Aripi de zăpadă

Poteca se îngustase chiar la ieşirea din Şaua Mică. Urca numai în serpentine, ocolea tot felul de ieşituri şi de bolovani, sărea peste rîpi şi adîncituri, şi nicăieri nu se zăreau nete­zimi sau coaste care s-ar fi putut transforma în pîrtie pentru schiuri. Înaintarea deveni mai anevoioasă, numai urcuş neregulat, schiurile stinghereau mişcările şi obligau la pru­denţă şi la încetinirea pasului, mai apăreau şi platforme false, care acopereau superficial rîpi sau crăpături. Victor îi făcu semn lui Ursu să preia avangarda. După vreo cinci­sprezece minute de chin prin labirintul de stînci, lumea cea albă şi largă apăru iarăşi în faţa privirilor. Se deschidea o vale lină, fără vegetaţie, doar cu cîteva stînci, stinghere, apoi un platou strălucitor, parcă aruncînd scîntei şi diamante albe, şi în fund, spre orizont, o barieră uriaşă, ca un zid de cetate: munţii, despicaţi drept la mijloc, parcă pentru a lăsa o intrare spre veşnicie. Despicătura aceea, de culoarea cerului, era Şaua Mare.

Cireşarii se opriră doar cîteva clipe pentru a admira prive­liştea neasemuită. Şi deodată se auzi vocea lui Ursu:

― Uitaţi-vă repede în vale! Chiar sub noi. Vedeţi? Două linii negre, doi oameni. Şi al treilea... Alunecă la vale...

― Da! ţipă Tic. Îl văd. Dar de ce nu se opreşte?

― Pentru că a nimerit într-un crater de gheaţă, răspunse Ursu. Ceilalţi doi...

Dar nu mai era nevoie să spună ce făceau ceilalţi doi. Urletele lor ajungeau pînă sus, la cireşari. Cel care nimerise în craterul de gheaţă aluneca, fără să se zvîrcolească măcar, ca un obiect scăpat într-o pîlnie uriaşă de sticlă.

― Parc-ar fi mort, spuse Maria. Parcă l-ar fi lovit cineva în cap. Fantastic! Ce alunecare!

― Alunecarea morţii! tresări Dan. Vedeţi?

Obiectul se însufleţi dintr-o dată, deveni om şi viu. În ulti­ma clipă. Pentru că îl înghiţi imediat neantul. Urletul lui ajunse la cireşari cîteva secunde mai tîrziu.

― Schiurile! spuse Victor ca o comandă. Emoţia tuturor era atît de puternică, încît o clipă nimeni nu-l înţelese. Privirile însă nu puteau să se dezlipească de craterul de gheaţă. Zornăitul legăturilor metalice şi mişcările precipitate ale lui Victor îi treziră însă şi pe ceilalţi cireşari. Îşi puseră iute schiurile şi porniră după conducătorul lor, fără să se abată cu o iotă de la pîrtia pe care acesta o tăia în zăpada presărată cu pulbere de diamante. Alunecau spre crater ca nişte năluci, în serpentine vijelioase, care ocoleau cu iscusinţă capcanele telurice ascunse sub mantia albă şi înşelătoare.

La buza de gheaţă a prăpastiei îi aşteptau, cu feţele schi­monosite de groază şi disperare, o femeie şi un bărbat.

― Salvaţi-l! căzu femeia în genunchi în faţa tinerilor uluiţi. Salvaţi-l! E omul meu! Poate că mai trăieşte...

Bărbatul părea că-şi revenise în fire. Îşi scutură de cîteva ori capul ca şi cum ar fi vrut să alunge o vedenie, apoi o ajută pe femeia înnebunită de groază să se ridice din zăpadă.

― Pentru numele lui Dumnezeu, taci odată! o zgîlţîi el. Sau du-te undeva să nu te mai aud... E fratele meu, se rugă el de cireşari. Dac-aţi avea o frînghie... măcar să ne dăm seama ce s-a întîmplat...

Ursu tocmai scotea colacul de frînghie din rucsac.

― Dumneata treci în spatele meu! îi spuse vlăjganul băr­batului. Propteşte-te în bolovanul ăsta şi apucă solid capătul funiei. Eu voi ţine din partea astalaltă. Tu, Victor, leagă-te sub umeri cu celălalt capăt şi apoi fă o recunoaştere spre in­teriorul craterului. Te ţii tot timpul cu mîinile de funie, ca şi cum n-ai fi legat...

Victor confecţionă repede un lasou pe care şi-l trecu sub umeri, apoi, ţinîndu-se de funie, începu să înainteze spre buza prăpastiei, chiar pe dîra lăsată de corpul celui care alunecase. Înainta încet, prudent, înfigîndu-şi călcîiele în ză­padă, dar după cîţiva metri crusta de gheaţă deveni atît de dură, încît nu mai putea fi spartă. Începu să alunece şi abia atunci Ursu simţi greutatea şi smucitura frînghiei.

Victor ajunse la locul unde omul începuse să urle şi se zvîrcolise pentru prima şi ultima oară. Acum înţelegea alune­carea aceea ireală, fără împotrivire, neînsufleţită. Gheaţa era netedă ca oglinda, fără găuri, fără zgrunţuri şi orice zvîrco­lire ar fi forţat alunecarea. Împotrivirea omului lăsase cîteva semne în oglinda de gheaţă. Probabil că degetele lui căpă­taseră putere de gheare de oţel, dacă izbutiseră să sape gropi şi să spargă şănţuleţe de gheaţă.

Victor se întinse pe spate, îşi lăsă toată greutatea corpului în mîini şi în funie, şi începu să lovească aprig, cu călcîiele, în crusta de gheaţă, pentru a scobi un reazem. Abia după aceea îşi aplecă trupul deasupra prăpastiei. În prima clipă, adîn­cimea îl cutremură şi-l obligă să închidă ochii. A doua oară nu mai privi spre adîncurile prăpastiei, ci de-a lungul peretelui pe care se afla. Îşi coborî privirile metru cu metru, mai de­grabă pentru a se obişnui cu adîncimea decît pentru a căuta. Era convins că omul se prăvălise în fundul prăpastiei ca un bolovan. Peretele era neted, fără platforme care ar fi putut atenua o cădere, oricum mortală. Nu distinse nimic în cenuşi­ul stîncii sau în albul zăpezii. Nici o formă omenească, nici o mişcare, nici un strigăt. Fundul prăpastiei nu se vedea. Aşa cum îşi coborîse privirile, lent, cercetînd totul, străduindu-se să identifice fiecare pată în albul zăpezii, tot aşa şi le ridică, dar în zadar. Nu se zărea nici o urmă din cel care căzuse, nici măcar o dîră în zăpada care acoperea pe alocuri, ca o spoială, porţiuni întregi din peretele prăpastiei. Alunecarea îl proiec­tase, pesemne, departe de perete, nici nu mai atinsese peretele în timpul prăbuşirii. Concluzia se impunea nemiloasă... dar Victor mai zăbovi cîteva clipe, acolo, la marginea prăpastiei.

Frînghia tremura, trimitea semnale, oamenii de la capătul ei erau neliniştiţi. Nimeni nu-l putea zări pe Victor, mai ales că se întinsese iarăşi pe spate, rezemîndu-se cu călcîiele în scobiturile de pe muchia prăpastiei. Atinse de cîteva ori funia încordată: era semnalul de răspuns, semnalul de veghe, nu cel de întoarcere. Îl reţinea ceva acolo, un gînd, o întrebare, mai degrabă o undă de nelinişte şi de nesiguranţă. Se întoarse pe o coastă şi cercetă încă o dată urmele lăsate de zvîrcolirea omului. Erau urmele unor degete. Îşi înfipse şi Victor degetele în găurile acelea. Degetele intrau până la rădăcina unghiilor, ba chiar pînă la rădăcina falangelor. Probabil că acolo fusese o pojghiţă superficială de gheaţă şi degetele omului o întîlni­seră, sau... cine ştie?... o aşteptaseră. Profunzimea găurilor lăsate de degete îl neliniştea pe Victor. Alunecarea fusese oprită măcar o secundă, două... prin urmare omul nu fusese aruncat ca din praştie în abis. Atunci de ce nu se vedea nici o urmă din prăbuşirea lui, nici o dîră în zăpada care spoia pe alocuri pereţii?... Era o singură explicaţie. Buza prăpastiei, buza pe care stătea el fusese transformată de gheaţă într-o surplombă... Omul nu căzuse în prăpastie, ci dedesubt, în golul surplombei, şi... cine ştie?

Victor mai ciupi de cîteva ori frînghia nemişcată ca o coardă, semnalizînd aceeaşi veghe, apoi se lăsă într-o alune­care lină, întîrziată, deviind-o de la semnele lăsate de cel care se prăbuşise. Depăşi încet buza prăpastiei, întîi cu capul, apoi cu trunchiul, îşi înfăşură piciorul în frânghie pentru a-şi cîşti­ga un al doilea punct de sprijin, şi alunecă apoi mai departe, pînă ce jumătate din corp rămase suspendată deasupra pră­pastiei. Se vedea tot golul surplombei, o scobitură acoperită de zăpadă, şi în zăpadă, tot ca Victor, pe jumătate suspendat deasupra prăpastiei, un om. Cum încremenise în poziţia aceea "între viaţă şi moarte" era un miracol... Pentru că omul atîrna deasupra prăpastiei la limita ultimă a echilibrului. Cea mai mică mişcare l-ar fi prăbuşit în abis. Era în nesimţire. De aceea trăia. Cînd se va trezi însă... Şi Victor, văzîndu-l atîrnat între viaţă şi moarte, îşi închipui că simpla revenire a respiraţiei normale, simpla mişcare a diafragmei, îi putea destrăma echilibrul precar şi-l putea trimite în abis.

"Dacă nu s-ar trezi prea devreme!" se rugă Victor în gînd. Îşi făcuse planul de salvare, singurul, absolut singurul... Mai întîi îşi încolăci de cîteva ori funia pe braţ, apoi îşi scoase la­soul, apoi, cu mişcări lente, de vis, desfăşură funia, pînă la o anumită lungime. Făcu un alt lasou, la mijlocul frînghiei, mai bine zis un colac, pe care şi-l trecu sub umeri. În sfîrşit, avea din nou mişcările libere şi putea să-şi controleze echilibrul. Cu aceeaşi prudenţă refăcu alunecarea deasupra prăpastiei, pînă ce se ivi în cavitatea surplombei cel suspendat între viaţă şi moarte. "Doar cîteva secunde!" se mai rugă Victor. Patru se­cunde, două secunde... o secundă de nemişcare... Lasoul coborîse, larg deschis, sub mîinile atîrnate ale condamnatului la moarte, apoi se ridică încet, cuprinzîndu-le, îşi continuă ridicarea, apoi cu o uşoară smucitură ajunse sub umeri, încon­jurînd larg şi rotund toracele celui inert.

Cireşarul ştia că urmează clipa decisivă. Va trebui să smucească de funie, scurt şi violent, în aşa fel ca lasoul să se strîngă în jurul toracelui, chiar sub umeri, şi să-l tragă în in­teriorul cavităţii pe cel prăbuşit chiar în momentul cînd smucitură îl va trezi. Dacă lasoul nu se va strînge bine, omul se va trezi şi prăbuşirea lui nu va mai putea fi oprită. Şi Vic­tor smuci! Totul se petrecu în mai puţin de o secundă. Omul ajunsese în fundul cavităţii, ca într-un cuib, dar Victor atîrna deasupra prăpastiei, aşa cum atîrnase cu cîteva clipe mai înainte cel pe care-l salvase. Noroc că în clipa smuciturii la­soului anunţase cu mîna stîngă semnalul de primejdie. Cele două acţiuni se petrecuseră aproape simultan. Ursu smucise funia în aceeaşi clipă în care Victor smucise lasoul. Restul fusese un fleac. După zece minute de la smucitură lasoului, pe buza craterului de gheaţă se lăsau tîrîte şi trase sus două fiinţe în loc de una.

Victor sări în picioare îndată ce mîinile lui simţiră crusta de gheaţă devenind sfărîmicioasă. Ştia că se află la marginea craterului, în afară de orice primejdie. În schimb, cel scos din prăpastie nu făcu nici o mişcare, nu dădu nici un semn de viaţă. Îşi pierduse a doua oară cunoştinţa, în momentul cînd scăpase de sub surplombă, cînd înţelesese sau simţise că e sal­vat. Femeia tăbărî ca un uliu asupra lui: disperarea de mai înainte făcuse loc unei fericiri fără seamăn, dar Maria şi Lucia o opriră în ultima clipă. Mîinile, dar mai ales faţa celui readus în lume erau pline de sînge. Tîrîşul pe gheaţă îi redeschisese rănile coagulate. Fetele se transformară imediat în infirmiere, îi pansară mai întîi degetele şi braţele, apoi rănile de pe frunte. Chiar la mijlocul frunţii avea o tăietură lungă, pe toată adîncimea pielii, ca un început de scalp.

― Nu ştiu cum să vă mulţumim...începu fratele rănitului, în timp ce fetele îşi terminau pansamentul. Numai să nu i se fi rupt ceva înăuntru... Mergea înaintea noastră şi dintr-o dată s-a împiedicat. Doamne! cum mai aluneca spre moarte. Se uita la noi, că aşa a alunecat, cu capul spre noi, se uita şi ne întreba ca un copil: "Ce să fac? Ce să fac?"... Dacă am fi avut o funie la noi să i-o aruncăm... Doamne! Vedeam cum se duce spre moarte şi parcă eram blestemaţi să-l lăsăm să moară... Numai păgînilor să le dea Domnul asemenea pedeapsă... Oare o mai trăi?

Răspunsul îl dădu chiar cel scos din prăpastie. Un geamăt ieşi din pieptul lui, ca un început de răsuflare. Apoi deschise ochii, mai gemu de cîteva ori, îşi întoarse capul şi spaima din privirile Iui se transforma încetul cu încetul în mirare. Vedea feţe necunoscute: băieţi, fete, îl văzu pe frate-său, apoi pe nevastă-sa, gata să se repeadă. Buzele i se mişcară încet, dar cuvintele pe care le rosti sunau foarte clar:

― Tot n-am scăpat de tine, muiere afurisită...

― Precis n-are nimic... clipi Ursu din ochi spre fratele celui înviat. Dacă îşi aduce aminte de toate..:

― I-auzi! îşi încleştă pumnii femeia. Credeam că ţi-o fi in­trat altă minte prin spărtura aia din mijlocul frunţii. Te pomeneşti că te-ai aruncat în prăpastie anume ca să mă faci să te jelesc de pomană... I-auzi!

Dar se duse spre el veselă şi grijulie, ajutîndu-l să se ridice în picioare.

― De-acum, gata! hotărî ea. În vecii vecilor nu te mai las s-o iei înaintea mea. Pînă nu zic eu da, nu te mai mişti nicăieri. De cînd ţi-am spus că dacă mergi de capul tău, o să dai mereu în gropi? Şi dacă nu erau dumnealor mai zăceai multe ore în prăpastie...

― Prea multe, nu... o întrerupse bărbatul. M-ar fi prins vi­jelia acolo şi nu mai dădeaţi voi de mine. Îmi găsisem în culcuş bun, sub o streaşină; aş fi dormit acolo somnul cel de veci...

Cuvintele rănitului îi amintiră lui Victor poziţia în care îl găsise. O vrabie dacă s-ar fi aşezat pe capul lui, echilibrul ar fi fost destrămat şi nimic nu l-ar mai fi salvat de la prăbuşire. Darămite vijelia...

Victor tresări. Se uită la ceas şi simţi cum îl trec fiori prin şira spinării. Oare mai aveau timp să ajungă la Mitiş înainte de a se întuneca, înainte de a se schimba vremea? Pierduseră mai bine de un ceas cu popasul neaşteptat.

― Credeţi că va fi vijelie? întrebă el, uitîndu-se spre fratele rănitului care părea mai în vîrstă şi mai aşezat.

― Ba să nu fie urgie... răspunse cel întrebat. O să vedeţi şi o să apucaţi ce n-a văzut şi n-a apucat pînă acum pămîntul! Nu ne-am fi mişcat din bîrlogul nostru, dacă nu ne-ar fi chemat cu atîta stăruinţă la tribunal... Pe amîndoi şi pe muiere... Şi urla ăla la telefon, ca majurul la armată... Zicea că dacă nu ne prezentăm la ora cinci după-masă, ne concediază şi ne dă şi-n judecată... Măcar să ne fi telefonat de dimineaţă, dar aşa, în plină noapte... Dacă aveam lume la cabană?

― Probabil că vi s-a telefonat pe la zece noaptea? nu se putu stăpîni Ionel.

― Chiar aşa! răspunse muierea. Dar dumneavoastră de unde ştiţi?... Le-am spus eu hăndrălăilor ăştia că trebuie să fie o batjocură... Unde se lucrează la zece noaptea, şi de ce să ne cheme la cinci după-masa la tribunal? Vrea să-şi bată cineva joc de noi... Că de păcătuit n-am păcătuit cu nimic...

― Dar dumneavoastră unde mergeţi? întrebă fostul con­damnat la moarte. Nu cumva la Izvoarele?

― La Izvoarele?! se miră Dan. Ce mai e şi asta?

― Cea mai frumoasă şi mai retrasă cabană din munţii noştri, răspunse fratele rănitului.. Şi dacă nu veniţi într-o vară să petreceţi măcar o lună la noi, să vă arătam noi nişte plaiuri pe care numai cîţiva oameni în ţara asta le ştiu, unde şi puiul de vultur se simte stingher, dacă nu faceţi asta cu mult amar o să ne umpleţi, dar şi 'mneavoastră o să fiţi mai săraci...

― Dacă-i pe-aşa, spuse Dan, la vară sîntem oaspeţii 'mneavoastră. Toţi şapte venim, adică toţi opt...

― Dar nu ne-aţi spus unde mergeţi? îşi aminti rănitul.

― La Mitiş! răspunse Victor grăbit. Şi nu ştiu dacă mai avem timp. Dumneavoastră ce spuneţi?

― Dacă e trei acum, chibzui fratele, cam pe la patru şi un sfert aţi putea fi la Bolovanul Miresei, aşa că timp ar fi să ajungeţi înaintea vijeliei şi întunericului la Mitiş. Dară e mu­sai să mergeţi acolo? Poate că ar fi mai sănătos să mergeţi împreună cu noi în oraş. E drum mai bun şi chiar dacă ne prinde vijelia, răzbim noi pînă la barieră, de-ar fi să pipăim cărarea cu mîinile. E musai?

― E musai! hotărî Victor pentru a nu mai pierde timpul. Ne vom face luntre şi punte ca să ajungem înainte de patru la Bolovanul Miresei.

― Asta ar fi cel mai bine! aprobă fratele mai în vîrstă. Fiindcă mai e o primejdie, de, trebuie să ne gîndim la toate, ca omul la aman. Să nu se înfurie hăurile mai devreme, as­ta-i! Pînă acum, de cînd mă ştiu eu, şi sînt ceva ani, vijelia a izbucnit cam după apusul soarelui. Numai cînd e urgie pare mai grăbită. Şi dacă vreţi un sfat, atunci băgaţi seamă şi feriţi-vă să puneţi schiurile pînă la Bolovanul Miresei. Nicăieri în munţii ăştia zăpada nu e mai înşelătoare ca pe-aici. Sînt mai ales nişte lunecuşuri de gheaţă în care poţi să te pierzi şi fără schiuri, darămite cu ele... Aţi văzut şi dumneavoastră... Prăpastia asta blestemată, şi coaja asta de gheaţă nu se zăresc decît de sus, de unde ne-aţi văzut şi dum­neavoastră. E mai vicleană decît o muiere... Nu-şi arată relele decît după ce te prinde şi nu mai ai scăpare. Cam la fel e calea pînă la Bolovanul Miresei... Aşa că vă urăm drum bun, noroc şi sănătate, şi fiindcă aţi spus că veniţi într-o vară la cabana noastră, altceva nu vă mai spunem, în afară de mulţumirile cele grele care se dau de fiecare om numai o dată în viaţă...

― Eu... începu să se bîlbîie curajosul rănit. Dar mai bine să vă spună muierea ceva... că eu nu pot...

― Să mă iertaţi că v-am căzut în genunchi... spuse femeia. Dar cred că pentru prima dată în viaţa mea am căzut cu folos.

Cireşarii se despărţiră cam stînjeniţi. Fusese a doua întîlnire neprevăzută. Oare ce-i mai aştepta?

2
Era aproape patru. În aer se simţea un vînt rece şi aburi ceţoşi, străvezii se ridicau la orizont. Dacă n-ar fi fost averti­zaţi de schimbarea vremii, cireşarii n-ar fi sesizat nici o deosebire. Temperatura era încă blîndă, lumina nu părea mai ameninţată decît în alte zile. Dimpotrivă, parcă strălucea mai viu în zăpadă şi pe cer, deşi se apropia ora asfinţitului. Poate că tocmai acesta era semnalul cumplitei vijelii care se apro­pia, dar tinerii nu aveau de unde să ştie. Ajunseseră sub Şaua Mare, după un adevărat marş forţat, condus de Victor şi apărat de Ursu în ariergardă. Nimeni nu scosese un cuvînt în timpul marşului: fiecare îşi păstrase întocmai locul în şirul in­dian hotărît la plecare; nu se acceptase nici o secundă de oprire, nici măcar pentru schimbarea schiurilor de pe un umăr pe altul. Totul trebuia făcut în mers şi în ritm.

Primul moment de oprire, pentru recunoaştere, se hotărî chiar sub Şaua Mare, la punctul ipotetic de unde trebuia să înceapă poteca nemarcată spre Bolovanul Miresei. Pînă acolo se orientaseră foarte uşor; merseseră în permanenţă pe urmele lăsate de cei trei cabanieri de la Izvoarele. În sens in­vers. Şi se opriseră acolo unde urmele care-i ghidaseră se întîlneau cu altele, venind din diferite direcţii şi încîlcindu-se într-un talmeş-balmeş imposibil de descifrat. Ursu descoperi imediat, fără să se mai uite pe hartă, punctele de reper ale drumului spre Bolovanul Miresei. Dar nici nu mai era nevoie, pentru că, în sfîrşit, îşi făcu şi Ţombi datoria faţă de grup. Se apucase să mîrîie, într-un fel care-i dădu de gîndit lui Tic. Lăsîndu-se condus de el, mezinul anunţă descoperirea potecii.

În harababura de urme de la punctul de popas se întîlneau mai multe direcţii şi una din ele venea din stînga, dinspre Bolovanul Miresei. Erau urmele dibuite de Ţombi. Bineînţeles că iscusinţa cîinelui îi atrase o suită se laude... lui Tic. Dar nu era prima nedreptate de acest fel care se întîmpla în lume...

― Sîntem salvaţi! spuse Lucia privind la rîndul ei urmele descoperite de Ţombi. Mergem din nou pe urme sigure.

― Patru oameni au venit de la Bolovanul Miresei încoace, anunţă Tic. Probabil că s-au dus pe alt drum, nu pe cel ales de cabanierii de la Izvoarele. Brrr! Ce urme uriaşe! Parcă ar fi trecut pe aici nişte hipopotami!

― Cu-atît mai bine! hotărî Victor. Nu riscăm să le pierdem. Gata! Schiurile pe umăr. Spre Bolovanul Miresei.

Victor rămase în capul grupului, aşa cum se înţelesese cu Ursu, căruia îi revenea misiunea de a supraveghea din urmă, deci reperabil, cel de al doilea marş forţat, spre Bolovanul Miresei. Mergeau în şir indian, ca şi pînă atunci, la distanţă şi mai mică unul de altul, paralel cu urmele de ghidaj. Zăpada era adîncă, pe alocuri ajungea la jumătatea gambelor. Fă­cuseră un fel de semicerc de cîteva sute de metri care-i ducea la o adunătură de stînci golaşe, aruncate ca nişte zaruri. Cînd ajunseră în apropierea stîncilor, văzură în stînga o altă aglomerare, şi mai ciudată, care aducea cu o imagine...

― Furcile Moşului! spuse foarte vesel Ionel. Încă puţin şi am ajuns la trambulina cea mare.

Erau atît de veseli, încît se opriră o clipă. Şi deodată toţi simţiră că-i apucă ameţeala. Priveau năuciţi spre locul pe care-l arăta mîna lui Victor.

Urmele descoperite de Ţombi nu veneau de nicăieri! Pen­tru că plecau din apropierea unui bolovan uriaş care n-avea nici văgăuni, nici intrări sau ieşiri secrete.

― Fantastic! se înfioră Maria. Parcă ar fi căzut din văzduh hipopotamii ăştia. Cum se poate aşa ceva? Au fost lansaţi cu paraşuta? Au coborît din elicopter, pe o scară suspendată? Nu mai înţeleg nimic.

― Nu se poate! negă Lucia cu toată fiinţa. E absolut cu neputinţă! Voi nu simţiţi că vi se opreşte inima? Ce fel de oameni ai zăpezilor mai sînt şi ăştia? De unde au ieşit? Din propriile lor urme?

― Da! se cutremură Dan. Zău! Parc-ar fi ieşit din propriile lor urme. Bine ai spus!

Ursu făcuse un ocol în jurul stîncilor:

― Nici o urmă! anunţă el. Zăpada e neatinsă. De aici încep... şi zău că mă doare capul... Numai dacă au coborît din elicopter, cum spune Maria... Tu ce crezi, Victor?

Victor era într-o stare de mare nelinişte, cum rareori îl văzuseră cireşarii:

― Nu ştiu ce să cred! Şi eu am simţit că mi se zbîrleşte părul, în prima clipă... Acum... Acum cred că sîntem în cea mai depli­nă siguranţă dacă pornim imediat spre Furcile Moşului. Atît pot să vă spun...

― Dar nu înţelegi că nu se poate? se răzvrăti Lucia. Mergem sute de metri după nişte urme care încep din senin! Mă apucă demenţa... Niciodată n-am simţit atîta spaimă în jur...

― Şi eu simt spaimă în jur... recunoscu Victor. Dar nu din cauza urmelor. Sau nu numai din cauza urmelor. Fir-ar să fie de urme! Parcă m-a lipit cineva cu plumb aici!

― Atunci spune ceva! ţipă Maria la el. Spune! Ce facem? Plecăm! Rămînem?

― Nu ştiu... scrîşni Victor. Tu ce spui, Ursule?

Parcă voiau să-şi împletească împreună toate răspunderile şi riscurile.

― Cred că aerul se răceşte cu fiecare minut care trece, spuse Ursu, învîrtindu-se în loc. Poate că n-ar trebui să vă spun, dar niciodată în viaţa mea n-am simţit în jurul meu o ameninţare mai rea... Se întîmplă ceva... nu ştiu ce...

― Din cauza urmelor? ţipă iarăşi Maria. Aţi înnebunit şi vreţi să ne faceţi şi pe noi să înnebunim? Mă sufoc... Nu mai ştiu ce e cu mine...

― Spune, Victor... se rugă Dan. Spune ce se întîmplă cu noi. Parcă ar fi împrăştiat cineva gaze în jurul nostru...

― Nu cumva suferim de halucinaţii colective? mai găsi Ionel o cîtime de luciditate. Poate că urmele nu se opresc aici, poate că încep de aici... Oare de ce am spus că nu se opresc aici?

― Uită-le! arătă Lucia spre zăpada dintr-o dată orbitoare. De aici încep! De aici, de unde îmi duc eu picioarele...

― Nu! se repezi Maria spre ea. Nu trebuie să te atingi de urmele ăstea blestemate!

Dar Lucia căuta cu mîinile prin zăpadă, prin golurile lăsate de paşii de hipopotam. Nu! Nu căuta! Luase un pumn de zăpadă să-şi frece fruntea, ca să scape de arşiţa care clo­cotea în pieptul ei.

― De aici încep... bîigui ea, făcînd cu piciorul o cruce în ză­pada dintr-o dată albastră.

― Cred că e prea tîrziu... spuse Victor uitîndu-se la Ursu. Dar poate că nu e foarte tîrziu...

― Şi mie îmi vine să spun vorbe de pe pereţi, pe cuvîntul meu... mărturisi Tic căutînd numai ochii lui Victor. Şi Ţombi, săracul. Niciodată n-a tremurat ca acum. Ar geme, îl simt eu, dar îl omoară frica... L-au înspăimîntat şi pe el urmele.

Victor îşi redobîndi dintr-o dată tot calmul:

― Trebuie să luăm o hotărîre... Dar mi se pare că am şi luat-o... Nu! Nu spun vorbe de pe pereţi, Ticuşor... Nu ştiu ce se va întîmpla? Poate că aceste urme ne-au salvat viaţa... Dacă nu ne-am fi luat după ele, şi mai ales dacă nu ne-am fi oprit aici... Nu simţiţi vîntul? Nişte rafale subţiri, ca nişte suliţi... Poate că eram acum la Furcile Moşului... Şi de acolo pînă la Bolovanul Miresei... Nu ştiu? Poate că era mai bine să fi plecat imediat...

― Tu vrei să ne ucizi? îl fulgeră Maria. Nu simţi şi tu ce se întîmplă cu noi? Tu nu vezi că nu mai sîntem noi? Uită-te la Tic! Uită-te!

― N-am nimic! ţipă Tic. Şi ce? N-am şi eu voie o dată... Nu mi-e frică, zău că nu... E altceva, altceva...

― Gata! mai găsi Victor forţe în el. Trebuie să ne întoarcem imediat. N-auziţi? Toţi cu schiurile pe umăr!