Articol aparut in special in ziua de Marti, Aprilie 13, 2004

Disparitia brand-urilor

Industria alimentara romanesca a aparut in Transilvania sfarsitului de secol al XVIII-lea, in plina dominatie straina. Salamurile, carnurile si branzeturile fabricate in vechiul Regat aveau mare cautare in epoca, mai ales datorita ingredientelor naturale din care erau preparate. In perioada premergatoare izbucnirii primului razboi mondial, in Romania aparusera cofetarii si patiserii, abatoarele sau carmangeriile. In anii interbelici, aparea pentru prima data, coform cercetatorilor, salamul de Sibiu, produs la Sinaia, dupa un „model“ nemtesc.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial si, mai ales, dupa anii ’60, autoritatile comuniste au comandat ca foarte multe dintre mancarurile si dulciurile produse in Occident si in Uniunea Sovietica sa aiba un „corespondent“ in Romania. Cea de-a doua directiva a Partidului impunea ca produsele sa fie fabricate in toate fabricile alimentare, renuntandu-se astfel la brand-uri. Promovarea se facea prin panouri publicitare stradale imense („Nici o zi fara peste oceanic“) sau prin spoturi difuzate la radio sau televiziune („Ciocolata «Pitic» te face voinic“). Dezastrul a venit in anii ’80, o data cu exporturile masive.

„Fratii Petreus“

Puii americani au fost importati in Romania cu numele popular „fratii Petreus“. Pungile de plastic in care se vindeau la „Alimentara“ contineau doi pui de Crevedia, congelati si extrem de mici, numai piele si os. In anii ’80, pe piata au aparut tacamurile de pui (capete si gheare), care au fost numite in popor „adidasii“. La mare trecere, dar foarte scumpe la vedere pentru ca erau destinate exclusiv exportului, erau tipurile de cascaval „Dalia“, „Rucar“ si, mai ales, „Penteleu“. Romanii puteau cumpara un cascaval mult mai slab calitativ, denumit „Scornicesti“, si produs la fabrica bucuresteana de produse lactate „Miorita“. Cafeaua romaneasca se comercializa in anii dictaturii in doua variante: nechezol si cafea cu naut. Cea din urma era obtinuta din cafea naturala si 40% naut. Procentul de naut a crescut de la decada la decada, ajungand in 1989 la peste 80%. Nechezolul continea 10% cafea, restul fiind un amestec de ovaz, care a atras si numele produsului.
Tot „Scornicesti“ era denumita si cea mai cunoscuta marca de pufuleti, care erau produsi chiar in orasul natal al lui Nicolae Ceausescu. Reteta fusese importata, cu „imbunatatiri“ din URSS. „Spre deosebire de pufuletii sovietici, cei romanesti erau mai scurti si nu erau inveliti in glazura de ciocolata. Probabil ca tovarasii au considerat ca ar fi fost prea scumpi daca ar fi fost trasi in glazura“. La aceeasi fabrica se mai producea un alt desert celebru al epocii de aur: celebrele „Pufarine“, produse expandate, cu diferite arome si culori, si care foloseau, de asemenea, o reteta importata. In ultimii ani de dinainte de 1989, in cofetariile bucurestene aparusera prajiturile cu… morcovi si telina. „Aveau un interior obisnuit pentru prajituri, cu multa crema, aluat insiropat si glazura, insa deasupra aveau un ornament absolut oribil si care era facut din bucati de morcov sau chiar telina. Legumele erau tratate cu diverse chimicale si indulcite, dar aveau un gust groaznic.“

--------------------------------------------------------------------------------

Verde-stop-ul anilor ’50
Aparitia pe piata in anii ’50 a sucului natural de fructe a atras dupa sine si un joc intre adolescentii vremii. Produsul a atras atentia tinerilor nu datorita aromelor de fructe sau formei neobisnuite a sticlei in care era imbuteliat, ci a dopului etans, de cauciuc, cu care erau inchise sticlele. „Dopul avea o forma speciala. Pe langa dopul propriu-zis, mai avea un accesoriu, un inel, tot din cauciuc, care era prins de gatul sticlei. Era etans si foarte usor de folosit. Dopul era denumit in popor «saiba» si a constituit obiectul unui joc intre scolari si liceeni. Era un fel de verde-stop al anilor ’50. Fiecare adolescent sau tanar trebuia sa aiba la el un astfel de dop. Intr-un grup, daca un tanar striga «saiba!», toti ceilalti trebuiau sa scoata din buzunare un astfel de dop. Cel care nu avea la el nici un dop, trebuia sa-i cumpere celui care il prinsese in «saiba» un suc natural de fructe. Cele mai hazlii momente apareau la strandurile foarte populare in epoca, unde, pentru nu a nu fi prinsi pe picior gresit cand faceau baie, tinerii tineau «saiba» in gura“, ne-au povestit cercetatori etnografi de la Muzeul }aranului Roman.

--------------------------------------------------------------------------------

Biscuitii cu crema „Eugenia“
Noi, in tara, le consumam cu indiferenta. Dar cei plecati din tara le duc dorul. La magazinul Bucharest Delicatessen din Toronto, romanii vin regulat sa isi faca plinul cu doua produse importate: biscuiti „Eugenia“ si ciocolata cu rom. Pana-n 1989, marca biscuitilor „Eugenia“ a fost inregistrata si a fost produsa cam de toti cei care faceau panificatie. In 1997, SC Dobrogea SA a depus cerere de inregistrare si a devenit titularul marcii. Ulterior, au mai vrut si altii, dar legea spune ca primul venit e primul servit.

Inghetata pe bat

Primul produs aparut dupa cel de-al doilea razboi mondial a fost inghetata pe bat, numita in popor „inghetata populara“. Era produsa la toate fabricile de lapte si copia modelul prajiturilor frantuzesti «langues des chats». In anii ’50, inghetata era extrem de savurata de romani, impreuna cu sucul de fructe. Inghetata populara a fost „urmata“, in anii ’70 si ’80, de aparitia inghetatei la cornet – vafa –, copiata dupa inghetata sovietica. Aceasta exista, la randul sau, pe piata, sub numele de Marojnaia.

Automobilele de lux veneau de la rusi

De la instalarea comunistilor si pana in anii ’80 a circulat mitul ca tehnica inalta vine de la rusi. Asa ca automobilele si electrocasnicele care se gaseau in Romania erau importate aproape exclusiv din fosta URSS.

Daca inainte de al doilea razboi mondial in Romania se fabricau automobile Ford si cele mai mari firme aveau reprezentante de vanzari in tara, instaurarea regimului comunist a modificat radical „peisajul“ rutier romanesc. „Pana la mijlocul anilor ’60, oficial in Romania nu s-au importat decat automobile produse in fosta Uniune Sovietica. Inclusiv oficialitatile romane foloseau limuzine produse in serie redusa tot in URSS“, spune Bogdan Coconoiu, manager la compania Automobilia.
Pobeda, un Ford mai slab
Primul val de automobile sovietice care au fost aduse in Romania purta titulatura GAZ 20 Pobeda. Inutil de precizat ca automobilul GAZ a fost produs sub licenta Ford, iar ulterior „sursa de inspiratie“ s-a extins fara limite sau licenta si asupra altor modele de automobile americane sau europene. Ca un exemplu, primul model Moskvich este identic cu Opel-ul Kadett K38. Automobilele sovietice, recunoscute pentru fiabilitatea deosebita, pacatuiau insa prin consumul crescut de carburant si performante modeste.

Lada se lua cu pile

O alta generatie de automobile de la rusi a intrat pe piata romaneasca: automobilele Lada. Aceasta masina era produsa dupa licenta Fiat 124. „Era solida, dar era practic un model prafuit“, spune Mihai Maxim, presedintele Camerei de Comert Romano-Ruse. Cu toate astea, romanii apelau la relatii, asteptau sa le vina randul pe liste numai sa ia o masina ruseasca. Lada era o alternativa la Dacia, spune Maxim. Daca Dacia costa 70.000 de lei, Lada se cumpara cu aproape 90.000 de lei, in conditiile in care salariul mediu era de 2.500 de lei. Mai mult, Lada se dadea cu banii ches, Dacia se putea cumpara si cu banii in rate. „Am fost indoctrinati ca cele mai bune produse sunt cele rusesti. Se implementase ideea ca masinile rusesti sunt cele mai fiabile. In realitate ele aveau un consum mai mare decat Dacia, iar piesele de schimb erau mai greu de gasit. Doar din punct de vedere al confortului aveau ceva in plus fata de Dacie“, isi aminteste Maxim. Fabrica care facea masina Lada a fost cumparata de General Motors, iar marca Lada se produce si acum. Mai mult, noile Lada domina inca piata ruseasca.

La rusi Lada se chema Jiguli

Lada era numele de export al automobilului Jiguli, cum este cunoscut si azi in Rusia.
„Cand s-au hotarat sa faca o varianta pentru export cu tehnologie speciala, rusii s-au gandit ce s-au gandit si i-au spus Lada“, povesteste Mihai Maxim. El adauga ca Lada reprezinta in cultura rusa un nume de fata frumoasa. „Exista legende in care marii viteji rusi se iubeau cu Ileana Cozanzeana, care la ei se chema Lada“, mai spune Maxim.

Batranul Zil merge si acum

In afara de automobile existau foarte multe electrocasnice care erau importate de la rusi. Magnetofoanele, aparatele radio, frigidere, aparate de fotografiat, aceste obiecte care se gaseau in magazinele romanesti purtau in marea lor majoritate nume rusesti. Si acum, in mintea multor romani frigiderele se asociaza cu marca Zil, cel mai bun frigider rusesc care exista in Romania comunista. Insa dupa ce s-a produs frigiderul Arctic, importurile de Zil s-au redus foarte mult. Asta a facut ca numai oamenii din nomenclatura comunista sau cei cu relatii sus-puse sa-si mai poata cumpara acest produs.
Pe atunci circula zvonul ca Zil-ul este cel mai bun frigider, cu toate ca „piesele de schimb si service-ul pentru un Zil erau de cateva ori mai scumpe decat pentru un Arctic“, spune Maxim. Insa multi nu au avut nevoie niciodata de service. O parte din Zil-urile cumparate atunci merg si acum, altele au ajuns la lada de gunoi in stare de functionare, scoase din uz de catre combinele frigorifice moderne.
Daniela Ivan

--------------------------------------------------------------------------------

Elcrom-ul era rusesc
Televizorul Elcrom pe care-l facea Electronica era de fapt un televizor importat de la rusi, desi toata lumea credea ca este romanesc. Romanii il scoteau din cutie, il puneau pe masa, ii introduceau convertorul secam-pal si il sigilau. Peste denumirea televizorului rusesc se lipea cea romaneasca, isi aminteste Maxim. Ceausescu a vrut ca romanii sa fabrice un televizor color romanesc ca sa sisteze importurile. „Era sarcina de partid si trebuia neaparat sa se faca acest televizor. Daca Ceausescu a dat ordin sa facem un televizor color, oamenii s-au descurcat, au gasit aceasta solutie, trebuia sa supravietuiesti“, spune Maxim. El adauga ca nu era neaparat dificil sa concepi un TV color, insa o productie de serie este costisitoare si pe vremea aceea nu erau atat de multi romani interesati sa aiba televizor color. Nici nu era nevoie, pentru doua ore de program in care nu vedeai decat conducerea de partid si de stat nu se merita sa dai 13.000 de lei.

--------------------------------------------------------------------------------

Volga, masina securitatii
In anii ’60, daca o Volga neagra oprea in fata casei tale era un semnal sigur ca Securitatea sau Militia a sosit in vizita. In acea perioada, automobile Volga aveau numai institutiile importante de stat din Romania. Insa dupa ce Dacia a inceput sa se produca (anul 1968) si a inceput rationalizarea carburantului, institutiile de stat au renuntat la Volga, la indemnul conducerii de partid. Atunci automobilele Volga au fost date municipalitatilor care aveau in subordine companiile de taxiuri. Ulterior au fost vandute catre populatie si, odata intrate in proprietate privata, au fost utilizate in special in agricultura, la transportul produselor catre piete, de multe ori gurmandele motoare sovietice fiind inlocuite de cele diesel produse in tara pentru ARO.

Autoturism popular

Pobeda, masina anilor ‘50 era fabricata de rusi sub licenta Ford. Raspandita si in anii ‘60 era considerata un automobil fiabil, insa care consuma multa benzina. Circula si un banc: “Daca lasi o Pobeda cu motorul pornit in timpul alimentarii n-o sa reusesti niciodata sa-i faci plinul”, povesteste Coconoiu. El mai spune ca aceste masini erau singurele care se puteau importa in acea perioada in tara noastra.

--------------------------------------------------------------------------------

Tenisii chinezesti au crescut campioni

Creioane cu guma, penare, tenisi, lenjerie din bumbac, prosoape si camasi, iata doar cateva produse chinezesti pentru care romanii stateau la cozi ore intregi, in vremea comunista.

Comunistii aveau o idee fixa sa nu importe produse care se puteau face in tara. Si totusi, din cand in cand, in magazine mai apareau camasi chinezesti, creioane, guma de mestecat, penare, prosoape sau batiste din China. Aceasta binecuvantare avea o singura explicatie: cooperarea intre tarile socialiste, care il obliga pe Ceausescu sa accepte aceste importuri, deoarece la randul lui dorea sa exporte in aceste tari.
Camasi si prosoape
Tricotajele si confectiile chinezesti erau foarte cautate, insa se aduceau putine.
„Era nevoie sa ai relatii la magazine sa-ti spuna in ce zi se aducea marfa chinezeasca. Se formau cozi, lumea care apuca in fata cumpara mult si de aceea se puneau restrictii: sa nu cumperi mai mult de trei produse“, spune Gica Ionescu, din Bucuresti. Statisticile arata ca in anul 1986, tricotajele importate din China s-au ridicat la 8.900 mii de dolari, iar confectiile la 4.401 mii de dolari.

Tenisii si baschetii

Tenisii si baschetii chinezesti erau de doua feluri: albastri, cei care se gaseau in magazin, si albi, cum erau cei destinati sportivilor de performanta, spune Gabriel Ghelmegeanu, presedintele Camerei de Comert si Industrie Romania – China, fost campion national la aruncari in perioada 1965-1977. „Erau facuti din cauciuc natural, erau foarte rezistenti si moi, insa ii primeam cu portia“, povesteste el. Galmaceanu isi aminteste ca toti sportivii de performanta erau incaltati numai cu tenisi sau bascheti chinezesti.

Conserve si tigari

Pana-n anii 1980, in toate magazinele mari sau mici existau alimente chinezesti. „Conserve din carne, legume, compoturi de ananas, mandarine, piersici, sucuri concentrate, alune, ciuperci se gaseau la discretie in toate orasele din tara. La acestea se adaugau si tigarile marca Double Horses, Jinlu, Zhonghua, precum si bautura alcolica Cherry Wine“, spune Gabriel Ghelmegeanu.
Daniela Ivan

--------------------------------------------------------------------------------

Portelanurile, daruri perfecte
Pe vremea lui Ceausescu existau putine lucruri pe care oamenii si le puteau face cadou unii altora. Printre cele mai cautate erau portelanurile si ceramica chinezeasca. „Cine avea relatii sau cunostinte putea lua un bibelou ori un serviciu de ceai sau de cafea adus din China“, isi aminteste Gica Ionescu. Conform datelor obtinute de la Institutul National de Statistica, la nivelul anului 1986, importul de astfel de obiecte s-a ridicat la 4.847 mii de dolari. Si bucuria copiilor din vremea comunista era mare atunci cand primeau cadou un creion cu guma, un stilou, un penar frumos colorat sau o guma parfumata. Toate aceste mici placeri erau de o foarte buna calitate si nu costau mult. „Un penar era 20 de lei, un stilou – 90 de lei, dar se gaseau rar“, isi aminteste Ion Popescu, din Bucuresti. Statisticile arata ca importul de rechizite si jucarii chinezesti s-a cifrat in anul 1986 la 2.334 mii de dolari.

Placerile interzise

In 1989, economia României intruchipa proprietatea „socialista“ de stat si cooperatista, cu centralizare excesiva, planificare rigida, eficienta scazuta.

In acea vreme, când produsele straine aveau mare cautare, unii romani isi permiteau sa-si procure, pe sub mana, de la cunostinte sau prin alte mijloace, coniacul albanez Skanderberg (cumparat pentru ocazii sau spagi), cristalul de Bohemia, pantofii nemtesti de piele, produsele cosmetice Helen Rubinstein, Max Factor sau Revlon.

LA MARE CAUTARE. Bunica are si acum o masina de cusut germana Singer cu suveica si pedala, cu sapte sertare. Imi aduc aminte, de parca ar fi fost ieri, de ciocolata neamteasca Ritter sau Milka, de caramelele bulgaresti cumparate de la talcioc sau de parfumul bulgaresc de trandafir, care iti muta nasul din loc. „Luati din spiritul Bulgariei“, striga dintr-un loc dosit al talciocurilor cate un bisnitar mai curajos, ridicand sticlutele din lemn cu modele nationale de la sud de Dunare. In caminele studentesti gaseai mai de toate. De la creioanele cehesti Koh-i-Nor, cafeaua Alvorada sau Columbia, pana la tigaretele BT, Kent sau St. Moritz, blugii Western si Winchester sau produsele Rexona, Fa, Obao, Bac, QuickFresh. Tuburile goale de deodorante straine ajungeau, de multe ori, pe rafturile bibliotecilor in locul bibelourilor autohtone cu forme de balerina, de peste multicolor sau de cal cabrat.

300 DE LEI. Pantofii de piele italienesti marca Leonardo se gaseau, cu greu, in magazinele de stat. O pereche costa intre 250 si 300 de lei, in functie de calitatea sau culoarea pielii.
Monica Preda