Articol aparut in special in ziua de Marti, Aprilie 13, 2004
Yüklə 216,47 Kb.
|
| Metoda italiana
In perioada 1972-1973 au aparut in magazine niste tenisi cu fete din panza si talpa din cauciuc. Aveau cate doua dungi pe fiecare fata, in diverse culori. Usori si cu o forma aerodinamica, erau mult mai rezistenti decat tenisii chinezesti si chiar mai fatosi, devenind in scurt timp rasfatatii pietei romanesti de incaltaminte. Oamenii ii cumparau fara sa stie ca in spatele producatorului, FINCA Dragasani, se afla celebra companie capitalista Pirelli, prin firma „Calzature Superga“, o filiala a celebrului producator italian de anvelope. „Calzature“ le-a vandut romanilor tehnologia si metoda de productie a tenisilor vulcanizati. Disponibili si in marimi „speciale“ FINCA Dragasani a botezat modelul „Tiger“, dar pentru romani s-au numit intotdeauna „Dragasani“. FINCA fabrica anual peste jumatate de milion de perechi si-i vindea fara pic de promovare, fara pic de reclama. De distributie se ocupa fosta casa de comert „Arpimex“. Vanzarile se faceau pe baza schemei gandite de tovarasii de acolo. Prin urmare, nu prea era loc de comunicare intre producator si consumator, deci nici urma de reclama. Asta n-a impiedicat produsul sa aiba un succes nebun. Ii incanta pe pustii care bateau mingea, dar si pe sportivii care pana atunci nu prea aveau alternative la „chinezesti“. In special sectiile de jocuri ale cluburilor sportive se inghesuiau sa-si faca provizii de „Dragasani“. Pe langa faptul ca erau usori si rezistenti, aveau marea calitate de a fi disponibili si in marimi speciale. Adica, suficient de mari pentru handbalisti sau voleibalisti, sportivi cunoscuti pentru talia peste medie. „Tenisii chinezesti erau cu un numar mai mic decat ce scria pe eticheta, iar pe sportivii care purtau peste 43, probabil cel mai mare numar pentru chinezi, nu aveam cu ce sa ii incalt. In schimb, tenisii de Dragasani aveau si numerele 45-46“, isi aminteste Mioara Uatu, fosta antrenoare de volei. Cam de doua ori pe an, antrenorii faceau deplasari la Dragasani, de unde se intorceau cu portbagajele pline cu tenisi. Mare parte ajungeau la sportivi, dar si personalul auxiliar al cluburilor beneficia de mici atentii. La fostul club sportiv „Viitorul“ din Bucuresti, de la magazioner (sau incepand cu magazionerul!) pana la femeile de serviciu, toata lumea purta „Dragasani“. Cu dungi rosii, albastre, galbene sau negre. Pentru ca in asta consta toata diversitatea modelului „Tiger“, in sortimentul de culori al dungilor. Irina Cristea -------------------------------------------------------------------------------- ISTORIC
fetele erau din carpa, iar talpa din cauciuc devin celebri mai ales prin modelul „Tiger“ productia depasea jumatate de milion de perechi pe an si ajungea exclusiv pe piata romaneasca in 1994 s-a intrerupt fabricarea tenisilor timp de sapte ani se fabrica si in prezent din 2003, productia e destinata aproape 100% exportului Geanina Corondan apare intr-unul dintre videoclipuri incaltata in tenisi de Dragasani -------------------------------------------------------------------------------- Sarbii au fost cu ideea Istoria numelui „Tiger“ dat modelului de Dragasani care a facut furori in Romania se pierde undeva la inceputul anilor ’70. Pentru unii, numele se leaga modelul „Tiger“ realizat de firma „Asics“, care seamana cu produsul romaneasc. O alta varianta este ca „Tiger“ ar proveni de la „Tigar“, fabrica din orasul sarb Pirot unde a inceput, de fapt, povestea tenisilor de Dragasani. Potrivit actualului director de la FINCA, Cristian Ciocan, sarbii din Pirot au avut ideea acestui model, inspirati de apropierea unei mari competitii sportive din tarile comuniste, Spartakiada. Cu toate acestea, in fosta Iugoslavie modelul nu s-a fabricat niciodata. A ajuns insa pe liniile de productie a doua fabrici din fosta Cehoslovacie. -------------------------------------------------------------------------------- Dragasani si pentru soldatii italieni din NATO
-------------------------------------------------------------------------------- Contrabanda cu „Pionierul“ in Polonia si Ungaria La inceputul anilor ’70 ieseau pe piata si celebrii adidasi de la Intreprinderea Industriala de Stat „Pionierul“. Cu talpa din cauciuc dar cu fetele din piele (mai tarziu din inlocuitor de piele), ei au fost cea mai apropiata ruda a incaltarilor marca Adidas de pe piata romaneasca. Adidas a inceput colaborarea cu „Pionierul“ in 1969, producand aici atat pantofi sport pentru timp liber, cum se numeau pe-atunci, cat si pentru sportul de performanta. MAI MULT LA EXPORT. Cei de la Adidas veneau cu tehnicienii si cu designul produselor, iar „Pionierul“ adapta cerintele firmei la posibilitatile proprii de fabricatie. Totul a durat pana in 1990, cand recesiunea firmei a dus la intreruperea colaborarii cu „Pionierul“. Fabrica bucuresteana lucra mai mult pentru export. Pantofii de sport marca Adidas produsi aici ajungeau pana in SUA sau Australia, purtand de multe ori eticheta „Made in France“, la cererea producatorului. Un numar de perechi ajungea totusi si pe piata interna. Din circa cinci milioane de perechi pe an, cat insemna productia maxima, aproximativ 5% isi faceau loc pe rafturile magazinelor romanesti. 5 DOLARI. Nu toate perechile de adidasi produsi de „Pionierul“ ajungeau pe piata prin magazine. „Cand au inceput sa o lase mai moale si sa vanda si in tara, aveam permisiunea sa cumparam direct din depozitul fabricii, prin virament, la nivel de club. Nu stiu exact daca cele vandute noua erau trecute la rebuturi sau la defecte sau la altceva. Stiu insa ca sefa noastra cumpar ani in sir, chiar de cateva ori in acelasi an, la un pret accesibil. Costau in jurul a 4-5 dolari“, explica Nicolae Carstea, fost antrenor de atletism la un club sportiv bucurestean. DE CONTRABANDA. Fata de tenisii sau adidasii 100% romanesti, cei facuti la„Pionierul“ aveau multe calitati incontestabile. In afara de comportarea propriu-zisa „pe teren“, ei serveau cu succes drept marfa de contrabanda in afara granitelor. „Se puteau vinde foarte bine prin tarile din jur, in special la unguri si polonezi, cu un pret de trei-patru ori mai mare decat cel cu care ii cumparai. Era o afacere, ca si treningurile din bumbac sau coniacul. Era mult mai rentabil decat sa iei dolari la tine si sa risti sa te prinda vamesii cu ei. Contra unei perechi puteai sa-ti iei o pereche de blugi de buna calitate“, povesteste Nicolae Carstea. -------------------------------------------------------------------------------- Asemanatori cu produsele Adidas
-------------------------------------------------------------------------------- ISTORIC Adidasi „Pionierul“ An de aparitie: 1969 Varsta marcii: 35 ani designul apartinea firmei Adidas si era adaptat la posibilitatile tehnice ale fabricii romanesti cauciuc sau poliuretan o vreme s-au produs doar pentru export productia maxima s-a atins pana in 1989 si a insemnat aproape 5 milioane de perechi de an cam 5% din perechile fabricate anual ajungeau in magazinele romanesti costau 4-5 dolari
Dresuri mai subtiri decat firul de paiangen Magnet pentru privirile barbatilor, „cuminte“ si elegant pentru intalnirile de afaceri, sofisticat sau chiar excentric pentru petreceri. Dresurile Adesgo sunt, de mai bine de 70 de ani, un simbol al elegantei feminine. Micromes, Elegant, Sublim, Arlechin. Aceste nume nu va spun nimic?! Sunt modele de ciorapi Adesgo pentru care, in epoca de aur, mamele noastre stateau la cozi infernale. Ciorapii, aceste nimicuri femeiesti, erau pe atunci produse de lux, care se dadeau „pe sub mana“.
Ciorapi-pantalon Locul lor a fost luat de ciorapii circulari din poliamida. Desi se prindeau cu portjartier sau jartea la fel ca inaintasii lor, acestia au devenit in scurt timp vedete: „mult mai comozi si moderni“, argumentau clientele. Entuziasmul nu a durat decat zece ani, in 1970, Adesgo introducand, in premiera pe piata romaneasca, ciorapii-pantalon. O inventie geniala, dupa cum spun femeile sau un sadism, daca plecam urechea la carcotelile barbatilor. Doamnele au scapat astfel de incomodele portjartiere si de inesteticele jartele. Dar si de frig. Ciorapii Adesgo si-au dovedit iar clasa in anii ’80. De pe poarta fabricii bucurestene au iesit pentru prima data in Romania ciorapii cu betelie din fir de elastan. Astfel, doamnele si domnisoarele nu trebuiau sa-si mai convinga ciorapii sa stea la locul lor cu ajutorul elasticelor strecurate in banda din talie. Adesgo a continuat apoi cu dresurile cu model (picouri, floricele sau desene jacquard), cu dungi, dresurile plasa, cu lycra sau cu banda adeziva. Toate pentru ca romancele sa se simta rasfatate. -------------------------------------------------------------------------------- Blanita tricotata marca Adesgo
-------------------------------------------------------------------------------- ISTORIC
Inainte de ’89, Adesgo exporta masiv in URSS, Cehia si Ungaria. Pe piata autohtona, ciorapii simpli cu portjartier se vindeau cu 12-16 lei, iar dresurile cu 36-42 de lei, in timp ce ciorapii cu model costau 48-52 de lei Fetele care faceau reclama la Adesgo erau alese, in general, dintre angajatele Adesgo. In 1990, imaginea Adesgo a fost nimeni alta decat Janine.
Nelipsite erau, inainte de ’89, din casele romanesti frigiderul Fram „care nu ingheata“, televizorul Diamant sau radioul-lada, care prindea, in ciuda bruiajului, Europa Libera sau Vocea Americii. Nu putini sunt cei care isi aduc aminte astazi de televizorul alb-negru cu joc electronic incorporat, fabricat in 1979 de Electronica Bucuresti. Sau de combina muzicala stereofonica Stereson, cu radioreceptor stereofonic, casetofon si pick-up stereo. La fel se intampla si in cazul primelor receptoare romanesti miniaturizate RIC 1, cu receptie individuala in microcasca, sau al radioreceptorului stationar, cu design stil retro si denumire pe masura – Nostalgic.
Diamantul cu creioane si cheita In mai toate casele, exista un televizor Diamant, fabricat, de Intreprinderea Electronica din Bucuresti, inca din 1961. Cei mai multi oameni cu care am vorbit si-au adus aminte de banalul televizor Diamant, cu diagonala de 61 de centimetri, a carui productie ajungea si pana la 700 de bucati zilnic. „Am avut un televizor Diamant mare, cat o lada de zestre. Era din lemn lustruit, de culoare galbuie, cu panza intre boxe si cutia de lemn si forme rotunjite. Dupa un timp, a cedat butonul de aprindere, pe care ingeniozitatea unchiului meu l-a inlocuit rapid cu un creion cu carbune. Dupa revolutie, televizorul cu ecran gros a fost aruncat la gunoi“, mi-a povestit o fosta colega de facultate. Frigiderul, o necesitate cat casa Despre frigiderul Fram se spunea – mai in gluma, mai in serios – ca parca fusese adus din Rasarit. Uriasul cu clanta, care se bloca cand ti-era lumea mai draga, a fost deopotriva o bucurie pentru cei care ce nu-si permiteau un lux de tipul Arctic, dar si o napasta pentru prichindei, care se alegeau cu traume dupa ce experimentau interiorul banalului frigider ce purta numele ursului polar al lui Cezar Petrescu. Din pacate, au existat dupa ’89 cazuri in care Framurile aruncate alandala, pe unde se nimerea, au facut victime in randurile copiilor. Nu putine au fost cazurile in care micuti nevinovati au murit asfixiati dupa ce s-au pitulat si au ramas blocati in frigiderele aruncate in spatele blocului. Anca Aldea -------------------------------------------------------------------------------- Mesaje cu tinta precisa
-------------------------------------------------------------------------------- Electronica, un nume de referinta
-------------------------------------------------------------------------------- Marirea si decadenta unei industrii
Povestea „Carpatelor“ Ce tigari fumau bunicii nostri? „Carpate“, raspund nepotii, incaruntiti si ei. Altii povestesc de Nationale, pe care le ascundeau in causul palmei, noaptea, in transee… In unele sate din Oltenia mai vezi si astazi frunze de tutun insirate pe o sfoara lunga si atarnate de-a lungul gardurilor, la uscat. La fel ca la sfarsitul secolului al XVII-lea. Decorul s-a mai schimbat, pe ici, pe colo, dar procedura e aceeasi. Pana prin 1990, insiratul tutunului era o indeletnicire foarte raspandita la tara. Oamenii cultivau o parceluta, recoltau frunzele, le puneau la uscat, apoi le impachetau in baloti, le cantareau si le vindeau la fabrica de tigari pe bani buni. Au facut asta vreo 300 de ani, folosind acelasi mestesug, neschimbat. Acum, indeletnicirea lor e pe cale sa apuna, inlocuita de eficienta masinilor si expansiunea multinationalelor. TABIET. Desi obicei nesanatos, fumatul tine de tabieturi. Iar fumatorii sunt printre cele mai fidele fiinte de pe planeta asta, atunci cand e vorba de marca lor de tutun. Cunosc oameni care jura ca nu ar pune niciodata gura pe altceva decat pe Carpati: „}igari bune de-ale noastre, taica… Astea noi au chimicale inauntru, nu-s bune!“. Altii au ajuns domni in America si-si comanda Carpati de la Targu-Jiu, sa le aduca aminte de casa. Marca asta a ajuns un fel de emblema nationala. Nu e roman sa nu stie cum arata pachetul de Carpati. Are 73 de ani si a „ingropat“ deja o generatie intreaga de fumatori. Prin 1931 se inregistrau primele marci importante de tutun autohton: Nationale, Marasesti si Carpati, toate fara filtru. Erau produse la fabricile de la Timisoara si Sfantu Gheorghe. Dupa ce a trecut un razboi si s-a schimbat o oranduire sociala, venise vremea pentru primele romanesti cu filtru. In 1965, proaspat aparutul Snagov era o marca de lux, cu filtru din cele mai noi materiale (acetat de celuloza). Surorile sale mai mici aveau filtru din hartie creponata: Marasesti, Record, Club, Dacia, Amiral, Top. PENURIE. Prin ’87, catre apusul Epocii de aur, problemele cu aprovizionarea acetatului de celuloza au facut sa revina la moda tigarile fara filtru. In ’93, la fabrica de la Targu-Jiu se produceau deja in Romania tigari mentolate si „light“ (usoare), sub marca Coloana. Restul povestii v-o aduceti aminte si singuri… Cristian Ionita -------------------------------------------------------------------------------- Pe mosia Golestilor
-------------------------------------------------------------------------------- Tutun de tras pe nas
Clujana, cu dragoste Clujana – un nume aflat, inainte de ’89, pe buzele tuturor romanilor si in picioarele putinilor fericiti alesi. Incaltamintea celebra in Vest, care a intrat in NATO inaintea unei tari intregi, a incetat sa se produca in anul 1999, la aproape un secol de la fabricii din orasul de pe Somes. In 1911, Johann Renner a pus bazele fabricii Renner&Co, cunoscuta azi drept Clujana. Multi ani de atunci, aceasta a fost cea mai mare fabrica de incaltaminte din Estul Europei. Pentru familia Renner, tabacari germani din Bavaria, veniti in Ardeal la sfarsitul secolului XIX, pielea a constituit de-a lungul anilor averea cea mai de pret. „A fost viata noastra“, se confeseaza azi nepotul lui Johann Renner, Erwin Renner, trecut de 80 de ani. Il gasesti intr-o incapere care aduce a muzeu, veghind bustul bunicului sau. In spatele sau, pe pereti, fotografii vechi amintesc de istoria Clujanei. Este expus inclusiv simbolul fabricii, cocosul, prezent pe toate perechile de incaltaminte produse. Modelul a fost luat de pe o medalie de aur, castigata la un targ international. „Bunicul meu a construit fabrica in 1911. A avut un secret, tabacirea cu crom. Asta a stiut sa faca si asta a facut cel mai bine toata viata. A murit de antrax, in 1920, cand au adus piei din China, iar cateva au fost infestate.“ Toti membrii familiei Renner au purtat numai pantofi produsi in fabrica Clujana! Bustul disident Yüklə 216,47 Kb. Dostları ilə paylaş:
|