Analitica secunda topica respingerile sofistice

13 b

Deoarece există patru feluri de opoziţii216, să vedem ce urmează din opoziţia contradictorie a termenilor, dacă răsturnăm ordinea lor.

■

Anslotel admite, ca şi Platon. „părţi" ale sufletului cu lotali/ări distincte. Partea irascibila (buMoti6f t) este superioară părţii apetitive Uiiieu|iryruoi'). Ura este iocali/ată rima, iubirea «InXta) în tea Uea d Di şi iubirea nu se opun. Dacă ştiinţa

) ii tlă

bila (buMoti6f t) este superioară părţii apetitive Ui in prima, iubirea «InXta) -în tea Ue-a doua Deci ura şi iubirea nu se a a in partea superioară a sutletului, în inteligenţa (oiuvoiyriKO.'). neştiinţa nu s inteligenţă

«alia în partea superioară a su„

'" partea apetitivă, ci tot în inteligenţă.

serie de capilolul P«cedent, Aristotel s-a ocupat de contrari. întrucât ci formează o

»eno V" U)mune '" acest capitol, el cercetează locurile comune ale opoziţiei în

tinere, sub cele natm t\\r

contrau' • i()

cercetar'L-le~COnlranelate' priva(ie <>>s^ie) M reiaţie (ve/.i şi Categorii 10). Se ia in e mtai upo/iţia contradictorie

351

ARISTOTEL

fie că este vorba de respingere, fie că este vorba de stabilire217. Vom descoperi acest fel de argumente prin metoda inducţiei; de exempiu „dacă omul este un animal, ceea ce nu este animal nu este om". Şi tot aşa în toate cazurile de contradicţie. în cazul de faţă, consecuţia are loc prin răsturnarea termenilor: omului îi urmează animal, dar non-omului nu-i urmează non-animal, ci, invers, non-animalului îi urmează non-omul. în toate exemplele trebuie să postulăm acelaşi procedeu Bunăoară, trebuie să spunem: „dacă binele este plăcut, atunci neplăcutul nu este bun". Dacă această propoziţie din urmă nu este adevărată, nici prima nu este adevărată218. Tot aşa, „dacă neplăcutul nu este bun, atunci binele este plăcut". Se vede clar că consecuţia potrivit contradicţiei este valabilă pentru amândouă scopurile, dacă se face invers.

Trecând acum la contrarietate219, trebuie să cercetăm dacă — fie în respingerea, fie în stabilirea tezei — contrariilor le urmează contrarii, fie că cei doi termeni nu-şi schimbă locul, fie că sunt convertiţi. Şi de data aceasta trebuie să ne servim de inducţie, cât cere nevoia argu­mentării. Astfel obţinem o consecuţie directă, de exemplu, la curaj şi

217 Aristotel cercetează ce anume rezultă din consecuţia termenilor, adică a subiectului şi predicatului, dacă răsturnăm ordinea lor, fie pentru a stabili, fie pentru a respinge o teză. Şi aici metoda întrebuinţată este inducţia. Să luăm o opoziţie contradictorie în care consecuţia este directă, adică subiectele şi predicatele celor două propoziţii corespund: „virtutea este binele, deci viciul este răul". Nu de această opoziţie este vorba în acest pasaj, ci de opoziţia inversată (convertită), în care subiectul primei propoziţii devine predicatul celei de-a doua, iar predicatul primeia — subiectul celei de-a doua; de exemplu, „dacă virtutea este binele, non-binele nu este virtute'" sau „dacă omul este un animal, non-animalul nu este om". Astfel teza este respinsă, fn cazul de faţă, afirmaţia este adevărată şi de aceea negaţia inversată este adevărată. Dar teza poate fi stabilită dacă negaţia fiind adevărată, şi afirmaţia inversată este adevărată; de exemplu, „daca non-animalul nu este om, atunci omul este animal". Adevărul primei propoziţii atrage adevărul celei ce urmează.

218 Noul exemplu ilustrează încă mai bine consecuţia termenilor contradictorii-Putem respinge în chipul următor teza: „binele este plăcutul". Să luăm contradicţia inversată: „dacă binele este plăcut, atunci neplăcutul nu este bun". Dacă contestăm propoziţia din urmă, deoarece nu tot ce este neplăcut nu este bun, teza este respinsă, deci nu este nici ea adevărată. Tot aşa şi invers, „dacă neplăcutul nu este bun" este aJev^ra ' se restabileşte teza „binele este plăcut".

219 Şi aici este vorba de contrarietatea subiectului şi predicatului. Procedeul pentru a dovedi respingerea sau stabilirea tezei este acelaşi ca şi cel aplicat la contradicţie. fie c termenii sunt sau nu inversaţi (convertiţi). Şi de data aceasta se face apel la inducţie.

352

TOPICAII.8, 113 b, 114 a

j cUrajului îi urmează virtutea şi laşităţii - viciul; primului i ^ ^ dorit cejui deaJ doiiea ceea ce

doiiea _ ceea ce

j cUrajului îi urmează i laşitate,căci ^^ ^ ^^ ^ dorit

termen n u ^ aCeste două calificări din urmă rămâne valabilă

este de evi a .

contraruj Jui ceea ce

Dimpotrivă, în alte cazuri consecuţia este inversă221. Aşa, de bunei stări a organismului îi urmează sănătatea, dar relei stări smului nu-i urmează boala, ci bolii îi urmează reaua stare a 114 a a °rgismului222- în toate aceste cazuri este evident că consecuţia este °versă Totuşi, consecuţia inversă este rară la contrarii, frecventă este consecuţia directă. Dacă contrarului nu-i urmează contrarul, nici direct, nici invers, este de la sine înţeles că, în discuţia purtată, unul din termeni nu urmează celuilalt223. Dar dacă, fiind daţi contrarii, unul urmează celuilalt, atunci cu necesitate contrarii originari urmează unul altuia224.

Cele constatate la contrarii se aplică şi la privaţie şi posesie, cu deosebire că la privaţie nu există consecuţie inversă, ci totdeauna directă; de exemplu, vederii îi urmează senzaţia, orbirii îi urmează lipsa de senzaţie225. Senzaţia şi lipsa de senzaţie se opun ca posesie şi privaţie, căci una din determinări este o posesie, cealaltă este o privaţie.

Cazul relativilor va fi cercetat ca şi acel al posesiei şi privatiei, fiindcă şi la relativi este valabilă consecuţia directă; de exemplu, dacă

20 în consecuţia directă, subiectul şi predicatul îşi menţin locul respectiv, deci nu sunt convertiţi. „Dacă curajului îi urmează virtutea", adică dacă curajul este virtute, atunci „laşităţii îi urmează viciul", adică laşitatea este un viciu. Este un exemplu de consecuţie directă, care stabileşte teza.

' Adică subiectul şi predicatul sunt convertiţi.

Buna stare a organismului (tutuia) şi reaua stare a organismului (icaxeji'a).

xemplu! este o consecuţie indirectă, care de asemenea stabileşte teza. Putem avea o

i stare a organismului, de exemplu, o migrenă, fără a fi bolnav. Dacă sănătatea este o

boala"6 ma'largă deCâ' bUna Stare a orSanismului> ea este predicatul primeia, dar dacă

va avea8'6 ° nOţ'Une mai în8ustă decât reaua stare a organismului, se înţelege că boala

k^ ■ ca predicat reaua stare a organismului, adică reaua stare a organismului va urma

224 p""" de consecuţie directă sau inversă pentru respingerea tezei.

^ azuri de stabilire a tezei în consecuţia directă sau inversă.

Privaţie si * PriVa!le"P°sesie consecuţia este numai directă, adică privatiei îi urmează o d T ° Pi P

pt

de vedere (oforiiT- ° P°Sesie' Posesiei vederii îi urmează senzaţia (aio9T)oic), iar lipsei nu-i unw»,- !"'' " urmează hpsa de senzaţie (draioeTioia), nu si invers; lipsei de senzaţie urmeaza hpsa organului vederii.

353

J

ARISTOTEL

triplul este un multiplu, treimea este o fracţie, aşa încât triplul este f de treime ca multiplul faţă de fracţie226. Tot aşa, dacă ştiinţa este o co cepere, obiectul ştiinţei este obiectul conceperii, iar dacă vederea este senzaţie, obiectul vederii este obiectul senzaţiei227. Se ridică însă obiecţie228: consecuţia la relativi nu are loc necesar, aşa cum s-a susţinut Căci obiectul senzaţiei este obiectul ştiinţei, dar senzaţia nu este ştima Obiecţia nu pare a fi adevărată. Ce e drept, mulţi susţin că nu există ştiinţă despre obiectul senzaţiei229. în schimb, pe temeiul locului comun cercetat, putem dovedi nu mai puţin contrarul, anume că obiectul senzaţiei nu este obiectul ştiinţei, întrucât nici senzaţia nu este ştiinţă2*

Mergând mai departe, să luăm seama la termenii înrudiţi231 şi la termenii derivaţi232, atât la respingerea, cât şi la stabilirea unei teze233.

226 Opoziţia relativilor este aceeaşi ca şi la privaţie-posesie: consecuţia lor este directă. Dacă triplul (3/!) este un multiplu, treimea (1/3) este o fracţie, deci triplul este faţă de treime ca multiplul faţă de fracţie,

227 Aristotel aduce noi exemple de opoziţie a relativilor cu consecuţie directă. Dacă ştiinţa şi obiectul ei sunt relativi (ştiinţa este a unui obiect), tot aşa conceperea (infoXTyJnc) şi obiectul ei, deoarece ştiinţa este o specie a conceperii, cealaltă fiind opinia

228 Obiecţia (eVoTaoic).

229 Aristote! discută obiecţia că consecuţia relativilor nu este necesară. De exemplu, obiectul senzaţiei este obiectul ştiinţei, dar senzaţia nu este ştiinţă. însuşi Aristotel repe'i că senzaţia nu este ştiinţă, deşi el, spre deosebire de Platon, face din senzaţie începutul ştiinţei.

230 Totuşi, locul comun al relativilor poate fi utilizat în alt sens: dacă senzaţia nu este ştiinţă, nici obiectul senzaţiei nu este obiectul ştiinţei. Fireşte, este vorba de senza!1' ca atare, senzaţia privită în sine, nu ca o treaptă a ştiinţei.

231 Termenii înrudiţi — în greceşte ouoToixia — sunt termenii ce formează o&"' pe baza înrudirii. S-a tradus termenul grec şi prin „coordonaţi" sau „conjugaţi". „Inrudn* explică motivul conexării sau coordonării lor. Exemplele de mai jos ilustrează înrudirea K>

232 „Derivaţi" (irTu'ociq) are un înţeles asemănător, accentuând derivarea utu" din altul. ă

233 Locui comun, de care Aristotel se ocupă în acest capitol, se aplică la cele i0

- ■ ■ na specii de termeni (înrudiţi şi derivaţi), priviţi însă tot sub aspectul contrarieMţn- ^

un termen înrudit cu predicatul tezei este afirmat sau negat despre subiectul i"nrud subiectul tezei, predicatul tezei va fi afirmat sau negat despre subiectul tezei.

udit'»

354

TOPICA II, 9, 114 a, b

diti sunt, de exemplu, fapta dreaptă şi omul drept - cu Termenii înru ^.^ şi omul curajos _ Cu curajul. Tot aşa. lucrurile

dreptatea, it^t*^~i cOnservă sunt înrudite cu lucrurile pe care le produc care produc ce ^ exemplu, cele sănătoase — cu sănătatea, iar cele şi le conse , > ^ ^ organismului — cu buna stare a organismului. *- — Cum aceştia sunt numiţi de obicei termeni înrudiţi, tniţi, de exemplu, termenii: „în chip drept" (Sikcuwc), curajos" (dvSpeioc), „în chip sănătos" (uyuivuc) şi tot ce va f f rmat în acelaşi fel. Apare însă că termenii derivaţi sunt şi termeni înrudiţi234, ca, de exemplu, „în chip drept" faţă de „dreptate", „în chip • s" fată de „curaj" (dvSpeia), dar termenii înrudiţi sunt acei care aparţin aceleiaşi serii, ca „dreptate", „om drept", „faptă dreaptă", „în

chip drept".

Dacă unul dintre termenii care aparţin aceleiaşi seri se dovedeşte că este, de exemplu, „bun" şi „lăudabil", evident că şi celelalte se 114 b dovedesc a fi la fel. Dacă, de exemplu, „dreptatea" se numără printre lucrurile „lăudabile", se vor număra printre lucrurile lăudabile şi „omul drept", „fapta dreaptă" şi „în chip drept". Atunci vom spune că „în chip drept" este şi „în chip lăudabil", căci „în chip lăudabil" derivă din „lăudabil", după aceeaşi derivaţie ca „în chip drept" din „dreptate".

Trebuie să luăm în consideraţie nu numai termenii înrudiţi, ci şi contrarii lor235. Astfel, de exemplu, dacă binele nu este cu necesitate plăcut, răul nu este cu necesitate neplăcut, sau dacă răul este cu ne­cesitate neplăcut, binele este cu necesitate plăcut. Tot aşa, dacă dreptatea este o ştiinţă, nedreptatea este o ignoranţă236, iar dacă „în chip drept" este „în chip ştiutor" şi „în chip priceput"237, atunci „în chip nedrept" este „în chip neştiutor" şi „în chip nepriceput". Dacă această situaţie din urmă nu este valabilă, nu este valabilă nici cea dintâi, ca în exemplul de mai sus. Căci s-ar putea spune mai degrabă că „în chip nedrept" aduce mai mult cu „în chip priceput" decât cu „în chip nepriceput"238.

234 Te

inse™,* t- rmen" de"vaţi fac parte din termenii înrudiţi sau în serie. Adverbele se reaza alături de adjective şi substantive.

contrari de ex^ PltagOreici'fllozofia greacă a obişnuit să pună faţă în faţă serii de termeni determinat - nedeterminat, finit - infinit, fără soţ - cu soţ etc.

237

So 8te consid«a omul nedrept ca pe

eXPeriă"

o ;

un ignorant.

crecl * d CU Socrate ?' Plalon că omul rău este un ignorant,

6 este un om Ştiutor sau experimentat, fiindcă faptele rele obişnuiesc

355

ARISTOTEL

Dar acest loc comun a fost tratat mai înainte la consecuţiile contrarii] întrucât acum nu facem altceva decât să spunem că contrarii predicatul *• urmează contrariilor subiectului239.

Mai departe, vom cerceta naşterea şi distrugerea lucrurilor ca ■ cauzele care produc naşterea şi distrugerea lor, fie că este vorba a respingerea, fie că este vorba de stabilirea unei teze240.

Dacă naşterea lucrurilor este bună, şi lucrurile ce se nasc sunt bun iar dacă lucrurile sunt bune şi naşterea lor este bună. Dimpotrivă, dar" naşterea lucrurilor este rea şi lucrurile vor fi rele [iar dacă lucrurile sum rele şi naşterea lor este rea]241. La distrugere situaţia este răsturnată-dacă distrugerea lucrurilor este buna, lucrurile însele sunt rele, iar dacă distrugerea este rea, lucrurile sunt bune. Acelaşi argument este valabil şi despre cauzele ce produc sau distrug lucrurile. Dacă ceea ce produce lucrurile este bun, şi lucrurile sunt bune, iar dacă ceea ce distruge lucrurile este bun, lucrurile însele sunt rele.

10

Să cercetăm mai departe lucrurile ce se aseamănă cu subiectul dat şi să vedem daca ele se comportă asemănător. Aşa, de exemplu, să vedem dacă, precum există o ştiinţă una şi aceeaşi despre mai multe

242

obiecte, există şi o opinie una şi aceeaşi despre mai multe obiecte , şi daca, precum a dispune de vedere este a vedea, tot aşa a dispune de auz este a auzi. Acelaşi lucru este valabil în celelalte cazuri, atât despre cele reale, cât şi despre cele aparente. Acest loc comun poate fi

să aducă nemijlocit avantaje şi satisfacţii, chiar dacă mai târziu consecinţele lor vor neplăcute şi dezavantajoase.

239 Mai simplu exprimat: contrarii urmează contrariilor. . ,

240 Un loc comun scos tot din contrari (naştere şi distrugere), aplicabil deopotn la stabilirea şi la respingerea tezelor.

241 Se pare că acest text, între paranteze, este interpolat. . ,

242 Aristotel recunoaşte aici asemănarea dintre kyicmi\xT\ (ştiinţă) şi Sofa (°Pin Şi în alte opere se constată trecerea de la 56ţtx la £ttiottjht|, cu toată deosebita lor^ ştie că în cazul asemănărilor trebuie să ţinem seama şi de diferenţe, care pot îl flJi*10

356

TOPICA II, 10, 114 b, 115 a

amândouă scopurile243. Căci, dacă se comportă într-un întrebuinţat î termenii asemănători, se comportă tot aşa faţă de

fel faţă de un asemănători, iar dacă nu se comportă într-un fel faţă ceilalţl germenii asemănători, nu se comportă tot aşa faţă de ceilalţi. * ""să cercetăm, de asemenea, dacă ceva se comportă în acelaşi fel

^ az si fată de mai multe cazuri244. Căci uneori este dezacord faţă e u" rivin^ă 'A^ de exemplu, dacă a cunoaşte este a gândi, atunci a^unoaşte multe lucruri este a gândi multe lucruri. Dar această enunţare 3 °este adevărată, căci putem cunoaşte multe lucruri, dar nu putem gândi • multe lucruri245. Dacă afirmaţia din urmă nu este adevărată, nu este adevărată nici cea dintâi, cea valabilă pentru un singur lucru, anume că a cunoaşte este a gândi.

Un alt punct de vedere se referă la mai mult şi la mai puţin. In acesta privinţă, obţinem patru locuri comune. Unul din locuri susţine că mai multul urmează mai multului; de exemplu, dacă plăcerea este un bine, atunci mai multă plăcere este un bine mai mare, şi dacă a face o nedreptate este un rău, atunci a face o mai mare nedreptate este un rău mai mare. Acest loc poate fi întrebuinţat pentru amândouă scopurile246, căci, dacă creşterii subiectului îi urmează creşterea accidentului, este de la sine înţeles că accidentul aparţine subiectului, iar dacă nu-i urmează, accidentul nu aparţine subiectului. Trebuie să dovedim aceasta pe cale inductivă247.

Un alt loc comun este următorul. Ori de câte ori se enunţă unul şi acelaşi atribut despre două subiecte, se aplică regula aceasta: dacă nu aparţine subiectului căruia pare că-i aparţine mai mult, atunci nu-i apar­ţine nici subiectului căruia pare că-i aparţine mai puţin248. Dimpotrivă,

2^ Pentru stabi'irea Şi respingerea tezelor.

alt loc c°mun referitor- la aspectul „mai mult sau mai puţin" este „un caz sau mai multe cazuri". '

cunoaşte Ad,ăUgam: "în acelaŞi timp". Putem cunoaşte mai multe lucruri deodată, fiindcă mai mult??(€1IlOTaoeai) este o dispoziţie (SiaOtoic), dar nu putem gândi (6iavocio6ai) ™% 'UCW1 deo"ată, fiindcă gândirea este un act.

247 ^ stabilire şi respingere, regulă generala^' ^ '" mducţie'la adunarea faptelor particulare pentru a justifica o

^i boierul. ^'^ *** domnitorul nu Poartă buzduganul, deşi lui i se cuvine, nu-1 poartă

115a

357

ARISTOTEL

dacă atributul îi aparţine acelui căruia pare că-i aparţine mai puţin atu îi aparţine şi acelui căruia pare că-i aparţine mai mult249.

Mai mult, ori de câte ori se enunţă două atribute despre acel subiect, se aplică regula aceasta: dacă atributul care pare că-i

pf

mai mult nu-i aparţine, atunci nu-i aparţine nici atributul care pare câ ■ aparţine mai puţin250. Dimpotrivă, dacă îi aparţine atributul care par că-i aparţine mai puţin, atunci îi aparţine şi atributul care pare că ■ aparţine mai mult251.

Tot aşa, ori de câte ori se enunţă două atribute despre două su­biecte, se aplică regula aceasta: dacă unuia din subiecte nu-i aparţine atributul care pare că-i aparţine mai mult, atunci nici celălalt atribut nu aparţine celuilalt subiect252; dar dacă unuia din subiecte îi aparţine atributul ce pare că îi aparţine mai puţin, atunci şi celălalt atribut aparţine celuilalt subiect253.

Mai departe, din împrejurarea că un atribut aparţine sau pare că aparţine în acelaşi grad unui subiect, putem trage concluzii în trei feluri, ca şi în cele trei locuri comune relative la mai mult, cercetate mai înainte. Ori de câte ori unul şi acelaşi atribut aparţine sau pare că aparţine în acelaşi grad la două subiecte, dacă nu aparţine unui subiect, nu-i aparţine nici celuilalt254, dar dacă aparţine unuia, îi aparţine şi celuilalt255.

Ori de câte ori două atribute aparţin în acelaşi grad aceluiaşi subiect, se aplică regula aceasta: dacă un atribut nu aparţine subiectului, nu-i aparţine nici celălalt256, dar dacă îi aparţine unul, îi aparţine şi

249 Dacă boierul poartă buzduganul, deşi lui i se cuvine mai puţin, cu atât mai mult î! poartă domnitorul. S-a cercetat cazul unui predicat care pare că aparţine mai mult sau mai puţin la două subiecte; urmează cazul în care două predicate par să aparţină când mai mult, când mai puţin, aceluiaşi subiect.

250 „Eminescu este mai mult poet decât filozof. Dacă nu este poet. nu este nici filozof.

251 „Eminescu este filozof, deci este cu atât mai mult poet".

252 Exemplu: ,,dacă pe om îl face fericit mai mult sănătatea decât averea, dac | acum, nu-1 face fericit sănătatea, nu-1 face fericit nici averea".

253 Exemplu: „dacă V. Conta a fost filozof mai mult decât a fost poet Safflst"1 Bodnărescu" şi „dacă Bodnărescu a fost poet, cu atât mai mult Conta a fost filozof

254 „Dacă Aiecsandri şi Eminescu sunt poeţi în acelaşi grad, dar dacă unul nu poet, nu este nici celălalt".

255 „Dacă unul este poet, este şi celălalt". Exemplele sunt de neapartenenţa de apartenenţă, în acelaşi grad. a aceluiaşi predicat la două subiecte. , t

256 „Eminescu a fost deopotrivă poet şi filozof; n-a fost însă filozof, deci n-a nici poet".

358

TOPICA II, 11, 115 a, b

—""""" y - aceeaşi regulă, ori de câte ori două predicate aparţin celălalt • Se^P ă subiecte: dacă unul din predicate nu aparţine în acelaşi gra ^_ celălalt predicat nu aparţine celuilalt subiect258, unuia _, '__AiMtfe aparţine unuia din subiecte, şi celălalt

11

Putem argumenta pe baza locului comun despre mai mult şi mai puţin, ca şi aceluia despre asemănare în câte feluri am arătat260. Putem argumenta mai departe şi pe baza adăugării261. Dacă un lucru adăugat celuilalt îl face bun sau alb, în timp ce înainte nu era nici bun, nici alb, atunci lucrul adăugat va fi bun sau alb, adică va avea însuşirea pe care a transmis-o întregului.

Dacă adaosul la un lucru îl face să aibă încă mai mult însuşirea pe care o avea înainte, şi adaosul va avea această însuşire262. Tot aşa şi în alte cazuri.

Acest loc comun nu poate fi întrebuinţat totdeauna, ci numai atunci când este posibil un adaos263. Dar locul în discuţie nu poate fi inversat, aşa încât să fie întrebuinţat şi pentru respingerea tezei. Dacă adaosul nu face ca un lucru să fie bun, nu înseamnă că adaosul nu este bun. Căci '15 b

^ „Eminescu a fost filozof, deci a fost deopotrivă poet".

^ „Dacă bogăţia face fericit în aceiaşi grad, cum sărăcia face nefericit, dacă însă "ogaţiami face fericit, nici sărăcia nu face nefericit'- (Patius I, 18).

■ „Dacă virtutea face fericit, întocmai cum viciul face nefericit, si dacă viciul face nefericişi virtutea face fericit".

unei pro • ■ ■ J"** Comune Puitoare la asemănare ne arată că, dimpotrivă, recunoaşterea ^poziţii are drept consecinţă recunoaşterea unei propoziţii asemănătoare.

despre

mai

s"a argumentat prin locurile comune ale asemănării sau af ceiui

mai

262 g"1" l SaU mai Put'n'tot aşa se va argumenta despre adăugare (irpooeeoic). s' acestea Xemplu: "daeă Jarul făcut cu graţie şi la timp este preferabil celui fără acestea, rfo >'um Preferabile"

' e Cazul substanţelor, care nu comportă adăugiri (Categorii 5, 3 b).

359

AR1STOTEL

binele adăugat răului nu face cu necesitate ca întregul să fie bun, 1 nici albul adăugat negrului nu face cu necesitate ca întregul să fie

sau

Sau

iar

e

Tot aşa, dacă un atribut aparţine unui lucru în cantitate mare mai mică, îi aparţine şi absolut. Căci despre ceea ce nu este bun alb nu putem spune că este mai mult sau mai puţin bun sau alb despre lucrul rău nu putem spune că este mai mult sau mai puţin b"" decât altul, ci numai că este mai mult sau mai puţin rău. Şi acest 1 comun nu poate fi inversat pentru a servi respingerii. Căci multe atribute aparţin în chip absolut, despre care nu spunem însă că aparţin în cantita mai mare sau mai mică. Astfel, nu se spune că un om este mai mult sau mai puţin om decât altul, dar din aceasta nu urmează că nu este om Trebuie să cercetăm în acelaşi fel atributele care aparţin fie relativ fie în anumit timp, fie în anumit loc. Dacă un atribut este posibil relativ este posibil şi absolut. Tot aşa, dacă aparţine într-un anumit timp sau într-un anumit loc. Căci ceea ce este imposibil în chip absolut nu este posibil nici relativ, nici într-un anumit timp, nici într-un anumit loc. Se ridică obiecţia că putem fi virtuoşi264 în chip relativ, că, de exemplu, putem fi generoşi sau sobri de la natură, în timp ce nimeni nu este înţelept265 de la natură în chip absolut266.

Tot aşa, un lucru pieritor poate să nu se distrugă într-un anumit moment, dar este imposibil ca să nu se distrugă în chip absolut267. La fel, într-un anumit loc este util să ţinem un anumit regim, de exemplu, în localităţile nesănătoase, dar nu în chip absolut. De asemenea, este posibil ca într-un anumit loc să existe un singur om, dar aceasta nu în chip absolut268. în acelaşi fel este just ca în anumite locuri să fie sacrificat tatăl, de exemplu, la tribali269, dar nu este just în chip absolut.