Analitica secunda topica respingerile sofistice

294

INTRODUCERE LA TOPICA

nici concepţia integrală a Stagiritului12. Discuţia, argumentarea, lupta publică de idei nu numai că nu a dispărut, dar s-a intensificat. Nu mai este o discuţie de paradă şi cu conţinut general, ci o discuţie de clari­ficare a unor probleme speciale şi practice. în această privinţă, Topica tradiţională este depăşită şi aproape inutilă, ca şi Retorica, cultivată în şcoli până la începutul veacului nostru.

Există însă în Topica o utilitate pe care Aristotel o menţionează şi chiar o subliniază, dar din nefericire nu o dezvoltă, utilitatea confruntării opiniilor contrare, aporetica, examenul critic, peirastica, pentru a înlătura dificultăţile, a aplana opoziţia şi a ajunge la o concluzie acceptabilă, euporetică, precum şi utilitatea căutării principiilor cu ajutorul inducţiei. Aristotel ştie că inducţia justifică fecunditatea silogismului. Această utilitate a aporeticii, a examenului critic nu numai că nu s-a perimat, ci a păstrat o importanţă hotărâtoare în ştiinţă, în tehnică şi în dezbaterile vieţii moderne13.

12 Dialectica în sensul de duei verbal, pentru a învinge adversarul, chiar cu mijloace neloiale, „dialectica eristică", nu a mai fost studiată serios, în principalele ei stratageme, dincolo de cele descoperite de Aristotel. Problema a fost reluată de Schopenhauer, ca un complement al tehnicii raţiunii, într-o lucrare din care a publicat numai o schemă a acelor stratageme de care se serveşte „natura trivială a omului pentru a-şi ascunde lipsurile". Stratagema cea mai răspândită şi cea mai neonestă este diversiunea (Parerga et Paralipomena, „Kleine philosophische Schriften", partea a Ii-a cap. 2, Zur Logik und Dialektik).

13 Nici ştiinţa sau arta argumentării nu şi-a pierdut orice actualitate. Argumentarea are regulile ei care merită să fie cercetate ştiinţific. în colecţia de tratate intitulate Logos a apărut, sub semnătura a doi belgieni, Ch. Perelman şi Olbrechts-Tyteca, opera: Trăite de l'argumentation. La nouvelle rhetorique, Paris, P.U.F., 1958.

295
TOPICA1

CARTEA I

Problema Topicii.

Cele patru predicabile. Reguli pentru alegerea argumentelor>

Scopul tratatului nostru este de a găsi o metodă, prin care putem argumenta despre orice problemă propusă2, pornind de la propoziţii

1 Cuvântul Topica (în limba greacă la plural: Toiuicd) a fost întrebuinţat ca termen tehnic de Aristotel în această operă şi în Retorica. Topica este teoria „locurilor" (Toiroc, pluralul to'tioi), a „locurilor comune" (locis communis, în traducere latină), adică a celor mai generale clase de argumente. Potrivit comentatorului Alexandros din Afrodisias, Teofrast, discipolul lui Aristotel şi primul urmaş al acestuia în conducerea Liceului, defineşte „locul" ca „principiul" sau „elementul" care ne procură premisele unui raţio­nament. Aşadar, „locul" este un principal punct de vedere sau izvor care ne ajută să găsim şi să formulăm argumentele într-o discuţie. Vom vedea că „locurile comune" ale celor patru „predicabile" (genul, propriul, definiţia, accidentul) se concentrează în jurul definiţiei termenilor, in cultura antică, „topica" a fost strâns legată de „retorică", de arta discursului argumentat. Cum vom vedea îndată, Topica, la Aristotel, se confundă cu „dialectica" în

297

100 a

ARISTOTEL

probabile3, şi prin care putem evita de a cădea în contradicţie, când trebuie să apărăm o argumentare4.

sensul de „metodă" a cunoaşterii probabile, care pregăteşte cunoaşterea apodictică. Termenul s-a menţinut şi în vocabularul filozofic modern. Kant, care a împrumutat de la Aristotel aproape toată terminologia sa („analitică", „dialectică" etc), vorbeşte şi de „o topică transcendentală" în accepţia de fixare a „locului" ce i se cuvine fiecărui termen în facultăţile raţiunii pure: sensibilitate, intelect etc. în limbajul obişnuit, substantivul „topică" înseamnă subiectul unei discuţii, iar adjectivul „topic" are sensul de argument potrivit subiectului dat, de argument esenţial.

2 Opera este un „tratat" sau „lucrare" (npayuaTeio) despre „metoda" sau despre procedeele care ne fac în stare să argumentăm, să raţionăm (ouXXoyi(ea8ai) despre orice fel de problemă propusă. Această definiţie ne dezvăluie două lucruri. întâi, termenul de „silogism" nu este luat în sensul tehnic, precis, din Analitica primă, ci în sensul genera! de argumentare, fapt ce ne arată că Topica a fost scrisă înainte de Analitici, deşi cartea I presupune descoperirea silogismului. Al doilea, raţionarea cu care ne familiarizează acest tratat se referă la orice fel de problemă propusă, deci mai ales la problemele ridicate de viaţa de toate zilele, la problemele generale, nu numai la problemele ştiinţifice, speciale De notat este că în această primă definiţie nu se întâlneşte substantivul „dialectică", folosit pentru a preciza sensul „topicii", spre deosebie de „retorică", a cărei sarcină este de asemenea o exercitare în vederea argumentării. Vom întâlni ceva mai jos adjectivul „dialectic".

3 Acest sfârşit al definirii scopului urmărit de „tratat" ne aduce o precizare a felului de a argumenta sau de a raţiona în Topica: în raţionamentul „topic" pornim de la propoziţii probabile, adică de la acele care sunt curente în discuţiile şi vorbirea zilnică, şi avem toată grija de a nu cădea în contradicţie formală. .Topica" este o „dialectică" în sensul socratic, fiindcă scopul ei este „discuţia", „dialogul" asupra chestiunilor generale ale vieţii, mai ales de ordin etic. De aceea, punctul de plecare al „dialecticii" sunt propoziţiile probabile (ivSoţa). Aceasta nu înseamnă că propoziţiile dialectice sunt toate probabile în sensul matematic ai termenului de probabilitate. Propoziţiile probabile sunt adevărate, însă de un adevăr care nu a fost stabilit cu certitudinea „demonstraţiei", a „apodicticii". De aceea, Aristotel opune „dialectica", „apodicticii", opoziţie care a contribuit să micşoreze importanţa dialecticii şi să ducă la identificarea kantiană a „dialecticii" şi a „aparenţei". Nu aceasta este opinia lui Aristotel, cum se constată din prezenţa argumentării dialectice şi în cele două Analitici. Argumentarea „dialectică" este o argumentare generală, faţă de argumentarea „apodictică", specială, o argumentare care pregăteşte cercetarea specială.

4 Al doilea scop al Topicii determină mai de aproape obligaţiile acestei discipline antice. Topica ne învaţă să nu ne contrazicem în discuţii, atunci când avem rolul de respondent la o întrebare şi deci de apărător al răspunsului împotriva încercărilor de a-1 respinge făcute de întrebător întrebarea nu este pusă de elev, ci de învăţător, iar răspunsul este dat de elev. învăţătorul atacă, respinge răspunsul, elevul îl apără, îşi exercită gândirea logică. Respingerea argumentelor, opoziţia, este sarcina principală a Topicii. In „respingere" se poate strecura „sofismul".

298

De aceea, ca să înţelegem ce este raţionamentul dialectic5, trebuie să arătăm mai întâi ce este raţionamentul şi care sunt felurile sale, căci acesta este obiectul cercetării noastre în tratatul de faţă.

Raţionamentul este o vorbire, în care din anumite lucruri date re­zultă cu necesitate altceva, pe temeiul celor date6. El este o demonstraţie când raţionamentul este obţinut din premise adevărate şi prime sau din premise a căror cunoaştere derivă din premise adevărate şi prime. Dimpotrivă, este dialectic raţionamentul care rezultă din premise probabile7.

Sunt adevărate şi prime premisele care insuflă încredere nu prin ceva străin lor, ci prin ele însele. Căci la principii nu trebuie să căutăm mai departe pentru ce sunt aşa, ci fiecare principiu are izvorul certitudinii în el însuşi8. Sunt probabile premisele care sunt acceptate sau de toţi, sau de majoritate, sau de cei înţelepţi, iar dintre cei înţelepţi, sau de toţi, sau de majoritate, sau de cei mai de seamă9.

Este eristic raţionamentul care porneşte de la premise în aparenţă probabile, dar nu în realitate, sau care numai în aparenţă porneşte de

5 Termenui de raţionament este traducerea lui ov\\oyio\i6Q. Pentru a defini „silogismul dialectic" trebuie să ştim ce este silogismul şi care sunt speciile lui.

6 Definiţia dată aici silogismului reproduce pe aceea formulată în Analitica primă I, 1,24 b.

1 Deosebirea dintre silogismul (raţionamentul) apodictic şi silogismul dialectic se întâlneşte şi în Analitica primii (I, l,24a-24b). Ea se fundează nu pe silogism ca atare, ci pe natura premiselor: necesare, adevărate şi prime în silogismul apodictic, probabile în silogismul dialectic

8 Principiile sunt evidente prin ele însele, fiindcă sunt prinse nemijlocit de vouc, după ce inducţia s-a ridicat treptat de la senzaţiile individuale până ia noţiuni, la universal. Principiile sunt de două feluri: valabile pentru toate ştiinţele, ca, de exemplu, principiul noncontradicţiei şi principiul terţului exclus, şi cele valabile pentru fiecare gen de ştiinţă, ca, de exemplu, numărul, unitatea etc. în aritmetică, linia etc. în geometrie. Să nu trecem cu vederea că demonstraţia nu are ca punct de plecare numai principii, adică propoziţii prime, evidente prin ele însele, ci şi premise care sunt derivate din cele prime şi nemijlocite. Mijlocitul este tot atât de apodictic ca şi nemijlocitul.

9 Acest pasaj determină în ce constau premisele probabile ale dialecticii. Proba­bilitatea constă în raportarea directă la opinie (Bd£a), şi numai indirect la lucruri, care constituie adevărul cunoaşterii; de aceea probabilul este un cvSo^oe fără a exclude totuşi adevărul. Probabilitatea se diferenţiază după numărul şi calitatea celor ce au îmbrăţişat o opinie. Sunt deopotrivă de probabile opiniile primite de toţi (consensul tuturor) sau numai de majoritate, apoi opiniile primite de cei înţelepţi, de data aceasta cu o diferenţiere mai mare: de toţi înţelepţii, de majoritatea lor, de cei mai de seamă, chiar dacă sunt puţini.

100 b

299

ARISTOTEL

la premise probabile sau aparent probabile10. Căci nu tot ce pare probabil este aşa. Nici o premisă care este considerată probabilă nu se înfăţişează de la prima vedere ca falsa, cum este cazul cu principiile argumentelor eristice, în vreme ce la acestea din urmă falsitatea se dezvăluie îndată, şi anume, de cele mai multe ori, chiar acelora care au puţină pătrundere. 101 a Dintre raţionamentele eristice pomenite mai sus, primul poate fi

numit pe drept un raţionament, în timp ce celălalt poate fi numit raţio­nament eristic, dar nu pur şi simplu raţionament, fiindcă el conchide numai în aparenţă, nu în realitate.

în afară de raţionamentele înşirate aici, mai existăparalogismelen, care se întâlnesc în geometrie şi în ştiinţele înrudite, pe temeiul pre­miselor proprii anumitor ştiinţe. în adevăr, acest fel de raţionamente pare să se deosebească de raţionamentele mai sus arătate. Acel care desenează figuri geometrice false ia ca punct de plecare al raţionamentului premise care nu sunt nici adevărate şi prime şi nici probabile. Căci premisele întrebuinţate de el nu cad sub definiţia dată înainte probabilităţii: el nu ia premisele sale nici de la toţi, nici de la majoritate, nici de la înţelepţi, iar, dintre aceştia, nici de la toţi, nici de la majoritate, nici de la cei mai de seamă, ci raţionează pornind de la presupuneri care sunt proprii unei

10 Aristotel admite şi o a treia specie de silogism (raţionament): „silogismul eristic", adică raţionamentul care nu are ca punct de plecare o probabilitate (cvBo^ov) adevărată, reală, ci numai aparentă (cjxuvduevoi'). De silogismele eristice se va ocupa în opera în care nu mai vorbeşte de silogisme, ci de Respingerile sofistice. între eristic şi sofistic există o oarecare deosebire făcută de Aristotel în Respingerile sofistice (11,171b). Eristica este arta de a disputa de dragul disputei, caracteristică pentru sofişti şi mai ales pentru şcoala mic-socratică a megaricilor, fundată de Euclid din Megara. „Silogismul eristic" are două specii, după cum raţionamentul este sau formal corect, dar premisele sunt numai aparent probabile, sau formal incorect. Există sofisme materiale şi sofisme formale. Alineatul următor aduce precizări în ce priveşte deosebirea raţionamentelor eristice. Cât despre al doilea raţionament eristic, chiar dacă premisele lui sunt probabile, el nu este un raţionament (silogism), fiindcă formal este incorect.

11 Aristotel cunoaşte, pe lângă silogismele eristice şi cele sofistice, şi „para-logismele", care se întâlnesc în ştiinţele speciale, de exemplu în geometrie. Paralogismele sunt raţionamentele neadevărate care aparţin unui domeniu special de ştiinţă, dar nu sunt conchise corect, fiindcă omul de ştiinţă specială nu întrebuinţează corect principiile ştiinţei sale, de exemplu, nu desenează semicercurile aşa cum trebuie. Asupra paralogismelor în matematică să se vadă Analitica secundai, 12, 77 b. Paralogismul are ca punct de plecare premise care nu sur.t nici adevărate, nici probabile şi se defineşte ca o eroare comisă în cadrul unei ştiinţe date.

300

TOPICA 1,2, 101 a

ştiinţe, dar nu sunt adevărate. în adevăr, acela săvârşeşte un paralogism, fie dacă nu desenează semicercuri aşa cum trebuie, fie dacă trage linii aşa cum nu trebuie să fie trase12.

Acestea sunt, prezentate în rezumat, diferitele feluri de raţio­nament. Vrem ca cele ce vor fi discutate să fie tratate, ca şi cele ce au fost discutate, numai în acest cadru, adică în genere. Intenţia noastră nu este să dăm o noţiune riguroasă despre fiecare dintre ele, ci vrem să expunem totul numai în linii mari, ceea ce pare să satisfacă pe deplin cercetarea de faţă, dacă vom fi în stare să cunoaştem într-un chip oarecare pe fiecare dintre ele13.

După cele discutate înainte, urmează să arătăm câte şi care sunt foloasele tratatului de faţă14. Ele sunt trei: exerciţiul intelectual, în­lesnirea convorbirilor eventuale15, promovarea ştiinţelor filozofice. Că el este de folos pentru exerciţiul intelectual se înţelege de la sine: stăpânind o metodă temeinică, vom putea argumenta mai uşor asupra

12 Un exemplu de paralogism geometric este afirmaţia că un cerc este de două ori mai mare decât altul, fiindcă diametrul său este de două ori mai mare Principiul este geometric, dar este fals. Dacă se introduce într-o ştiinţă specială un principiu străin ei. raţionamentul fals este un sofism, nu un paralogism. Să se vadă amănunte în Respingerile sofistice, cap. 11,171 b.

13 La sfârşitul primului capitol al cărţii 1, Aristotel declară că scopul cercetării sale în Topica nu este să dea o definiţie completă a speciilor de raţionamente, ci numai să delimiteze sumar cele trei feluri de raţionamente: demonstrative (apodictice), dialectice şi eristice (şi sofistice). Silogismul şi demonstraţia sunt tratate pe larg în Analitica primă şi Analitica secundă. Sofismele sunt analizata în Respingerile sofistice. Tratatul de faţă este rezervat raţionamentului dialectic.

14 Capitolul acesta este important fiindcă arată foloasele multiple ale dialecticii în înţeles aristotelic: ea este nu numai un exerciţiu intelectual (yv\xvaoia), util în sine însuşi, ci este şi un exerciţiu care dă roade atât în discuţiile şi schimbul de gândire de fiecare zi între oameni, cât şi în dezvoltarea ştiinţelor. Deci şi viaţa practică şi teoria au nevoie de dialectică.

15 Am tradus prin „convorbire eventuală" termenul de €VTeu£ic, care pune accentul mai mult pe eventual, căci originar înseamnă „întâlnire cu cineva" şi în al doilea rând

301

ARISTOTEL

unui obiect propus16. Şi pentru convorbiri eventuale el este de folos. Căci în întâlnirile cu alţii, după ce ne vom fi familiarizat cu opiniile celor mulţi, vom putea respinge argumentele lor care ni se par neîntemeiate, ţinând seama nu de convingeri străine lor, ci de propriile lor con­vingeri17.

în sfârşit, el este de folos şi pentru ştiinţele filozofice. Căci, dacă suntem în stare să ridicăm obiecţii din două puncte de vedere, vom cunoaşte mai uşor ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals într-un caz sau altul18.

în sfârşit, el poate fi de folos şi pentru cunoaşterea a ceea ce este primordial în principiile fiecărei ştiinţe19. în adevăr, este imposibil să

convorbire cu el pentru a face un schimb de opinii. Prin Socrate, aceste convorbiri eventuale au dobândit o însemnătate deosebită ca metoda de cunoaştere şi de orientare a gândirii în marile chestiuni ale vieţii practice.

16 Valoarea de exerciţiu intelectual al dialecticii este evidentă. Ca orice alt exerciţiu, şi exercitarea argumentării, adică a stabilirii unei teze sau a respingerii ei, a întocmirii de dovezi pentru sau contra, este de mare folos pentru dezvoltarea inteligenţei. Cum observă comentatorul Alexandros din Afrodisias, într-o vreme în care cărţile erau rare, discuţiile pro şi contra în jurul unei teze erau nu numai un exerciţiu intelectual, ci şi un mijloc de învăţământ. Astfel, o disciplină care ne arată cum să făurim argumentele într-o discuţie apărea de o utilitate indiscutabilă, ca simplu exerciţiu.

17 A doua utilitate este cât se poate de concretă. Ea face aluzie la procedeul lui Socrate de a pune întrebări concetăţenilor săi cu care se întâlnea, în scopul de a se familiariza cu convingerile sau opiniile — textul grec întrebuinţează termenul de So'yuaTa — şi apoi de a le corecta prin convorbire fără pretenţii ştiinţifice, adică fără a aduce argumente demonstrative, apodictice, mărginindu-se la cele probabile.

18 A treia utilitate este de ordin pur teoretic, prin dialectică, ştiinţele filozofice, adică logica, etica, fizica, metafizica, ajung la adevăr, nu la simplă probabilitate, în chestii speciale. Ajungem !a adevăr mai uşor dacă în orice chestiune recurgem la aporii, adică la opinii contrare, pro şi contra. A obiecta este 6icnropf|aai, a soluţiona este eunopfloai. Metoda de a cerceta, de a supune probei (nâpa) opiniile contrare într-o chestie, metoda diapoivmatică, este caracteristica metodei dialectice sau „topice" Aristotel o aplică în toate operele sale.

19 Fiindcă mai sus Aristotel nu a recunoscut decât trei foloase ale dialecticii, acest nou folos este o completare a celui precedent. Completarea este de cea mai mare importanţă, fiindcă se referă la cunoaşterea principiilor tuturor ştiinţelor şi a principiilor particulare fiecărei ştiinţe. Ştiinţele presupun ca nemijlocit adevărate principii, axiome, pe care ele nu le pot demonstra. Principiile sunt nedemonstrabile. La sfârşitul Analiticii secunde (II. 19), metoda care ne face cunoscute principiile este inducţia întărită de voiK, desprinderea nemijlocită a universalului. în Topica, metoda dialectică este apropiată de inducţie: examinarea opiniilor contrare este o inducţie ce ne dezvăluie principiile, chiar principiul principiilor: principiul noncontradicîiei (vezi Metafizica IV, 4).

302

raţionăm asupra acestui punct, sprijiniţi pe principiile care sunt proprii ştiinţei date, fiindcă principiile se află la începutul tuturor lucrurilor. Mai degrabă trebuie să recurgem aici la opiniile probabile asupra obiectului dat, pentru a explica principiile. Aceasta este sarcina specifică sau cea mai potrivită a dialecticii. Căci, fiind arta de a cerceta, ea ne îndrumă spre principiile tuturor ştiinţelor20.

101 b

Vom stăpâni deplin această metodă când o vom stăpâni tot aşa cum practicăm retorica, medicina şi alte arte de acelaşi fel. Vom practica la perfecţie dialectica dacă vom realiza, în măsura posibilităţii, scopul ce ne-am propus. Retorul nu va convinge în toate cazurile şi nici medicul nu va vindeca totdeauna. Dar, dacă ei nu au trecut cu vederea nimic din ceea ce stă în posibilitatea lor, vom spune că ei stăpânesc ştiinţa lor asa cum trebuie21.

Trebuie să cercetăm întâi care sunt elementele metodei dialectice. Vom fi dat un răspuns satisfăcător la această chestiune, dacă vom izbuti să arătăm la cât de multe lucruri şi la ce fel de lucruri se aplică

20 Dialectica are sarcina de a da la lumină principiile, axiomele, adevărurile prime, certitudinile fundamentale. Analiticik acceptă principiile ca evidente pentru a demonstra alte propoziţii. Dialectica, se înţelege, nu demonstrează principiile, ci le antă, le dezvăluie datorită calităţii fundamentale a ei de a fi examinare, cercetare. Termenul grec de €^£TaoTiKT| (examinate) defineşte metoda dialectică practicată de Socrate.

21 Dialectica este considerată, prin metoda ei, ca o artă sau o capacitate (Su'vauiţ), cum sunt retorica, de care Aristotel o apropie totdeauna, şi medicina. Ceea ce notărăşte şi în dialectică este măiestria, este practicarea magistrală a regulilor ei. Să nu-i cerem dialecticii, cum nu-i cerem nici unei arte, de a avea totdeauna succese, ceea ce este o imposibilitate pentru omul ce! mai desăvârşii într-o artă oarecare.

303

ARISTOTEL

argumentarea, din ce materiale întocmim argumentele şi cum ni le procurăm în cantitate suficientă22.

Elementele din care se constituie argumentele dialectice sunt numeric egale şi identice cu cele întrebuinţate în raţionamente. Argu­mentele dialectice pornesc de la premise, iar subiectele raţionamentelor sunt problemele23. Orice premisă şi orice problemă24 desemnează sau un gen, sau un propriu, sau un accident, căci diferenţa specifică, fiind în­rudită cu genul, va fi pusă alături de acesta25. Deoarece propriul uneori desemnează esenţa (quidditatea), iar alteori nu o desemnează, el se va deosebi după cele două părţi arătate aici, anume, partea care desemnează esenţa se va numi definiţie, iar cealaltă va păstra numele comun de

22 După ce a definit în capitolul 1 temele dialecticii şi a arătat utilitatea ei (capitolul 2) şi ce trebuie să cerem de la măiestria în arta dialecticii, capitolul 4 fixează sarcinile dialecticii sau elementele metodei dialectice. Ele sunt două: a) la cât de multe şi la ce fel de lucruri se aplică raţionamentul dialectic, sau argumentarea pentru şi contra, precum şi materialele din care formăm argumentele; b) cum ne putem procura din belşug aceste materiale. La prima întrebare răspunde cartea 1: lucrurile la care se aplică dialectica sunt problemele, întrebările. Tot prima carte dă o indicaţie generală şi asupra materialelor din care formăm argumentările; acestea sunt propoziţiile sau „locurile comune" ale celor patru predicabile. Toate cărţile următoare (II—VII) vor cerceta în amănunte materialele sau locurile comune celor patru predicabile (accidentul, genul, propriul şi definiţia). Pentru a doua întrebare, procurarea din belşug a locurilor comune şi deci a argumentelor este tema ultimei cărţi (VIII).

23 Argumentele se folosesc de propoziţii, de premise şi au ca scop să rezolve problemele (npopXnVctTa). Argumentarea se serveşte ca mijloc de propoziţii în scopul de a rezolva problemele, de aceea problemele sunt numeric egale cu propoziţiile (premisele) Premisele şi problemele se referă la un predicat al vreunui subiect. Câte feluri de predicate suni, tot atâtea feluri de premise şi de probleme sunt.

24 Problemele şi premisele se confundă, întrucât problemele se exprimă sub formă de premise (propoziţii). Diferenţa dintre problemă şi propoziţie nu stă în conţinut, ci în formă: problema este o propoziţie formulată printr-o alternativă, adică printr-o contradicţie Propoziţia dialectică este o problemă, fiindcă ea constă dintr-o întrebare cu o alternativă contradictorie. Respondentul alege una dintre alternative, pe care întrebătorul o respinge, iar cel care a ales alternativa o susţine, o aprobă.

25 Această frază are o semnificaţie excepţională. Ea enunţă temele întregii opere, predicabilele, deosebite de „predicamente" sau „categorii". „Predicabilele" sunt, deo­camdată, trei: genul (yevoc), propriul (YSiov) şi accidentul (ovu|U|3r|icdc). Vom vedea îndată că propriul se diferenţiază în propriu, în sensul originar, şi definiţie (opoc, 6pia(ici<;) Aristotel vorbeşte şi de diferenţă (8u«t>opa), pe care o leagă strâns de gen, fără a se confunda cu el. Căci numai genul exprimă esenţa. Aristotel nu vorbeşte şi de specie (clSoc), pe care Porphyrios, în a sa Introducere în categorii, o numără printre „predicabile". alături de „diferenţă".