi aceşti predicabili au o sferă mai iargă decât subiectul, şi ca atare nu sunt convertibili cu el. în timp ce ceilalţi doi predicabili, propriul (cartea a V-a) şi definiţia (cartea a VI-a şi parte din a Vil-a), au în comun faptul că se convertesc cu subiectul. Definiţia, care este predicabilul fundamental, va fi cercetată mai adâncit la sfârşit, ceilalţi predicabili fiind în serviciul ei. Cărţile IV-VII studiază chestiuni care interesează şi Analiticile. Poate de aceea — constată Aristotel la începutul capitolul I — dialecticienii le-au cercetat mai rar. „Locuriie comune" ale genului, mai puţin complicate şi mai numeroase decât ale accidentului, vor fi întrebuinţate, după nevoile discuţiei, pentru a stabili sau pentru a respinge problema. Unele servesc numai pentru una din sarcinile dialecticii.

Capitolul 1 enumera „locurile comune" ale genului şi condiţiile stabilirii şi respingerii predicatului ca gen. Genul este respins dacă nu intră toate cazurile în genul respectiv, sau dacă el nu aparţine esenţial. ci accidental lucrurilor (de exemplu, albul nu este genul, ci accidentul zăpezii). Este destul să formulăm definiţia accidentului pentru a vedea că el nu este gen şi că, de aceea, el nu aparţine necesar. De asemenea. subiectul (specia) şi predicatul (genul) trebuie să aparţină aceleiaşi ca­tegorii. Ceea ce nu aparţine nici unei specii date nu aparţine nici genului. căci speciile date aparţin necesar unui gen. Ceea ce participă la un gen

274

INTRODUCERE LA TOPICA

trebuie să participe la una dintre speciile lui. Nu este genul unui subiect, dacă subiectul are o sferă mai largă decât predicatul şi nici dacă are aceeaşi sferă. Regula generală este că genul are o sferă mai largă decât specia şi diferenţa.

Capitolul 2 constată, la început, că nici o specie nu participă la două genuri diferite care nu sunt subordonate unul altuia sau nu se subordonează amândouă unui gen superior. Dacă este atribuit un gen, sunt atribuite esenţial toate genurile superioare şi inferioare, fapt care se constată inductiv. Nu trebuie să se considere „diferenţa" drept gen, căci „diferenţa" nu exprimă esenţa, ci o calificare a esenţei. „Diferenţa" este în gen, nu însă ca o specie, ci ca „făcătoare de specie" împreună cu genul. Ea nu participă în adevăratul sens al cuvânmlui la gen, fiindcă numai specia şi individul participă la gen, în chip direct. Este o eroare a spune că genul participă la specie, numai specia participă la gen. Este, de asemenea, o eroare a face din „diferenţă" o specie, iar din specie, genul diferenţei. „Diferenţa" are o sferă superioară speciei sau cel puţin egală, dar o sferă mai limitată decât aceea a genului, altminteri se confundă cu genul (de exemplu, numărul ar fi totdeauna nepereche) sau chiar genul ar fi subordonat „diferenţei". Distrugerea genului atrage distrugerea speciei, nu invers. în fine, daca înţelegem o specie fără genul şi „diferenţa" date, acestea nu aparţin speciei.