Arheologie

7.0.0. Epoca fierului, partea I. – Civilizaţia israeliană, Iuda şi Ierusalimul

Epoca fierului cuprinde perioada care începe cu anul 1200 şi se termină cu anul 586 î.Hr. Începutul acestei perioade este dat de arheologie şi este aproximativ, deoarece în jurul acestei date se consemnează o schimbare în materialul cultural din straturile arheologice. Ceramica canaanită a bronzului târziu dispare şi apare un nou timp de ceramică, sistemul urbanistic al cetăţilor, arhitectura caselor şi fortificaţiile se schimbă, din stratul arheologic lipsesc oasele de porc, toate aceste date au condus la părerea că asistăm la trecerea de la o epocă la alta. Canaaniţii dispar iar evreii şi-au conturat propria lor identitate. Ce s-a întâmplat cu evreii în ultimii 200 de ani, de la 1400, când a intrat în ţară şi până în prezent? De ce nu avem un material cultural deosebit de cel al locuitorilor Canaanului?

Răspunsul poate fi următorul: Evreii au fost un popor de seminomazi, păstori, care călătoreau în transhumanţă dintr-o zonă în alta şi locuiau în corturi. Când au părăsit Egiptul ei nu erau decât o masă de sclavi dezorganizaţi, care au luat cu ei obiecte, vase, haine, unelte şi arme de la egipteni, ei nefiind meşteri în confecţionarea lor. Când au ajuns în Canaan abia atunci au început să se stabilizeze într-un loc şi să înveţe practicarea agriculturii. Cu certitudine că au continuat să folosească uneltele şi vasele produse de către canaaniţi încă mult timp. Chiar raportul biblic abundă de acuzaţii că „nu au nimicit pe canaaniţii care locuiau la...” după multe conflicte cu aceştia, canaaniţii sunt în sfârşit nimiciţi. Evident că între timp evreii au început să lucreze pământul, să practice anumite meserii şi să devină specializaţi pe diferite ramuri. După aproximativ 200 de ani ei s-au desprins total de toate elementele specifice canaaniţilor şi au creat propriul lor stil, model şi marcă culturală în vase, unelte şi urbanism.

În această perioadă pe coasta mării s-au aşezat filistenii, care au devenit principalii duşmani ai evreilor şi timp de câteva sute de ani a pus la grea încercare existenţa lor. În această perioadă există dovezile arheologice a sute de mici aşezări rurare existente în zona seminţiilor lui Manase, Efraim şi Beniamin, iar în zona muntoasă a lui Iuda multe din aceste aşezări rurare s-au transformat în oraşe fortificate. Găsim aici dovada evidentă a sedentarizării evreilor, trecerea de la o viaţă de păstori seminomazi, la viaţa de agricultori şi crescători de vite. S-a gasit pe Muntele Ebal o structure de piatra, care a fost interpretata ca fiind altarul ridicat de Iosua atunci când s-au retras acolo pentru rostirea binecuvântării şi a blestemului. În jurul lui s-a ridicat în prezent o mică comunitate ebraică de evrei religioşi.

Terasarea tuturor colinelor şi a munţilor, pentru a-i face posibili pentru agricultură; cistemele pentru pastrarea apei de ploaie şi existenta silozurilor pentru depozitarea produselor, sunt cateva dovezi evidente ale noului stil de viaţa! E o dovadă evidentă că evreii nu au cucerit de la început câmpia, deoarece canaaniţii locuiau acolo şi aveau care de fier, şi au fost nevoiti să exploateze la maxim zona de munte!

7.1.1. Perioada fierului se împarte în mai multe etape:

Epoca fierului I. A. 1200 – 1150 - ultimii judecători

Epoca fierului I. B. 1150 – 1000 - Regatul lui Saul

Epoca fierului II. A. 1000 - 925 - Regatul unit sub David şi Solomon

Epoca fierului II. B. 925 - 720 - Cele două regate, până la căderea Samariei

Epoca fierului II. C. 720 - 586 - Regatul lui Iuda până la babiloneni
Perioada este deosebit de frământată în primii 200 de ani, când au loc invaziile popoarelor mării, care ocupă majoritatea zonelor de litoral, probabil şi aceştia au contribuit, ca o ultimă lovitură, la nimicirea canaaniţilor. Filistenii, care s-au aşezat în câmpia litoralului, la sud de râul Iarcon, au adus propia lor cultură cu vase specifice civilizaţiei miceniene. Filistenii au introdus fierul şi folosirea masivă a cărnii de porc în zonă ei fiind primii meşteri fierari, în timp ce evreii, se pare, au învăţat de la aceştia meseria de a prelucra fierul.

Perioada de tranziţie şi prima parte a fierului (E.f. I. A.) se caracterizează prin foarte multe aşezări, cu sutele, răspândite pe zona de deal (Şefelah) şi munte. Puţine erau cetăţile fortificate cu ziduri şi porţi, dar toate casele erau aranjate în aşa fel, una lângă alta, ca să formeze un zid de apărare. Un alt element specific este terasarea dealurilor şi a munţilor pentru a-i face propice agriculturii, deoarece locurile bune erau încă sub stăpânirea canaaniţilor, „care locuiau în câmpie”. Pentru a rezista în timpul secetei verii, evreii au construit foarte multe cisterne de apă, izolate cu un mortar impermeabil, unde păstrau apa de ploaie. Aceste elemente sunt specifice civilizaţiei israeline care s-a adaptat condiţiilor pe care le-au avut.

7.1.2. Ceramica:
În manufacturarea ceramicii se poate observa o continuitate de la forma vaselor canaanite spre cele evreieşti, dar ceea ce dispare este coloritul exagerat şi mulţimea de forme ornamentale aplicate pe vase. Epoca fierului se caracterizează printr-o nouă formă a vasului, cu buza total diferită, prin supleţe şi simplitate. Se găsesc foarte puţine figurine cultice, aşere, sau figuri de bou, ceea ce confirmă acuzaţiile profeţilor că, evreii au continuat să se mai închine la zeii canaaniţi. La ceramică se poate consemna cu claritate cele trei tipuri de vase de gătit, specifice fiecărei subdiviziuni, cu elemente foarte bine conturate. Apar vasele de păstrare-transport, aşa zisele amfore, destul de subţiri şi înalte, dintre care cel mai cunoscut şi puternic vas este cel de Haţor, numit „sosici jar”, în care se exporta ulei de măsline sau vin în tot bazinul Mediteranei. În regatul de sud al lui Iuda se răspândeşte un alt vas de păstrare, numit „la melek”, deoarece avea pe mâner imprimate aceste cuvinte, care însemnează „pentru rege”, adică aparţinea depozitelor regale de păstrare a alimentelor pentru momente de criză. În perioada aceasta se dezvoltă în Samaria, capitala regatului de nord cel mai mare atelier de ceramică, care va scoate un tip de ceramnică, de foarte bună calitate, de culoare portocalie, numită „Samaria were –marca Samaria”.

7.1.3. Fortificaţiile:

Perioda fierului, mai ales faza II şi III, se caracterizează prin puternica fortificaţie a cetăţilor israeliene. Ameninţaţi tot mai des de marile puteri în ascensiune, precum Asiria, Egiptul, Siria şi Babilonul, evreii au fost nevoiţi să-ţi întărească puternic cetăţile. Dacă în prima perioadă, sec. X, au construit ziduri cazemate în principalele cetăţi, precum Ierusalim, Ghezer, Meghido şi Haţor, Samaria, în sec. IX-VII, le-au înlocuit cu ziduri masive din pietre compacte, groase de 2-3 m şi uneori chiar de 7 m, precum zidul cel gros de la Ierusalim. Zidurile groase, masive, din blocuri de piatră mari sunt un răspuns la berbecii de spart ziduri inventaţi de armatele asiriene. Porţile cetăţilor devin elementul central dintr-o cetate, ele sunt masive, o construcţie de 15 x 20 m cu trei camere pe o parte şi trei pe altă parte şi două turnuri fortificate în faţă. Găsim astfel de porţi în marile cetăţi, precum Ierualim, Ghezer, Meghido, Haţor, dar şi la Dan, Dor, Afec. Ele sunt lucrate din pietre cioplite la colţuri şi pe feţele principale şi din pietre brute în interior. În puţine cazuri se mai folosesc fortificaţii tip glacis, adică val de pământ cu pavaj de piatră.

7.1.4. Construcţii publice:

Apar tot mai multe palate în marile oraşe, precum: Lachiş, Ghezer, Meghido, Samaria. Ere erau construite de către regi, atât ca palate personale, pentru timpul când veneau în vizită. Palatul din Samaria a fost întradevăr placat cu fildeş, deoarece pe ruinele lui s-au găsit multe cioburi din plăcuţe de fildeş. Sânt bine păstrate palatele de la Meghido. De asemenea s-au construit mari magazii pentru alimente, numite silozuri. La Meghido silozul este rutund, construit într-o mare groapă în pământ, cu o scară care cobora în spirală până la baza lui. La Haţor, silozul este o construcţie mare, cu 2 rânduri de stâlpi, cu trei hale mari şi cu foarte multe vase mari de păstrare.

Sistemele de alimentare cu apă, probabil că în perioada aceasta au cunoscut cea mai mare dezovoltare. Sunt lucrări foarte mari, care au necesitat o forţă de muncă foarte mare şi o specilizare de excepţie. Oamenii de atunci au trebuit să identifice sursa de apă şi să reuşească să sape tuneluri subterane direct spre această sursă. Avem astfel de sisteme la Haţor, la Meghido, Ghezer, Gabaon şi la Ierusalim. Ele aveau rolul de a asigura aprovizionarea cu apă chiar şi în timpul asediului. Ierusalimul a construit în plus şi tunelul lui Ezechia.

7.1.5. Metalurgia:
Este perioada când fierul este folosit din plin. S-au găsit foarte multe vîrfuri de săgeţi şi de lance folosite în bătălie, mai ales din ultimele bătălii cu asirienii şi cu babilonenii, ele fiind la baza zidului de apărare a cetăţii, acolo unde au căzut în timpul luptei. Topoare din fier şi alte obiecte din fier s-au găsit. De asemenea continuă să se folosească bronzul, mai ales în turnarea zeilor şi a altor obiecte de o oarecare valoare.

7.1.6. Obiectele de podoabă:

Se folosea mult fildeşul, pentru obiecte fine, precum casete, sculpturi în fildeş de diferite forme umane şi placarea unor palate, precum cel de la Samaria. O adevărată colecţie de obiecte din fildeş s-a găsit la Meghido şi la Samaria. S-au găsit plăcii de aur şi statuete din aur care reprezentau zeităţile timpului, mai ales zeitatea feminină Aşera, dar şi o zeitate sincretistă, care reprezenta pe Isis a egiptenilor cu elemente canaanite. Cea mai cunoscută este placa de la Lachiş care reprezinţă o zeitate feminină.
7.1.7. Documente scrise:
De o mare valoare sunt documentele scrise. Ele apar încă din sec. X, ceea ce demonstrează că evreii cunoşteau scrisul, aveau deja o experienţă bogată în compunerea şi redarea în scris a ideilor. Documentele găsite sunt o dovadă că în timpul acesta s-a putut scrie cărţile Bibliei, aşa cum pretind autorii lor. Lipsesc scierile monumentale pe zidurile templelor sau palatelor, lucrul acesta este explicabil, deoarece evreii nu aveau dreptul să facă astfel de scrieri. Sunt câteva inscripţii de mare valoare în piatră, precum: Calendarul de la Ghezer, Stela Moabită, Inscripţia Siloamului, Stela de la Dan sau inscripţiile de pe morminte. Sunt apoi o mulţime de inscripţii pe diverse obiecte, pe fildeş, pe ostraca, sau pe plăcuţe de argint. La aceste documente se adaugă mulţimea de sigilii, fie pe piatră, bronz, sau pământ ars, aşa numitele „bule”. Mulţimea de documnte scrise vin să confirme istoricitatea Bibliei şi le vom trata pe rând în următoarele paragrafe.

Documentele scrise şi dezvoltarea fără precedent a regatului lui Israel din timpul lui David şi Solomon, când s-a scris foarte mult din cărţile Bibliei, scoate în evidenţă valoarea şcolilor profeţilor înfiinţate şi conduse de Samuel. Oamenii pregătiţi în acele şcoli au fost responsabili de marile realizări culturale din secolul X.

7.2.1. Ierusalimul - capitala lui Israel
Ierusalimul a fost printre ultimele cetăţi canaanite cucerite de israeliţi. Deşi avem relatarea din Jud. cap 1 despre cucerirea Ierusalimului de către Iuda, la fel ca multe alte cetăţi canaanite, şi Ierusalimul se pare că a fost reocupat de canaaniţii-iebusiţi şi a rămas o enclavă canaanită în mijlocul lui Israel, între seminţiile lui Iosif, Beniamin, Efraim şi Iuda. Se pare că pe toată perioada judecătorilor au întreţinut relaţii bune unii cu alţii. David este cel care cucereşte Ierusalimul. David, care a fost un mare om politic, religios şi de cultură, a intuit poziţia strategică a Ierusalimului. După ce a domnit şapte ani la Hevron, el îşi dă seama că poziţia, de la marginea regatului, este nefavorabilă pentru a deveni capitala tuturor evreilor. Orice altă localitate ar avea inconvenientul aparţinerii uneia sau alteia dintre seminţii, situaţii care ar fi creiat probleme. Iebusul, care era o localitate neutră, centrală, aşezată intre cele două mari seminşii rivale, era ideală. Acesta a fost motivul care 1-a determinat pe David să-şi mute capitala la Ierusalim.

7.2.2. Ofelul - Cetatea Iebus era aşezată pe cornişa stâncoasă a Ofelului, David a extins cetatea spre nord, construind fortificaţia Milo, palatul său şi un nou zid de fortificaţie. Pe panta răsăriteană a Ofelului se găsesc două rânduri de fortificaţii, la câţiva metri una de alta, care sunt atribuite iebusiţilor şi respectiv israeliţilor. O fortificaţie numită “zidul treptelor”, se pare că forma zidul de sprijin pentru ceea ce a fost palatul lui David. Milo are o semnificaţie necunoscută, dar se crede ca este echivalentul lui “Acropole” - din limba greacă, şi ar reprezenta fortificaţia părţii mai înalte a Ofelului. În prezent (2008) se fac lucrări de cercetare în zona platului lui David şi s-au găsit urmele zidurilor acestui palat.

7.2.3. Construcţiile lui Solomon: Solomon a extins cetatea construind în continuarea pantei Ofelului, spre nord, palatele sale şi Templul Domnului. Astfel avem o asezare în trepte a întregului oraş: în partea cea mai de jos, se afla oraşul propiu-zis; apoi urmează zona palatelor regale, iar în partea superioară se găseste Templu. De aceea în toate expresiile folosite de Biblie, atunci când se merge la Templu, se spune: « Ne urcam la Casa Domnului » ! Partea de nord era singura parte neprotejată natural şi expusă pericolelor, de aceea această parte a trebuit să fie puternic fortificată. Aici se găsea Templul, iar după el una din puternicele fortificaţii. Din construcţiile lui Solomon ne ne-a ramas practic nici o urmă. Atât de multele demolari şi reconstuctii, din toate epocile, a facut ca urmele primelor construcţii să se piardă în timp. Există în colţul de sud-est al ruinelor Ofelului, lângă şoseaua modernă de astăzi, câteva ziduri vechi, la 2-3 m adâncime, care ar putea fi din construcţiile civile, anexe palatului lui Solomon.

7.2.4. Sistemul de apă al Ierusalimului:

a) Izvorul Ghihon este singura sursă de alimentare cu apă din toată zona, pe o raza de peste 5 km. in jur. Se găseste de versantul răsaritean al Ofelului, aproape de baza muntelui şi în afara zidurilor de aparare a cetăţii. Izvorul are o cavitate în interior, unde se colectează apa, şi apoi iese afară din stâncă. Curgerea apei este intermitentă, cu perioade de 30-40 min. de crestere a debitului la un interval de 4-6 ore. De aici vine numele de Ghihon - Năvalnicul!

b) Schiftul lui Warren. Poarta numele descoperitorului său, capitanul englez Charles Warren. Este format dintr-un puţ vertical de 4-5 m. urmat de un tunel oblic, paralel cu panta muntelui, lung de vreo 36 m. şi un nou put vertical, adânc de 16 m. care ajunge până la izvorul de apa Ghihon, din interiorul muntelui, care se adună într-o bolboană. Prin acest sistem subteran, locuitorii cetăţii puteau trece în afara zidurilor cetătii şi să scoată apa din izvor, fără să fie văzuţi şi expusi primejdiei. Arheologul Pierre Vicent a făcut arfirmaţia că acesta a fost mijlocul prin care oamenii lui Ioab au intrat în cetate şi au cucerit-o; acesta fiind “canalul” în care a zis David să fie aruncaţi toţi orbii şi şchiopii. (2 Sam.5,8)

c) Canalul Siloamului, reprezită o nouă etapa a sistemului de alimentare cu apă a Ierusalimului. Probabil ca a fost construit în timpul regelui Solomon. Acest canal mergea atât prin exterior, cât şi prin stâncă, cale de 150 de metri. Din el erau irigate grădinile împăratului din Valea Chedronului, iar apoi apa era colectată într-un rezervor exterior de la confluenţa Chedronului cu Valea lui Hinom.

d) Tunelul lui Ezechia - Deoarece acest sistem era vulnerabil, fiind în afara cetăţii, regele Ezechia, în timpul invaziei asiriene din anul 701, a construit un nou canal-tunel, prin care a trecut apa de pe versantul răsăritean, pe cel apusean, străpungând stanca Ofelului. Lucrarea a fost o mare realizare inginerească, deoarece tunelul nu este în linie dreaptă, ci şerpuitoare, lucrarea a început de la ambele capete, iar lucrătorii s-au întâlnit la mijloc, cu o deviere de doar un metru şi ceva. Locul de întâlnire a fost marcat de o inscripţie în peretele canalului, numită: « Inscripţia Siloamului », care se găseste acum în Muzeul din Instambul. La capătul canalalului s-a construit un mare bazin pentru colectarea apei, numit: « Scăldătoarea Siloamului ». (Ioan 9,7)
7.2.5. Fortificaţii şi case importante :
a) Zidul cel gros al lui Ezechia - În timpul lui Ezechia foarte mulţi israelieni s-au refugiat la Ierusalim şi au construit un nou cartier pe muntele de vest, dar care nu era apărat de un zid. În faţa invaziei asiriene, Ezechia s-a văzut nevoit să construiască un puternic zid de apărare, care a plecat de la Templu spre vest, a urcat până pe varful Muntelui de Vest, şi a coborat prin Valea lui Hinom. Acesta s-a numit « Primul zid », sau Zidul lui Ezechia, se poate vedea şi astăzi pe o lungime de 65 m. Are o grosime de 7 m. şi se estimează o înalţime de 8 m. Zidul a « călcat » o casă, care a rămas jumătate în interior şi jumătate în exterior, găsindu-şi o împlinire exactă în cuvintelor lui Isaia din 22,10: « Număraţi casele Ierusalimului şi le stricaţi ca să întăriţi zidul! »

b) Casa lui Ahiel se găseşte tot pe panta răsăriteană a Ofelului, la baza zidului treptelor. Este foarte importantă, pentru că ne oferă arhitectura exactă a unei case de locuit din perioada respectivă. Este o casă cu patru camere, cu o curte interioară, cu patru piloni pentru sprijinirea unui posibil etaj. Elementul deosebit de interesant este o “piatră de WC”, care arată gradul de civilizaţie. Exista canalizare şi sisteme foarte bune de igienă. Lângă această casa s-a găsit o altă casă arsă, cu bârnele încă imcomplet arse, probând textul biblic care spune că Nebucadnetar a pus foc caselor Ierusalimului (2Imp.l5,9)

c) Casa sigiliilor - Cu o terasă mai jos de Casa lui Ahiel se află un loc unde au fost găsite un număr de 53 de sigilii de pământ, numite “bule”, folosite pentru a sigila actele oficiale: contracte, cărţi, scrisori etc. În focul care a distrus cetatea toate acele acte au ars, dar sigiliile de pământ s-au întărit şi mai tare, devenind cărămidă. Ele poartă numele a diferiţi “notari” şi oameni oficiali ai timpului, printre care “Ghedalia şi Baruk, fiul lui Neriia”. Aceste sigilii sunt o probă evidentă a autenticităţii cărţii lui Ieremia!

d) Document despre templu - Inscriptia “Casa Domnului” de pe o rodie - In Muzeul Israelului se afla o rodie executata din fildes, cu urmatoarele dimesiuni: Inalţimea - 43 mm. Diametru -21 mm; si o gaura pentru prinderea intr-un bat de 15 mm. adancime.Pe corpul acestui fruct, rodia era o inscriptie, in parte pierduta. Tradusa si interpretata., pentru partea lipsa ar putea fi astfel: « Apartinand Templului Domnului, sfintenie preotilor! » Dupa interpretarea paleografica, scrierea apartine mijlocului sec. Al Vlll-lea. Astfel de rodii erau folosite pentru ritualul de la Templu, era un fruct des reprezentat in obiectele de la templu. Este singura dovada arheologica despre existenta Primului Templu, deoarece se face referire precisa la existenţa lui in acea epoca!
7.2.6. Mormintele:
a) Mormântul lui Şebna - În .valea Chedronului sunt multe morminte din perioada Primului Templu. Ele au un stil specific, fiind formate dintr-o camera centrală, camere laterale, cu banc de piatră, cu locaşuri speciale, unde sunt aşezaţi morţii, şi cu un “repozitoriu”, depozit pentru colectarea rămăşiţelor. Pe fontispiciul unuia dintre morminte sunt scrise cuvintele: “Nu veţi găsi aici nici aur, nici argint, ci doar oasele mele şi ale roabei sale. Blestemat sa fie cine le va tulbura linistea!” Dupa numele care apare cu anumite litere lipse, se crede ca este mormântul administratorului Sebna din Isaia 22,15.

b) Mormântul regilor lui Israel - În grădina mănăstirii dominicane din Ierusalim s-au găsit două morminte, foarte laborioase şi mari, cele mai mari morminte construite în stilul acestei perioade, şi care au fost interpretate ca fiind mormintele regilor lui Israel. În aceeaşi cavitate, călugării dominicani au amenajat şi ei un cimitir pentru cei mai iluştrii profesori de la Ecole Biblice. Mormântul este format dintr-o camera mare, cu o fereastră în tavan, pentru iluminare şi cu multe camere mici pe toate laturile ei. În fiecare cameră erau amenajate câte trei locuri pentru morţi, şi câte un depozit pentru reziduri. O cameră mortuala are sarcofagii, ceea ce crede că era pentru regi. În morminte s-au găsit peste 15000 de fragmente de oase umane, care continuă să fie cercetate de specialişti antropologi. Într-o perioada de la începutul sec.XX, evreii veneau în număr mare să se roage la acest mormant, iar unii rămâneau şi peste noapte în interiorul lui. Situaţiile acestea au creat o tensiune cu călugării, până când treptat, treptat, mormântul s-a închis pentru vizitare.

c) Ketef Hinom -Binecuvântarea Aaronică din mormintele de la Ketef-Hinom - Au fost descoperite două suluri de argint în anul 1980 la est de Ierusalim, la 0,5 km. de zidurile cetăţii, în stâncile de lângă Biserica Sf. Patric. Printre multe obiecte de ceramică, metal şi oase umane, s-au găsit două suluri mici de argint: cel mare având dimensiunea de 97 x 27 mm., iar cel mic de 39 x 11 mm. Analizele au arătat o puritate de 99% argint. În placa cea mare s-a găsit o scriere, pe 18 rânduri, realizată prin zgâriere cu un metal ascuţit, un rând era lipsă. În totalitate s-au putut decifra 85 de litere. Pe placa cea mică s-au găsit 14 rânduri, din 18 existente original, cu un total de 53 de litere, care au putut fi identificate. După forma literelor şi a scrisului s-a putut data cam din sec. al Vll-lea î.Hr. Spre surprinderea specialiştilor, textul înscris era binecuvântarea aaronică din Num.6,24-26
Aceste trei versete din Biblie, găsite pe foile de argint de la Ketef Hinom, între 1978-1982, sunt cele mai vechi documente arheologice biblice descoperite până acum! Aceastea sunt din perioada ultimilor regi ai lui Iuda, probabil cu ceva înaintea profetului Ieremia. Este una din cele mai puternice dovezi că Biblia era deja scrisă, era un iunctiune inainte de robia babiloneana, deci se poate proba autenticitatea ei ca document istoric. Alaturi de sigiliile care cuprindeau nume biblice, inscriptia Siloamului, care confirma cartea lui Isaia, toate aceste documente intaresc istoricitatea Bibliei.
Perioada Primului Templu a fost cea mai glorioasa epoca din istoria Regatului lui Israel. Dovezile arheologice care ne-au ramas confirma veridicitatea afirmatiilor Bibliei. Orasul lerusalim s-a extins de la 2000 de locuitori cati avea pe timpul iebusitilor, la 3000 pe vremea lui David, 5000 in timpul lui Solomon si 25.000 pe timpul lui Ezechiel si dupa aceea. Populafia a crescut, ziduri, case, morminte, inscrisuri ne-au ramas si ne vorbesc despre acele zile.Istoria nu este doar o insiruire de evenimente, ci are o filosofie a ei. Profetii acelor perioade au prezis dezastrele care au venit, au aratat cauzele nenorocilor si continua sa ne ofere adevarata filosofie a istoriei. Depinde cum le primim noi!
8.0.0. Epoca fierului, partea II. - Israelul de nord
În anul 930 Regatul lui Israel s-a schindat, partea de sud a devenit Regatul lui Iuda, cu seminţiile Iuda şi Beniamin, având capitala la Ierusalim, iar partea de nord, cele 10 seminţii au format Regatul lui Israel. Istoria acestui regat a fost tumultoasă şi de scurtă durată. Au urmat patru dinastii: Ieroboam, Baeşa, Omri-Ahab şi Iehu, cu un total de 21 de regi pe o perioadă de 209 ani, de la 930 până la 722 î.Hr. În acest timp capitala a fost la Tirţa, în Muntele lui Efraim, la nord de Sichem, iar apoi a fost mutată la Samaria, unde a rămas până la ocuparea ei.

Principalele centre din Regatul lui Israel au fost: Samaria, Meghido, Haţor, Dan, Betel, Afec, Sichem. Regatul de Nord, al lui Israel a avut un teritoriu mai mare, o populaţie mai numeroasă, dar a avut o istorie mai zbuciumată şi mai tristă. A cunoscut două perioade de glorie, prima în timpul lui Ahab şi a fiilor lui, 876-841, iar a doua în timpul lui Ieroboam II, 790-751. În rest au fost regi slabi, care s-au ucis între ei sau au fost umiliţi de vecinii lor.

8.1.1. Zona litoralului:
Zona litoralului era ocupată cu o serie de porturi asemenea unei salbe de mărgele, dintre care cele mai impoprtante sunt, începând din sud spre nord: Gaza, Aşchelon, Aşdod, Iafo, Dan, Acco, Naharia. Primele trei porturi-cetăţi aparţineau filistenilor, Iafo şi Dan au fost temporal cetăţi-port israeliene, dar cea mai mare parte au fost sub stăpânirea fenicienilor. Acco a fost aproape în întregime un port fenician.