Angela Furtuna

În atari condiţii, cum ar putea evolua – dacă de evoluţie e vorba – conştiinţa scriitorului român? Grea întrebare. Trebuie să fii portar, să fii obişnuit să stai între bare (-le porţii), ca să n-o dai în bară (ori în bare.) cu răspunsul. Unii s-au adaptat rapid, s-au coposit, s-au pricopsit, au apărat diverse goluri ori locuri rămase libere pe ici pe colea, prin nodurile sistemului ori ale reţelei, şi şi-au făcut cât de cât plinul (cât pentru un drum în capitală şi retur.). Alţii lucrează ca laboranţi pe unde pot, experimentând diverse expediente, doar-doar le-o pune ăl de sus mâna-n cap. Chestia e că cei care au bani şi putere se spune că n-au nici cap, nici inimă, au doar o mână de luat şi una de numărat. Păi cum să vadă ei că ai cap, dacă ei nu. Sunt destui şi cei care se luptă cu bezna, în speranţa că vor apuca ziua în care vor vedea licărind luminiţa de la căpătâiul tunelului, că până şi tunelul ăsta e bolnav de-atâta speranţă.

Cât despre relaţia cu memoria şi adevărul, la ieşirea din dictatură (Ce?! Când?! Unde?! Cum?!), se simte lipsa unui responsabil cu relaţia cu Memoria şi Adevărul. Cu Adevărul e mai simplu, că-l putem cumpăra zilnic, deşi el, adevărul, cică nu are preţ. Păi da, mai ales ăla de seară. Cică-i moacă, că la lumina întunericului n-ai cum să dai de adevărul minciunii. Cât despre memorie, aici e mai greu: zice-se că diverse forţe mai puţin prietenoase, se ocupă cu ştergerea memoriei, a creierelor (lavage du cerveau), cu instalarea uitării. Ce-aţi zice de o nouă profesie: Instalator de uitare? Cum începi să-ţi aduci aminte, chemi instalatorul, şi gata, s-a rezolvat! O fi oare în nomenclatorul unora sau altora?!

Tare mi-e teamă că s-ar putea scrie tomuri despre relaţia cu adevărul (cine spunea, domle: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa?! Patriciu, sau.?!) şi memoria. Unii spun că înainte nu a fost nimic, că social-comunismul în (a-) versiune românească, a făcut tabula rasa din cultură, artă şi spiritualitate, că aici am avut un vast teren viran şi mulţime de bălării. Ceea ce nu e nici pe departe adevărat! Scriitorii, artiştii au făcut şi ei ce au putut, ca să treacă de cenzorii fostului regim (acu' cică, se cheamă CNAV.) şi să nu lase literatura şi arta să moară. Ceea ce mi se pare deosebit de important şi de onorant. Deşi eu nu am publicat un rând înainte de finele lui '89, din cauză de motiv şi viceversa. Eu unul, am început să-mi scriu poemele în franceză în noaptea de 22 spre 23 decembrie, beat de fericire (şi nu numai.). Iluzia e cea mai dulce beţie, iar homo illudens e singurul fericit. Ceilalţi se uită la el şi-l compătimesc: Săracul!… Bucuria unora e motiv de tristeţe pentru ceilalţi, alteori, tristeţea unora e motiv de bucurie pentru ceilalţi. Ăsta-i adevărul, stimabililor, vai, de mémoire d'homme! Iar principiul coşului cu crabi funcţionează de minune acum, ca şi atunci. Poate memoria să mă contrazică? O, nu.

Ultima întrebare e şi cea mai bună, pentru că nu mai urmează altele. Deşi unele plicuri trimise de mine în străinătate n-au ajuns niciodată la destinaţie, iar unele din cele trimise mie de acolo au avut aceeaşi soartă, în mare parte se poate spune că ne putem face cunoscute creaţiile pe toate căile. Fie prin poştă, fie participând la festivaluri de poezie, proză ori teatru, artiştii sunt invitaţi la expoziţii internaţionale, astfel că unii dintre noi sunt cunoscuţi şi apreciaţi, reuşind chiar să mai tempereze efectul presei de scandal care vede doar partea întunecată a României, uitând de olimpicii români, de copiii minune ai României, dar şi de oamenii ei de cultură, de artă şi de scriitorii ei. Din păcate, după ce presa consemnează, mai mult sau mai puţin firav, izbânda vreunui artist român, a doua zi apar n articole care o fac uitată, şi redevenim oaia neagră a Europei ori chiar a lumii. Hélas, trois fois hélas!

Îmi amintesc cu neplăcere că, prin 1987 ori 1988, am scris şi eu în Franţa; cerând cărţi şi reviste cu caracter pedagogic, pe care să le folosesc în scop didactic. A doua zi, în faţa liceului unde predam, cine ţipa la mine şi mă ameninţa că rămân pe drumuri dacă mai scriu în Occident, ba chiar risc să fac puşcărie? Un toarăş ofiţer de la secu, care m-a muştruluit juma' de oră în faţa şcolii, a elevilor şi colegilor profesori, ca să mă învăţ minte! Acum, nu se mai pune problema, e adevărat, deşi instalarea de camere de luat vederi şi de microfoane peste tot, ascultarea telefoanelor şi înregistrearea tuturor convorbirilor, îmi dă de gândit. Oare asta o fi globalizarea lu' Big brother? Împânzirea globului cu microfoane şi camere de luat vederi? Eu le-aş propune să înlocuiască camerele astea cu apartamente de 3, 4 camere de luat vederi, să nu scape nimic şi nimeni. Aşa, vom şti în orice moment câte muşte bâzâie prin lume, câte mere mai sunt în livezile din România etc. Desigur, tot întru combaterea terorismului.

Raportându-mă la mine, voi spune că am debutat în activitatea francofonă în noiembrie 1990, sub atenta şi prietenoasa îndrumare a marelui francofon care a fost Constantin Crişan, fie-i ţărâna uşoară! Alături de el, am organizat o frumoasă manifestare în memoria lui Nicolae Iorga, am botezat strada Jean-Louis Calderon, am editat revista Lumea de mâine. De atunci şi până azi, am publicat 40 cărţi de autor (una singură în română, Teza de doctorat, la Editura Eminescu), am tradus cca 200 cărţi în franceză şi mi-am publicat poemele şi eseurile în cca 600 titluri de reviste franceze şi francophone. In 1995, am primit o Medalie a Parlamentului European, cu ocazia Bienalei Mitteleuropa, în 2000, am devenit Cavaler al Ordinului naţional Arte şi Litere din Franţa, în 2001, am devenit membru corespondent al Academiei Europene, în 2004, am devenit Ofiţer al Ordinului naţional francez al Laurilor Academici, în 2009, am devenit Ofiţer al Ordinului naţional francez al Artelor şi Literelor. Românica lui Iliescu mi-a conferit un ordin pe domenii de activitate: Cavaler al Meritului Cultural, căci ordinele naţionale româneşti sunt pentru politicieni şi alţi fraţi. Români. Deşi mi s-au dedicat 3 cărţi până acum: 1. Constantin Frosin, un Roumain mondialisé par la Francophonie, editura Le Brontosaure, Paris, 2006; 2, Constantin Frosin, Francophone roumain, ed. Poietes, Luxembourg, 2007; 3. Ce peu qui est tout, ed. Le Brontosaure, Paris, 2009, asta nu contează nici cât negru sub unghie în ţărişoara noastră… Scumpă… De-atâta inflaţie…

Importanţa oamenilor de cultură, a scriitorilor şi artiştilor este uriaşă în acest moment, căci numai ei mai pot salva onoarea pierdută, terfelită, de fapt, de politicienii români, numai prin operele lor ne mai putem impune în UE şi în lume, căci niciodată nu ne vom putea impune în faţa lor prin industrie (care, că e la pământ!), prin agricultură (care, că e sub pământ!), prin economie (care, că ai noştri fac economie de Economie!): Singurele domenii în care ne mai putem impune sunt cultura, literatura, arta şi spiritualitatea. Cu sau fără evoluţia statutului şi a conştiinţei scriitorilor români, cu şi fără o relaţie stabilă şi echitabilă (deontologic vorbind.) cu memoria şi adevărul (cea mai Veche Dilemă.), oamenii de artă şi de cultură români (mai) au multe de spus şi de arătat lumii, ceea ce ne-ar putea asigura un loc măcar călduţ în concertul statelor UE, departe de grajdurile lui Augias. A bon entendeur, salut!

Prietenii de murit mai târziu. Supravieţuitorii de pe Str. Revoluţiei Nr.89

Ce căutăm pe Str. Revoluţiei, nr.89, după douăzeci de ani? Dorim să ne rătăcim de tot prin labirintul istoric? Sau dorim să luăm urma unor adevăruri încă ascunse? Ne căutăm pe noi înşine, sau ne adunăm laolaltă, sub specia unui adevăr comun care să ne rezolve spaimele de istoria recentă?

Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici ne-au pregătit câteva răspunsuri la aceste întrebări, într-o culegere editată de Polirom, colecţia EGo grafii, 2009, intitulată Str. Revoluţiei Nr.89.

În calitate de arhitecţi ai lucrării, cei doi nu s-au temut să adune laolaltă, în acelaşi cartier cultural delimitat de paginile cărţii, stiluri şi epoci diferite – pentru că tipuri de memorii diferite – maniere diverse şi familii originale de soluţii care închid-deschid ambientul istoric şi sociologic. Cei douăzeci de autori sunt tot atâtea viziuni ce accesează un spaţiu-timp dat şi îl repovestesc cu viziune de tip racourçi. De aceea, cheia acestei cărţi nu e una istorică, dar e mai ales una literar-jurnalistică, transdisciplinară în maniera lui Basarab Nicolescu, realizând un melanj de biografism cu retroficţiunea memoriei anterograde. După un şoc socio-istoric apocaliptic, memoria individuală a fiecărui narator a păstrat cioburi de revelaţii, conştiinţa sa face efortul de a reconstrui în puzzle adevărul, în timp ce intuiţia sa îi spune că ceea ce s-a văzut era de fapt altceva decât ceea ce a fost sau decât ceea ce ar fi trebuit să fie. Compoziţia finală a fiecăreia din cele douăzeci de naraţiuni este o legendă personală despre acele zile ale lui decembrie 1989, spusă cu ton vag de revenire de sub anestezia realului, cel furnizat de televiziunea naţională în 1989 şi de regizorii războiului mediatic dus împotriva şi cu poporul român. Pentru că fiecare poveste este de fapt o ficţiune a propriei memorii, curarizată de istoria publică; această istorie a fost şi a rămas intens manipulată. Se poate spune că fiecare din cei douăzeci de naratori este sigur mai degrabă de plăcerea de a inventa o memorie avangardistă, decât de conştienţa că se spirijină pe un adevăr istoric practic şi temeinic.

Arhitectura volumului dă la iveală un spectaculos secession literar, prin punerea laolaltă, într-un eclectism binevoitor, a numelor unor artişti ai scenei, ai scrisului sau ai culorii, filosofi, scriitori, jurnalişti, maeştri coregrafi, matematicieni, critici, universitari, oameni de showbiz. Georg Aescht, Radu Aldulescu, Liviu Antonesei, Ion Barbu, Matei Bejenaru, Jan Willem Bos, Gigi Caciuleanu, Magda Cirneci, Laure Hinckel, Toni Grecu, Norman Manea, Solomon Marcus, Ioan T. Morar, Maia Morgenstern, Dan Perjovschi, Ion Pop, Ion Sapdaru, Andrei Şerban, Cristina Ţopescu, Matei Vişniec îşi intersectează proiecţiile în veritabile crochiuri ale amintirilor despre un an 1989 deopotrivă miraculos şi real, mistic şi mitic, perfect descriptibil şi absolut indicibil. Căutarea unor răspunsuri despre acest an echivalează cu o căutare de adresă imprecisă. Ce a însemnat anul 1989 pentru fiecare din cei ce povestesc? De bună seamă, cu fiecare an care trece, răspunsul e altul. Povestea se rescrie mereu, în funcţie de capacităţile funcţiilor noastre mnezice de a găsi ecou şi reprezentare, spun autorii culegerii, Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici: „Reacţiile fiecăruia în parte, într-un moment de cu asemenea impact emoţional, indiferent de diversitatea lor, pot crea o hartă de alt tip a acelor zile, pot aduce în faţă o istorie nevăzută, neştiută, dar ceva mai palpabilă decât istoria mare”.

Această deconstruire, făcută alături de prietenii de murit mai târziu, a imaginarului colectiv al aşa zisei Revoluţii române din decembrie 1989 duce la o scanare cu efect neaşteptat. Metoda de lucru folosită la construirea cărţii de faţă a simulat o anchetă sociologică, pentru că cei douăzeci de intervievaţi au primit un set de întrebări unice: unde erau, ce făceau în acele momente? Dar la ştirea că Ceauşescu a fugit? Care este acum atitudinea lor faţă de comportamentul de atunci? Ce lucruri pe care la acea vreme le considerau de la sine înţelese acum li se par naive? Entuziasmul general de atunci nu a fost umbrit de nici o temere, nici o îndoială, bucuria a fost unanimă şi fără rest?

Dan Lungu îşi mărturiseşte propria slăbiciune în faţa hipermneziei care se dezvoltă pe domeniul propriului sistem de referinţă faţă de care evenimentele din 1989 nasc mereu reacţii personale contradictorii: aici trebuie să spun că am fost o victimă perfectă a propagandei şi diversiunilor din timpul Revoluţiei. Am crezut tot ce s-a spus la televizor, indignându-mă şi entuziasmându-mă fără pic de simţ critic (p.10).

În anul 1989, numai câteva persoane erau pregătite să facă faţă în România unui război mediatic şi unor operaţiuni militare decisive, de schimbare a puterii ceauşiste cu o putere neocomunistă soft, perestroikistă, cu faţă umană, condusă de Ion Iliescu; aceste operaţiuni politice şi militare au fost gestionate prin hipnoză colectivă, cu ajutorul televiziunii publice, care a reuşit astfel să ia ca ostatici minţile milioanelor de români şi să le programeze pentru legitimarea involuntară şi de aceea inconştientă a noii puteri, care a aparţinut de la bun început fidelilor Moscovei. De altfel, imediat după ce s-a instalat în funcţia de Director general ubuesc al televiziunii române însărcinat cu punerea în operă a scenariului revoluţionar, Ion Iliescu l-a şi numit în fruntea Armatei pe generalul kaghebist Nicolae Militaru. Primele lor misiuni au fost acelea de deschidere a frontierelor României şi de eliminare a trupelor de elită conduse de generalul Trosca Gheorghe, cel care cunoştea identitatea şi misiunea antiromânească a lui Militaru şi care, de aceea, a şi fost asasinat de către acesta într-o ambuscadă ce simula un demers antiterorist al noii armate revoluţionare.

Istoriiile sunt scrise de învingători pentru învinşi. La fel se petrec lucrurile şi în societatea cunoaşterii?

Între evenimentele de la Timişoara şi evenimentele de la Bucureşti, adică între 16 decembrie şi 22 decembrie 1989, faptele petrecute conservă o ambiguitate din care istoricii abia încep să iasă în ultimii ani, pe măsură ce sunt deschise arhivele şi desecretizate dosarele. Interesant este dublul joc al adevărurilor, la scara celor două planuri ale timpului: în timp ce arhivele ce se deschid cu întârziere aduc la lumină revelaţia unor fapte şi implicaţii istorice, ştiinţifice, are loc şi procesul de slăbire a memoriei personale, prin stingerea biologică a participanţilor la marea manipulare din Str. Revoluţiei, Nr.89. Iată de ce aspirarea în volum a unor memorii şi legende personale, fie ele fragmentare şi chiar livreşti, are şi o valoare de istorie orală. Cartea însăşi e un semn care atrage atenţia asupra necessităţii cât mai multor eforturi editoriale similare: astfel de cărţi adună mărturii şi dovezi despre faptul că 1. A existat comunism în România, 2. A existat o lovitură de teatru politic neocomunist prin televizor şi o revoluţie anticomunistă în decembrie 1989 în România şi 3. Există forţe care nu doresc ca adevărul anticomunist să se transmită mai departe, cu target de revendicare şi recunoaştere internaţională a dreptului României de a fi declarată, alături de alte ţări europene, o victimă certă a bolşevizării petrecută cu începere din 1945.

Utilitatea unei cărţi ca Str. Revoluţiei Nr.89 nu este doar estetică şi universitară, ci este şi una imediată: prin punerea la lucru a memoriei antitotalitare, negaţioniştii comunismului din România şi ai evenimentelor complexe din 89 nu pot mancurtiza total o populaţie ce a fost supusă, în ultimii douăzeci de ani, la un supliment de suplicii generate de energofagia unei tranziţii cvasi-eşuate înspre o economie de piaţă prosperă. Vorbim, aşadar, de un popor îndelung supus presiunii existenţiale dusă până la extrem, aşa încât ravagiile amneziei sunt imense.

După ce se va delecta cu cele douăzeci de povestiri de autor, cititorul se va simţi îmboldit să-şi spună propria poveste pe care să o adauge ca piatră de pavaj la Strada Revoluţiei nr.89.

Morala acestei cărţi: cel ce povesteşte este cel ce va trăi veşnic. Soluţia est-etică a cărţii este una monicalovinesciană, în cheia Eticii neuitării, preţuită în cartea omonimă (apărută în 2008 la Humanitas) şi de Vladimir Tismăneanu. Ea derivă dintr-o metodologie aplicată în restauraţia mnezică a Shoah, de resuscitare şi conservare prin mărturie a adevărului despre totalitarsimul fascist, dar se potriveşte de minune şi efectelor perverse ale Gulagului, sub toate emanaţiile sale totalitariste comuniste, inclusiv cele româneşti din decembrie 1989.

Despre 1989. Naufragiul Utopiei. Vladimir Tismăneanu vorbind despre „puterea celor fără de putere” şi despre ruptura diacronică dintre lumea de dinainte de 1989 şi lumea de după.

De mai mulţi ani de zile, cu argumente solide, specialiştii vorbesc despre criza stângii europene. Cartea intitulată Despre 1989. Naufragiul Utopiei, recent apărută la Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, adaugă doar câteva concluzii ştiinţifice finale, cu o privire specială asupra cazului României şi al revoluţiei din decembrie 1989, când criza s-a transformat în moarte clinică, iar pacientul a devenit dependent de aparatele de resuscitare ce îl menţin de atunci în viaţă paradoxală şi funcţionalitate anacronică. Vladimir Tismăneanu, în calitatea sa de politolog, analist, filosof politic şi sociolog, specialist în sisteme politice şi politici comparate, precum şi ca director al Centrului Universităţii Maryland pentru Studierea Societăţilor Post-Comuniste (înfiinţat în 1990), punctează elementele esenţiale care au dus la prăbuşirea sistemelor comuniste şi la finalul unor regimuri care păreau sortite să existe (ori să vegeteze) sub zodia eternităţii (p.7). Bogdan Cristian Iacob a coordonat strângerea laolaltă în acest volum a unor studii esenţiale, a unor eseuri şi interviuri prin care Vladimir Tismăneanu a atras atenţia asupra proceselor şi mecanismelor revoluţiei, asupra rolului anului 1989 de a fi readus în dezbatere intelectuală şi politică tema societăţii civile, precum şi asupra rolului intelectualilor critici ca adversari ai ideologiei oficiale. „Toate aceste teme se menţin actuale întrucât sunt indispensabile pentru succesul şanselor valorilor liberale în universul postcomunist. Iar aceste valori, atacate furibund de forţele nostalgic-comuniste şi/sau tribalist-fundamentaliste, ţin să accentueze trei: adevărul, încrederea, toleranţa” (p.8), conchide autorul.

Într-un dialog anterior, de acum şase ani, avut de autor cu Mircea Mihăieş şi publicat ulterior în volumul Schelete în dulap, Ed. Polirom, Colecţia Duplex, 2004, Vladimir Tismăneanu observase în detaliu evoluţia metodologiilor şi a studiilor comparate aplicate celor doi gemeni totalitari heterozigoţi (cf. Alain Besançon) care au fost ideologiile totalitare fascistă şi comunistă. Astfel, la p. 22, Mircea Mihăieş pune problema, prin invocarea unui text de Jacques Julliard ce prefaţase o carte a lui Florin Ţurcanu despre Mircea Eliade: „El (Jacques Julliard, n.m.) spune că România nu va putea să-şi exorcizeze demonii trecutului până nu va privi în faţă cele două dictaturi care au jucat un rol nefast în secolul al XX-lea: cea fascistă şi cea comunistă”. Răspunsul lui Vladimir Tismăneanu la această problemă invocă pentru început poziţia adoptată întâi de toate de Monica Lovinescu, dar nu numai, „care spune că românii au avut patru sau cinci ani de dictatură fascistă şi patruzeci de ani de dictatură comunistă, şi deci cele două trebuie puse pe acelaşi plan”. Acestei poziţii, Vladimir Tismăneanu îi aduce o corecţie şi o perspectivă nouă şi importantă, derivând din aceea că el însuşi, cu mult înaintea lui Jacques Julliard (cu zece ani înaintea acestuia), a „menţionat mereu că în România decomunizarea nu va avea loc fără defascizare şi nici defascizarea fără decomunizare”. Explicaţia este cât se poate de riguroasă şi de inatacabilă: „În România, ultimii cincisprezece ani ai regimului comunist au încorporat profunde elemente fasciste. Am subliniat adesea că procesul de detotalitarizare mentală presupune asumarea trecutului, confruntarea cu elementele cele mai problematice ale acestuia: ce a fost colaboraţionismul, cât a ştiut şi cât nu a ştiut populaţia românească din tragedia concetăţenilor evrei. Nu era vorba despre fiinţe de pe altă planetă, erau concetăţeni pe care statul român avea obligaţia să-i protejeze. El nu i-a protejat, ci i-a deportat şi i-a supus unor discriminări teribile. Este momentul ca lucrurile acestea să fie mărturisite. Este responsabilitatea statului român” (p.22).

Cartea despre Naufragiul utopiei vine la timp, după douăzeci de ani de la evenimentele din decembrie 1989, şi mai ales în contextul actual al societăţii româneşti, asaltată de ceea ce Vladimir Tismăneanu numea (în Schelete în dulap, Polirom, 2004, p. 45) ideologiile soft (care o substituie cu „succes” pe cea hard, stalinist-ceauşistă, precedentă) şi care „sunt combinaţii baroce de reziduuri leniniste cu vestigii naţionalist-populiste, cu un liberalism mai mult sau mai puţin pur, de vestimentaţie. Le avem în toate direcţiile…”

Despre putere şi gestionarea ei, Vladimir Tismăneanu observă, fapt reconfirmat de recentele bătălii mediatice şi reale din campania dusă în noiembrie pentru preşedinţie, lipsa de disponibilitate pentru negocieri şi pentru împărţirea puterii. Se reia, cumva, chiar şi în actualitatea imediată, clişeul leninist iliescian al anilor 90: „Nu am făcut plăcinta ca s-o mănânce alţii”, par să spună urmaşii comunist-liberali ai lui Iliescu. Într-adevăr, după recentele alegeri prezidenţiale, discursul învinşilor, desemnând o falimentară alianţă comunist-liberală, a rămas tot inflexibil şi tot cantonat în refuzul de a împărţi puterea şi de a-şi asuma responsabilităţi urgente şi fundamentale pentru ieşirea României din criză şi pentru modernizarea statului de drept. Teoria lui Vladimir Tismăneanu a fost, astfel, o dată în plus, reconfirmată.„Ce alternanţă, ce power-sharing, în condiţiile în care se spunea foarte clar: Nu suntem dispuşi să împărţim nimic”? Este principiul tradiţional, leninist, al lui care-pe-care„. Toate-s vechi şi nouă toate, reiterează Vladimir Tismăneanu, în 2004, în 2007, apoi în 2009, cu volumul de faţă. Însă perspectiva autorului nu este deloc pesimistă, în ciuda semnalelor emise de sistemul politic românesc, de media, de intelighenţia şi de societatea civilă. Atunci când Vlad Stoicescu îi solicita autorului un verdict cu privire la gravele decalaje înregistrate între România şi Polonia cu privire la adevărul evenimentelor din 1989 şi la lustraţie (p.195), scoţând în evidenţă faptul că „România îşi celebrează încă enigmele şi nebuloasele, în vreme ce Polonia, de exemplu, îşi construieşte viitorul ştiind care îi este trecutul„, Vladimir Tismăneanu expune un principiu de acum bine cunoscut şi a cărui logică a fost confirmată de tranziţiile din multe ţări foste comuniste: „Fără a ne cunoaşte trecutul, bâjbâim, gafăm, ne lovim cu capul de zid, o luăm mereu şi mereu de la capăt, ca nişte copii legaţi la ochi care se joacă „de-a baba oarba”… [.] Hannah Arendt a scris: „Memoria, iar nu aşteptarea, este cea care dă unitate şi plenitudine experienţei umane”. Graţie marilor ei disidenţi, graţie intelectualilor critici, graţie învăţăturii lui Ioan Paul al II-lea, Polonia şi-a asumat ceea ce Monica Lovinescu a formulat magistral în imperativul unei etici a neuitării. O etică în care iertarea nu justifică nicicum şi niciodată uitarea. Pe de altă parte, cei din urmă ajung uneori cei dintâi. Cine şi-ar fi închipuit, acum zece ani, să spunem, că România va condamna oficial, înaintea Poloniei, la cel mai înalt nivel statal, dictatura comunistă, pe tot parcursul ei, ca fiind ilegitimă şi criminală?” (p.196). Aşadar, realismul politic şi pasiunea morală pot conduce la expresivităţi politice creatoare, ca soluţii locale de rezolvare a rezistenţei opuse de regimurile ce conţin ideologii leniniste mascate şi care se opun insidios modernizării, iar cazul României devine emblematic în acest sens, prin răsturnările spectaculoase de situaţii.

În acelaşi capitol, intitulat Cum se exorcizează demonii comunismului, şi care conţine dialogul dintre Vlad Stoicescu şi Vladimir Tismăneanu, analistul de la Evenimentul Zilei pune în discuţie şi chestiunea disidenţilor, ca agenţi de catalizare în procesul de reinventare a politicului în Europa de Est. Vladimir Tismăneanu descrie etapa sa din anii 80, de cercetător de la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia, când preda şi la University of Pennsyilvania, ţinând cursuri despre sistemele politice comuniste, despre marxism, revoluţii, utopii. „În 1988 publicasem la editura Routledge cartea Mizeria utopiei, în care susţineam teza eroziunii ideologice a sistemelor leniniste drept factor crucial într-o iminentă prăbuşire. Urmăream cu mare atenţie ce se întâmpla în URSS, reîncepusem să studiez limba rusă pentru a putea citi în original Pravda şi Literaturnaia Gazeta. Îmi amintesc perfect că în vara anului 1989 am fost la München, la Europa Liberă, unde am stat de vorbă cu Michael Shafir, Vladimir Socor, Dan Ionescu, Nicolae Stroescu – Stânişoară, Emil Hurezeanu, Şerban Orescu, Gelu Ionescu şi Max Banuş despre ceea ce percepeam drept marea cezură, marele clivaj simbolizat de înfrângerea comuniştilor la alegerile din Polonia. De acolo am plecat la Paris, unde am participat la un colocviu despre Revoltă şi societate organizat la Sorbona, legat de bicentenarul Revoluţiei Franceze. Am vorbit exact despre reinventarea politicului în Europa de Est”.