Arheologie

5.1.1. Textele blestem din Egipt, sec. XX-XIX

Primele documente sunt Textele Blestem din Egipt: a) Textele de pe vase (anul 1900 î.Hr.), şi Textele de pe figurine (anul 1800 î.Hr.) ele conţin blesteme pentru cetăţile din teritoriile cucerite de către egipteni, folosite de preoţi în caz de revoltă a acestor cetăţi. Importanţa arheologică constă în faptul că pe ele sunt trecute foarte multe cetăţi din Canaan, fiind o atestare documentare importantă. Localităţile amintite sunt: Sichem, Rehov, Dan, Ierusalim, Lais... În Haţor s-a găsit documente scrise în cuneiforma-akkadiană, printre care o listă cu lexicoane, care scoate în evidenţă existenţa unei şcoli de limba şi scrierea akkadiană, care exista în Haţor. Avem de asemenea primele dovezi despre cunoaşterea scrisului alfabetic în Canaan. Alfabetul este o invenţie a semiţilor din zona Canaanului.

Canaanul este un termen generic care desemnează pe toţi locuitorii teritoriului cuprins de la Eufrat şi munţii Taurus, în nord şi până în sud la limita dintre Egipt şi Canaan, adică pustiul Sinai. Numele Canaan este dat de horiţi, care numeau pe locuitorii acestui teritoriu « chinahnu », adică vânzători de purpură, sau cei care aparţin ţării purpurei » (2) Purpura era o culoare roşie sau siclameu, care se obţinea din sucul corpului unei categorii de scoici şi cu care se vopsea lâna. Lâna astfel vopsită şi prelucrată era deosebit de scumpă şi era monopolul acestor negustori - chinahnu, care i-au făcut foarte bogaţi. « Termenul de ~Canaanit- apare pentru prima dată în unul din documentele de la Mari, şi, probabil desemnează o anumită parte din populaţia Levantului. » (3)

Canaaniţii au jucat un rol foarte important în istoria civilizaţiei. Ei au constituit podul de legatură dintre marile centre ale lumii antice: Mesopotamia şi Egiptul, prin intermediul lor, şi prin teritoriul lor a avut loc trasfuzia de informaţii, de bunuri şi de material cultural. Prin cucerirea Canaanului de către israelieni şi aramei (Siria), aceştia din urmă devin în mare măsură moştenitorii culturii canaanite. Ultima ramură a canaaniţilor au fost fenicienii, ei reprezentand doar 10% de populaţia canaanită. Restrânşi doar la zona litoralului, ei îşi concentrează forţa în marinărit şi comerţ, devenind cei mai buni marinari şi comercianţi ai timpului, fiind înaintea grecilor cu câteva secole.

Căderea Regatului de Mijloc al Egiptului în sec. al XVIII-lea, a oferit Canaanului mână liberă spre o extraordinară dezvoltare, atingând apogeul în bronzul mijlociu II B,C. Astfel ramura amorită a canaaniţilor se dezvoltă sub o puternică influenţă mesopotamiană (temple, religie, limbă...). « Canaaniţii au fost capabili să se dezvolte la un nivel foarte înalt de civilizaţie, cea mai clară dovadă fiind anticul oraş Ugarit, descoperit în 1928. Sculptura canaanită a atins apogeul în sec. al XVI-lea, iar arta prelucrării aurului a atins apogeul în urmatoarele două secole. » (4)

Acest fapt istoric, al apogeului civilizaţiei canaanite, este ilustrat în textul biblic din Geneza 14,13-16: « Să ştii bine că sămânţa ta va fi străină într-o ţara care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu timp de patrusute de ani...În a patra generaţie ei se vor întoarce iar aici; căci nelegiuirea amoriţilor nu a ajuns încă la culme. » Ceea ce în limbajul istoriei culturii şi civilizaţiei este progres, creştere, apogeu; în limbajul Bibliei şi al lui Dumnezeu însemnează « nelegiuire », decădere, imoralitate, şi constituie motivaţia de bază pentru dispariţia, sau sfârşitul unei civilizaţii!

Acum are loc o reînviorare fără precedent a civilizaţiei urbane, iar rezultatul s-a materializat în dezvoltarea marii culturi Canaanite, partea a doua a acestei perioadei fiind una din cele mai prospere din cultura acestei regiuni. “Populaţia perioadei anterioare, Perioada Intermediară (2300-2000), a fost seminomadică, găsindu-şi locul la periferia zonei culturii urbane din Bronzul timpuriu. Populaţia bronzului mijlociu se mută din nou în interiorul zonelor de civilizaţie, adică zonele fertile. » (5)

Bronzul mijlociu se distinge printr-o totală revoluţie în toate aspectele materialului cultural: modelul localităţilor, urbanism, arhitectură, ceramică, metalurgie şi practicile funerare. Întrebarea de bază care se pune, este: Care a fost poporul responsabil de apariţia acestei noi culturi?, De unde veneau ei? (6)

Studiul cetăţilor de pe coasta mediteraneană indică o asemanare cu cetăţile din nordul Siriei şi din Liban, ceea ce conduce la concluzia că majoritatea populaţiei a venit din nord. « Migrarea populaţiei dinspe nord (în principal amoriţi) a fost în mare masură responsabilă de apariţia acestei noi forme de civilizaţie. O mare parte din populaţia băştinaşă a fost asimilată, iar restul a fost împinsă spre periferie. » (7)

Este timpul când marea invazie de populaţie semitică, amoriţii, ocupă toată zona Semilunii Fertile, întemeind state noi în Babilonia, pe cursul mijlociu al Eufratului, la Mari şi pe teritoriul Canaanului. « Întreaga parte de nord a Semilunei Fertile a fost integrată în timpul acestei perioade sub hegemonia ramurii semiţilor de vest, numiţi -amoriţi- (vesticii). (8) « Există atât dovezi istorice, cât şi arheologice care atestă faptul că mari mişcări migratoare au existat din nord-est spre zona Siriei între anii 1750-1600. Ca rezultat al acestora, triburi de horiţi şi indo-europeni au inundat tara. » (9) Dovezile acestui amalgam de populaţii le avem în câteva nume horite găsite în textele de la Gezer. Un alt document este prezenţa la Haţor a trei temple diferite, ca stil de arhitectura, ceea ce denotă existenţa a diferitelor grupe etnice.

Această situaţie specială, etnică, este clar prezentată de Biblie, atunci când spune: »Când Domnul Dumnezeul tău te va duce în ţara în care vei intra şi o vei lua în stăpânire şi va izgoni diaintea ta multe popoare: pe hetiţi, pe ghirgasiţi, pe amoriţi, pe canaaniţi, pe fereziţi, pe heviti şi pe iebusiţi, şapte neamuri mai mari la număr şi mai puternice decât tine. » (Deut.7,1)

5.1.2. Fortificaţiile : Un document foarte clar din această perioada 1-a oferit săpăturile arheologice de la Afec. Principala schimbare adusă a fost în fortificarea cetăţilor : un nou sistem de fortificaţie masivă, format din val de pământ şi piatră, numit « rampand ». Acest val avea până la 80 m lăţime, în mijloc avea un zid de piatră (inima), iar de-o parte şi de alta erau ridicate valuri de pământ inclinate, cu un şanţ în faţa lor. Astfel de fortificaţii se găsesc la Haţor, unde avem cel mai mare « val de pământ », la Dan, unde s-a găsit o poartă din cărămidă cu trei arce rotunde, fiind cea mai veche poartă în arc din Israel. Biblia ne spune că în Canaan erau cetaţi uriaşe, foarte puternice, imposibil de cucerit; erau oameni uriaşi, astfel că încercarea israeliţilor de a-i cuceri va eşua: « Dar poporul care locuieşte în ţara este puternic, cetăţile sunt întărite şi foate mari. Ba încă am văzut acolo şi pe fii lui Anac. Amaleciţii locuiesc ţinutul de la miazăzi; hetiţii, iebusiţii şi amoriţii locuiesc în ţinutul deluros; canaaniţii locuiesc lângă mare şi de-a lungul Iordanului » (Num. 13,28.29).
Toate dovezile arheologice confirmă această declaraţie. Aş dori să aduc o mărturie personală: “Am excavat două cetăţ canaanite: Tel Zeitah şi Haţor. Prima este în zona de deal a Iudeii (Şefelah), aproape de câmpia litoralului. Era o cetate relativ mică, probabil Libna din Biblie. Am descoperit un palat canaanit, care avea ziduri de 2 m. grosime, probabil două sau trei etaje, era tencuit cu un mortar foarte fin, avea pardoseala acoperită cu un strat alb, deosebit de frumos. Distrugerea era violentă, avusese loc un foc extraordinar de puternic, care a ars toată cărămida (chirpici) şi a făcut ca pietrele să crape. » Marea surpriză a arheologilor a fost : « Cum s-a produs acest foc atât de puternic, deoarece nu s-au găsit urme de cărbune sau de lemn ars ? » Rămâne un mister distrugerea puternică a acestei cetăţi. La Haţor lucrurile sunt şi mai clare, silozul de alimente din B. Mijlociu are zidurile între 2,5 – 6 m grosime şi încă mai au 4,1 m înălţime, inexplicabil de mari şi puternice. Vă imaginaţi ce impresie au făcut acestea iscoadelor ?
5.1.3. Poarta cetăţii : Porţile cetăţilor sunt şi ele masive, construite din blocuri mari de piatră, adevărate bastioane cu 4 camere, cu un coridor de acces pe mijloc, lat de aproximativ 4 m, şi construite în unghi de 90 grade. pentru a îngreuna pătrunderea carelor de război. Se găsesc astfel de porţi la Ghezer, Meghido, Haţor, Afec, ele având funcţii multiple în viaţa cetăţii.
5.1.4. Construcţii publice : Din punct de vedere a construcţiilor, acum încep să apară primele construcţii publice, precum: palatele şi templele, silozuri de alimnete, care devin clasice în faza a II B.C. Astfel, locurile de cult deschise, masebot, care continuă să existe, la Hator, Gezer, etc., dar sunt completate cu temple. S-au găsit foarte multe temple canaanite din aceasta perioada:

• 
  Templu din Naharia, coasta de nord a Canaanului, cu o mulţime de figurine ale zeităţilor executate în metal, în principal din aur.
  
• 
  Templul din Tel-Mevorak, în câmpia Şaronului, era un templu cu o singură încăpere, aşezat la marginea drumului pentru călători, departe de vre aşezare umană. De jur imprejurul încăperii era o laviţă pe care se puneau statuetele zeită-ţtilor aduse ca ofrande.
  
• 
  Templul-turn din Sichem, puternic fortificat, cu o structura monumental simetrică şi cu un altar în aer liber în faţa lui, cu un maseba foarte mare.
  
• 
  Templele din Haţor. Templu cu o singură încăpere de lângă palatul regal; templu monumental simetric, care a avut trei faze succesive de existenţă pe acelaşi amplasament.
  
• 
  Templele din Meghido, care au păstrat acelaşi amplasament în toate epocile.
  
• 
  Templele din Lachis, care au influenţe egiptene.
  
• 
  Documente arheologice despre sacrificiu uman ar putea fi aduse prin Templul de la Aman-aeroport. Acest templu are dimensiunile de aproximativ 15x15 m, cu un şir întortocheat de camere, prin care ajungi la camera din centru, care era probabil fără acoperiş. În această cameră s-au găsit oase carbonizate, de oameni adulţi şi de copii. Deoarece canaaniţii nu practicau incinerarea morţilor, singura concluzie ar fi că practicau sacrificiilor umane. Astfel de temple s-au găsit la Haţor şi la Sichem (pe Muntele Garizim).
  
• 
  Pe lângă temple s-au construit mari magazii pentru depozitarea proviziilor, silozuri de alimente. Un astfel de siloz a fost descoperit recent la Haţor, fiind o clădire cu două săli de 10,3 x 6,5 m cu ziduri groase de 3 până la 6 m.
  

5.1.5. Scrierea : Una din marile realizari la progresul culturii adus de canaaniţi a fost inventarea alfabetului. « Importanţa de căpetenie a inscripţiilor Proto-Canaanite şi Proto-Sinaitice este contribuţia lor la istoria scrisului....Transcripţia silabică a cuvintelor canaanite are o primă importanţă pentru vocalizarea limbii canaanite, eveniment care s-a putut întâmpla cel mai timpuriu posibil prin sec. al XIV-lea. » (10)
Cea mai mare bibliotecă canaanită descoperită este cea de la Ugarit, în nordul Siriei. Începând cu 1928 s-au făcut cercetări arheologice sistematice în localitatea Ras Şamra, anticul Ugarit, de către o echipă de arheologi francezi. Arhiva care au descopeit-o, continea în jur de 15.000 tăbliţe cuneiforme. « În paralel cu scrierea akkadiană s-a descoperit o scriere cuneiformă-silabică, multe tăbliţe cuneiforme aveau un număr limitat de semne. Aceasta era o scriere alfabetică-cuneiformă, care a preluat tehnica scrierii cuneiforme, tabliţe de lut şi stilus, şi l-a aplicat pentru principiu de scriere alfabetică. La Ugarit au fost folosite 30 de semne cuneiforme care au fost folosite pentru a se scrie litere alfabetice. Prin acest sistem s-au scris documente administrative şi lucrări literare, care sunt o sursă de foarte mare importanţă pentru cunoaşterea mitologiei şi poeziei canaanite. Se pare ca scrierea alfabetică-cuneiformă nu a fost restransă doar la Ugarit. Texte asemănătoare au fost găsite în mai multe locuri din Palestina, precum: Beth Shemes, Taanac, Nahal Tavor, aparţinând secolelor XIII-XII. » (11)

Invazia popoarelor mării se pare că este vinovată de distrugerea cetătii Ugarit şi intreruperea cursului progresiv de trecere de la scrierea cuneiforma la cea alfabetica. Scrierea alfabetica a fost apoi preluata de greci de la fenicieni, asa cum pretinde Herodot, si pe aceasta cale a patruns in lumea civilizata greco-romana. (12)

Haţor : Cea mai mare cetate canaanita din Palestina a fost Haţorul, care avea 80 ha şi o populaţie de 20-30.000 locuitori. Cu aceste dimensiuni şi populaţie, Haţorul se înscrie între megapolisurile timpului. Hatorul apare în multe din documentele timpului, în arhivele de la Mari, din nordul Siriei şi din Mesopotamia. Se găsea aşezată pe marele drum de comunicaţie între Egipt şi Mesopotamia, în zona de influenţă a Egiptului, dar, din punct de vedere cultural, trăind modul de viaţă al Mesopotamiei. Oraşul era asezat pe două terase, fortificate natural, numite: oraşul de jos şi oraşul de sus. Iosua o numeste « capitala tuturor acestor împărăţii » (Iosua 11,10). Din perioada bronzului mijlociu avem următoarele date : Fortificaţia « val de pământ », templele din zona H. construite unul peste altul în 4 faze, temple Monumental simetrice cu 2 stâlpi şi cu ortostaţi. Case, multă ceramică, morminte şi un sistem curios de înmormântare a copiilor în vase de pământ sub podeaua casei.

5.2.1. Documente despre Sodoma şi Gomora.

O tăbliţă de la Ebla ne oferă informaţii asupra existenţei cetăţilor câmpiei. Tot ce se poate spune până în prezent, este că pe o tăbliţă cu o listă economică, apar enumerate cele cinci cetăţi, exact în aceeaşi ordine ca în Biblie: Sodoma, Gomora, Adma, Teboim şi Bela.⁴⁷ Giovanni Pettinato, specialistul în cuneiforme al expediţiei italiene şi primul care a făcut afirmaţia de mai sus, şi-a retras-o ulterior, pe motiv că descifrarea textului nu este întru-totul clară.(A se vedea arhiva santierului sau p.387 pentru documente privind Sodoma şi Gomora.) În anul 1848 o expediţie americană condusă de un căpitan de marină, Lynch, coboară cu două bărci, special amenajate, pe râul Iordan şi explorează bazinul Mării Moarte. Una din ţintele lui era de a găsi urmele cetaţilor câmpiei. Expediţia, deşi a avut un mare succes, nu a adus nimic nou despre aceste cetăţi.⁴⁸ În jurul anului 1900 călugării arheologi de la Institutul Pontifical al iezuiţilor din Ierusalim au început săpăturile pe colinele din preajma Iordanului, de pe malul stâng, la est de Ierihon, unde au găsit urmele unei aşezări foarte vechi. Credeau că este Sodoma, dar în realiatate era o aşezare din epoca calcolitică, numita de ei Teleilat Glasur, descoperirile făcute îmbogăţind Muzeul Institutului. Nici o urmă arheologică nu poate fi adusă despre cetăţile câmpiei. Nici o altă intepretare ştiinţifică nu confirmă existenţa cetăţilor câmpiei. Documentarele care circulă sunt doar simple speculaţii. Formele interesante ale pietrelor din zonă au primit nume de « soţia lui Lot ». Zona este complet pustie, aridă şi stranie. Toponimicele au un mesaj în ele : în sudul Mării Moarte este o zonă numită « Sodoma » iar în nordul mării un alt loc este numit Qumran. Se crede că acest ultim nume este o derivare din Gomora, prin numele arabic, « Gumran » şi apoi ebraicul Qumran. ⁴⁹
5.3.1. Epoca patriarhilor :
Epoca patriarhilor este prima mare naraţiune din istoria Bibliei, care începe din capitolul 12 din cartea Genezei şi merge până la cartea lui Iosua. Ea reprezintă istoria de bază a poporului lui Israel şi un capitol important din istoria omenirii. Prin tema de bază: Dumnezeu a chemat pe Avraam din Ur - Mesopotamia şi pe Israel din Egipt, trăim apariţia pe firmamentul istoriei a unui popor nou, într-o condiţie cu totul nouă. Nu există lupte, vărsări de sânge, situaţii conjucturale, patriarhii şi urmaşii lor urmează un drum cu totul diferit. Călătoriile lor prin tot Orientul Mijlociu, fără să se stabilească într-un loc, aşteptând ca Dumnezeu să le ofere o ţara, reprezintă o noutate în toată istoria. Nu avem alte documente despre aceste evenimente, decât descrierea Bibliei. Majoritatea criticilor privesc aceasta ca pe o tradiţie şi nicidecum ca pe un eveniment istoric; dar poporul care s-a născut din aceasta « tradiţie » continuă să existe şi astazi, respectând toate amănuntele « tradiţiei » lor.

« Nici un alt popor antic nu are o tradiţie comparabilă în vreun fel cu a lor; pentru mulţimea detaliilor oferite, fumuseţea literară şi profunzimea teologică sunt fără comparaţie în toată istoria. » ⁵⁰

Istoria biblică prezintă evenimentele fără urme de spectacol sau de tragism, fără eroi cu trăsături ieşite din comun, sau evenimente miraculoase. Istoria este desfăşurarea evenimentelor din momentul în care Dumnezeu îl cheamă pe om. Atât timp cât nu există o intervenţie divină, nu există raport sacru. Avraam îşi începe istoria sa la vârsta de 75 de ani, atunci când a fost chemat de Dumnezeu. Fraţii săi, care nu 1-au urmat mai departe din Haran, au ieşit din raportul istoriei sacre. Astfel putem spune ‘omul, mai exact speţa umana, este rezultatul propiilor sale acte. » ⁵¹

Israelitii nu au inventat nici un mit, ei şi-au povestit, pur şi simplu, propia lor istorie reală. « Geniul religios al lui Israel a trasformat raporturile lui Dumnezeu cu poporul ales într-o istorie sacră de un tip necunoscut până atunci. Pornind de la un anumit moment, această istorie sacră, aparent exclusiv natională, s-a relevat drept modelul exemplar al întregii umanităţi. » ⁵²

Istoria patriarhilor este privită ca o tradiţie de către minimalişti, dintre care enumeram: J.Wellhausen; Mendenhall; Martin Noth; Alt; Thomas Thomson; Gottwald (marxist); Herman Gunkel; Gerhard von Rad, ei sunt şi promotorii criticii literare; După cum putem vedea, şcoala germană este promotoarea minimalismului şi a înalte critici. Este acceptată ca istorie, mai mult sau mai puţin, de către maximalistii, dintre care enumerăm: Hallo, el a folosit primul acest termen; Alan Millard; W.F.Albright; Edward Campbell; Frank Cross; E.Merrill. Se poate observa că şcoala americană este promotoarea maximalismului şi a istoricităţii Bibliei. În prezent tot mai mulţi specialişti americani şi evrei devin adepţii minimalismului.

5.3.2. Perioada patriarhilor: Exista multe variante care încearcă să fixeze un timp acestor evenimente: E.Merrill oferă o cronologie, care fixează naşterea lui Avraam în anul 2116 în.Hr. şi moartea lui Iosif în Egipt în anul 1806 î.Hr.. Dacă socotim că hicsoşii au intrat în Egipt după 1750, iar Iosif a ajuns la putere în timpul lor, atunci această cronologie nu poate fi exactă. Majoritatea istoricilor fixează epoca lui Avraam la începutul mileniului al doilea, dată care pare mult mai probabilă cu profeţia celor 400 de ani de robie! Astfel patriarhii trăiesc în timpul Regatului Mijlociu, în a doua Perioadă Intermediară - epoca Hicsosilor şi în prima parte a Regatului Nou, Dinastia a XVIII-a din Egipt ; iar în Canaan în perioada Bronzului Mijlociu, epoca de vârf a civilizatiei lor.
Documente istorice şi arheologice: Este clar ca nu avem nici un document direct, precis, care să amintească ceva din viaţa patriarhilor, în afară de Biblie. Dar putem enumera o serie de documente ale vremii patriarhilor, care ne oferă un tablou amplu despre timpul lor:

• 
  Testele de la Ebla, sec. XXIV, î.Hr., circa 16.000 tăbliţe
  
• 
  Textele Capadochiene, sec .XIX, mii de documente
  
• 
  Textele de la Mari, sec. XVIII, 25.000 de tăbliţe
  
• 
  Textele de la Nuzi, sec.XV, câteva mii de tăbliţe
  
• 
  Textele de la Ras Samra, sec .XIV, 16.000 tăbliţe
  

« In timp ce perioada Bronzului Mijlociu iese la lumină, devine tot mai evident că naraţiunea patriarhilor, departe de a fi o creaţie literară a perioadei regale, conţine foarte multe amănunte a unor zile foarte îndepartate, cu mult înainte ca Israel să vină la existenţă ca popor. Cea mai rezonabilă concluzie este că tradiţiile, oricât de multă veridicitate istorică ar avea, sunt într-adevar foarte vechi. Atunci când examinăm « traditiile » (istoria biblică) în lumina dovezilor, prima concluzie care se poate trage este că toate datele prezentate, numele de persoane şi povestirile înşiruite, toate îşi găsesc un corespondent autentic în mijlocul celui de-al doilea mileniu... » ⁵³

Numele personajelor: Numele personajelor din naraţiunea patriarhilor se regăsesc perfect în societatea descrisă de documentele din Mesopotamia şi Palestina, în special printre populaţia amorită. De exemplu: Numele de Iacob apare într-un text din sec.al XVIII-lea, ca numele unui prinţ hiksos, cât şi în lista lui Tutmoses III, din sec. al XV-lea. Numele Avram apare în texte babilonene, cât şi în Textele blestem. Nahor apare în textele de la Mari, ca numele unui oraş (Nakhur) din apropierea Haranului, ca în Gen. 24,10. Texte mai recente asiriene, cunosteau numele de Nahor, Terah şi Serug. Numele fiilor lui Iacob apar în Textele de la Mari, precum: Beniamin, Zabulon, Gad, Dan şi Aşer. »⁵⁴ William F.Albright în lucrarea sa, “From the Stone Age to Christianity”, spune: »Localitatea Nahur(u) se pare că are cea mai timpurie atestare prin 1750 î.Hr., acel Nahor, care era fratele lui Avraam, care s-a aşezat în această cetate...Este posibil, desigur, ca numele cetaţii să reflecte numele întemeietorului ei. »⁵⁵ Fără îndoială, numele menţionate în textele amintite nu sunt numele patriarhilor înşişi, dar ne oferă o certitudine a faptului că patriarhii au migrat din zona respectivă, o zona semitică din Mesopotamia. În felul acesta naraţiunea patriarhilor reprezintă, din acest punct de vedere, multă autenticitate.

5.3.3. Obiceiurile patriarhilor: Multe din obiceiurile descrise în viaţa patriarhilor îşi găsesc explicaţia în practica acelor timpuri:
a. Adopţia unui sclav ca succesor pentru un cuplu fără copii. Textele din Nuzi precizează că, dacă un cuplu fără copii va adopta un sclav ca moştenitor, în momentul când vor avea copii, acesta va ceda drepturile de succesor fiului legitim.

b. Dacă soţia legitimă nu are copii, ea este obligată să ofere soţului o înlocuitoare. Dacă, în final, soţia legitimă are un copil, roaba şi fiul ei nu pot fi îndepartate. De aici rezultă teama lui Avraam de a-1 alunga pe Ismael (Gen.21,10). Textele de la Alalah (hitite) precizează că, dacă soţia legitimă va avea un fiu, acesta va avea dreptul de « întâi născut », chiar dacă fiul roabei a fost primul născut al patriarhului. Legile referitoare la căsătorie, adopţie şi moştenire, care erau larg răspândite printre toate popoarele din Semiluna Fertila, îşi găsesc o oglindire perfectă în naraţiunea patriarhilor, oferind un plus de veridicitate!

c. Modul de viaţă pastoral. Patriarhii sunt prezentaţi de Biblie ca nişte seminomazi, care nu şi-au construit case, nu deţineau proprietăţi de teren, cu excepţia locurilor de înmormântare, şi nu s-au aşezat în oraşe, cu excepţia lui Lot. Ei au turme de oi, vite şi măgari, se aşează în preajma localităţilor şi întreţin relaţii foarte bune cu băştinaşii. Aceasta este în perfectă armonie cu practica timpului, când populaţia era împarţită între: agricultori sedentari şi păstori seminomazi, mereu în căutarea unor locuri mai bune pentru turmele lor. Acest mod de viaţă este în perfectă armonie cu descrierile timpului oferite de Povestea lui Sinuhe şi Textele de la Mari.
5.3.4. Documente din timpul patriarhilor :
a) Pictura de la Beni Hasan : Un alt exemplu foarte clar este tabloul din mormântul lui Beni Hasan. Pe pereţii mormântului au pictat un grup de 39 de semiţi, care au ajuns până în Egipt, erau păstori cu turme de oi, într-o vestimentaţie foarte bogată şi colorată şi, probabil erau şi meşteşugari în prelucrarea metalelor. Semiţii sunt pictaţi atât bărbaţi, femei şi copii, cu animalele lor, dar şi obiectele lor, printre care şi instrumente de cântat. Trebuie ca aceşti semiţi să fi făcut o impresie atât de mare asupra egiptenilor, să fi fost un eveniment atât de rar, încât a fost imortalizat pe peretele unui mormânt, care datează din sec. XVIII – XIX î.Hr. În perioada respectivă Avraam a ajuns până în Egipt, astfel că se poate confirma posibiltatea unei asemenea călătorii.

b) Mormântul de la Hevron

Documentele arheologice: Nu avem documente arheologice directe despre viaţa patriarhilor şi este normal, deoarece ei nu au ridicat construcţii stabile: case, cetăţi, fortificaţii, care să rămână! Singurul document arheologic, care poate fi invocat este mormântul patriarhilor de la Hevron (Gen.23.25). Arabii numesc acest loc : Haram el Khalil – Locul sfânt al celui iubit de Dumnezeu. Biblia spune că a fost o peşteră. Peste această peşteră, de-a lungul timpului, s-a construit un monument. Mai întâi regii hasmonei, apoi Irod cel Mare a construit o structură impunătoare de 60 x 32 m, descoperită (temenos). În interiorul acestei construcţii s-au ridicat 6 cenotafuri, care existau cu peste 100 de ani înainte de Irod, ca mărturii vizibile exterioare despre existenţa în interior a mormintelor.

În timpul bizantinilor a fost amenajată o biserică, apoi arabii au amenajat o moschee, iar cruciaţii din nou au transformat-o în biserică. Mamelucii, care au urmat au facut ultimele adăugiri, au ridicat două minareturi şi au reconvertit-o în moschee. În prezent o parte din clădire aparţine evreilor, care au amenajat o sinagogă, iar o altă parte aparţine mahomedanilor, care au aici o moschee. Este unul din cele mai fierbinţi locuri din Palestina, unde cele două popoare, evreii şi arabii îşi dispută, cu multă violenţă, dreptul asupra acestui mormânt.

În perioada de dominaţie creştină, călugării au coborat în interiorul grotei. Ei ne-au lăsat singurele descrieri despre ceea ce este în interior. În prima cameră subterană, spun că au găsit oasele a două persoane, Avraam şi Isaac, iar în a doua cameră au găsit oasele mai multor persoane. Ei le-au cules cu grijă, le-au spălat şi le-au aşezat într-un loc anume. Călugării au construit o scară pentru a facilita accesul vizitatorilor la grotă. Vestitul călător evreu, Benjamin din Tudela (1170), povesteşte că a coborât în interiorul peşterii. După reocuparea locului de către arabii, nimeni nu a mai coborat în interiorul peşterii şi tot ceea ce ştim este doar din descrierile anterioare.⁵⁶