Aurelian Gulan Victime Si Calai

69 Fanya Yefimovna Kaplan (10 februarie 1890 – 3 septembrie 1918), cunoscută ca Fanny Kaplan sau Dora Kaplan, revoluţionară evreică rusă, care executase, începând cu 1906, 11 ani de muncă forţată pentru atentate cu bombă la Kiev împotriva regimului ţarist. Deziluzionată de conflictul dintre Revoluţionarii Socialişti şi partidul Bolşevic şi de dizolvarea Adunării Constitutive, a avut o tentativă de asasinat împotriva lui Lenin pe 30 august 1918, cu trei focuri de revolver trase în urma unui ţinerii unui discurs public de către acesta la o fabrică din Moscova. Presa sovietică a prezentat-o ca pe un monstru anunţând execuţia sa pe 3 septembrie 1918, dată oficială a morţii sale şi azi.

70 Versiunea propusă de autor nu poate fi verificată.

Sunt scos din închisoare, un jeep transportându-mă pe malul Volgăi până la poarta unui lagăr, aproape gol, toţi fiind la „Wiederaufbau”, la reconstrucţia Uniunii, cum mi-a spus un neamţ scutit, care era bolnav. De la el am aflat că era un lagăr exclusiv de prizonieri germani şi că toţi lucrau la o moară de făină. După un timp s-a apropiat de mine în sfârşit singurul român care era în lagăr, un distins profesor de geografie bănăţean, Titus Bizerea. Rezervat la început, probabil trecuse şi el prin unele încercări care l-au determinat să n-aibă încredere în oameni, după câteva zile îmi spune că pe 30 aprilie 1945 se sinucisese Hitler, căruia i-a urmat la conducere amiralul Karl Donitz şi că pe 9 mai Germania capitulase, după ce în încercuirea de la Ruhr aliaţii luaseră 50 000 de prizonieri, probabil şi ei recrutaţi, dar nu pentru colaborări dezonorante ci la reconstrucţia şi bunăstarea unei noi lumi72. Deşi conlocutorul meu era timorat şi foarte sobru, mi l-am apropiat, după ce dezarmant de sincer i-am povestit „aventura” mea, în ideea de a-l face să-mi reţină numele, pentru a şti cineva de soarta mea. Mi-a spus şi el că deocamdată este în refacere, dar după scurt timp va trebui să mergem şi noi la „muncă”, după care a urmat, sentenţios, propunerea mea de a refuza munca.

Seara când au venit brigăzile de la lucru am rămas uimit cum toţi îşi deşertau „prada”, adică tot ce furaseră din moară, furt ce se împărţea cu comandantul rus şi cu prizonierii; care primeau în schimb pâine albă fără restricţii şi mahorcă. Am mai învăţat câteva cuvinte germane noi, Armbentel, Bauchbentel, Fussbentel, Kopfbentel, adică fel de fel de saci, de diferite forme care se

71 Karl Donitz (n. 16 septembrie 1891; d. 24 decembrie 1980), amiral şi om politic german care, după sinuciderea lui Adolf Hitler, şi numit de acesta, a îndeplinit funcţia de Preşedinte al Germaniei în perioada 30 aprilie 1945 – 23 mai 1945. În decursul celui de-al doilea război mondial, Donitz a fost comandatul flotei militare germane. În cadrul proceselor de la Nurnberg, Donitz a fost găsit vinovat de crime de război şi a fost condamnat la zece ani de închisoare. Donitz şi-a ispăşit pedeapsa integral la penitenciarul din Spandau (Berlin).

72 Soarta prizonierilor germani de pe frontul de vest, în mâinile aliaţilor americani şi englezi nu a fost cu nimic mai glorioasă. A fost şi a rămas un subiect tabu. Autorul canadian James Bacque http:/www.jamesbacque.com/ a explorat şi descris tragedia germană în cărţile sale Other Losses (1989), şi Crimes And Mercies (1997). Cercetătorul canadian estimează că politicile comandantului supreme aliat Dwight Eisenhower au condus la moartea a 790 000 prizonieri de război germani în lagăre de internare, prin boli, foamete şi îngheţ între 1944 şi 1949. În tabere similare franceze, susţine că alţi 250 000 captivi germani au pierit.

Ascundeau pe braţe, burtă, în bocanci, sub şapcă etc. După o săptămână în care mâncasem pâine pe săturate, refuzând să ies la muncă, sunt băgat la carceră, de fapt o groapă de vreo doi metri cu un chepeng de scânduri şi bineînţeles un lacăt. Nedându-mi importanţă, ruşii fiind preocupaţi de jaful organizat, nemţii îmi aruncau pâine nestingheriţi, putând rezista oricât în acest mormânt.

Într-o seară, comandantul lagărului din partea nemţilor, un ofiţer de aviaţie, căruia nu-i mai reţin numele, a venit cu un brigadier neamţ Hoffmann, implorându-mă să renunţ la ambiţiile mele, să ies la lucru cu brigada lui, promiţându-mi că nu voi lucra absolut nimic, doar voi „sta” cele zece ore de lucru. Convins că pentru mine va constitui o nouă experienţă de viaţă, am cedat. Încadrat în brigada de transport a lui Hoffmann, cele cinci brigăzi ajunse în această moară imensă, după ce primeau „sarcinile”, adică încărcat vagoane cu saci de făină, reparaţii, curăţenie, etc, rămâneau fără ocupaţie, erau „liberi” în curtea fabricii care avea totuşi mai multe turnuri de pază. Mă plimbam şi eu şi observam. De exemplu ruşii care nu lucrau în moară, pentru a putea fura făină, bătea un cui în pereţii benzii transportoare ce ducea la vagoane şi până să se observe erau spintecaţi câţiva saci. Din făina căzută se înfruptau lupii flămânzi pentru a-şi stăpâni foamea care-i chinuia de aproape treizeci de ani. După câteva zile cât i-am admirat furând, după ce am făcut rost de mahorcă, stăteam mai mult în „Kurika”, o cameră specială de fumat, deoarece fumatul în fabrică era interzis. Cei mai mulţi care veneau la fumat erau ruşi, care fără nici o reţinere, se dezbrăcau şi-şi ascundeau şi ei saci cu făină furată.

Într-o zi a venit o rusoaică mai zdravănă, care, fără cea mai elementară jenă, şi-a ridicat rochia şi-a căscat chiloţii de molton cu elastic la genunchi „Pumphosen” sau „moartea pasiunii” şi a început să-şi lipească pe burta goală un aluat mai consistent din făină cu apă. Mi-a dat un cap de sfoară ţipând „derji maladoi celovek”, adică s-o ţin bine, în timp ce ea, rotindu-se, trăgea un kazacioc să-şi bobineze sfoara pe burtă. Operaţia terminată, o văd că îşi ridică chiloţii, îşi trage rochia şi, fericită, se aşează lângă mine, oferindu-mi o foaie de ziar şi un pumn de mahorcă. Atunci mi-a explicat ingeniozitatea ei, aluatul era moale la burta ei şi era greu de depistat la controlul sever de la poartă, în plus punea şi drojdie, iar până acasă aluatul creştea şi făcea rapid „piroşki”, un fel de clătite pe care le vindea la talcioc să poată să-şi hrănească cei doi copii şi să-i cumpere soţului băuturi.

Trecând cu coloana şi pe lângă un soi de bazar, am văzut nimicurile care se vindeau, inclusiv legături cu surcele, dându-mi seama de mizeria în care luptau pentru supravieţuire constructorii celei mai progresiste orânduiri.

Mie, între timp, îmi crescuse părul şi relativ mă înzdrăvenisem relativ, astfel că, într-o zi de august, doi ruşi cu un jeep ne iau de la lucru şi ne duc nu într-un loc pentru repatriere, aşa cum speram noi, ci din nou în lagărul Mănăstârca. La libertate, ca şi la moarte, se ajunge greu, după pătimiri, uneori neimaginabile. Între timp, plecase şi Divizia Horia, Cloşca şi Crişan, rămăseseră, însă foarte mulţi prizonieri, mai ales dintre cei căzuţi la Iaşi. Pentru a nu fi deranjaţi de reacţionari, de fascişti, politrucii ruşi i-au masat pe toţi în baraca XIV, unde, bineînţeles, am nimerit şi eu. Celor mai intimi prieteni le-am povestit peregrinările mele şi, mai ales, procedeele KGB-ului.

Colaborarea şi spionajul promovat de ei se baza pe sute de mii de agenţi ale căror informaţii erau prelucrate de profesionişti la centru şi, astfel, multe personalităţi, chiar şi comunişti cu funcţii, deveneau indezirabili, erau întemniţaţi sau pur şi simplu dispăreau. Masa de informatori îşi continua activitatea – unii din teama unor repercusiuni – ca şi cei laşi şi conştiincioşi. Alţii, gustând din avantajele nemeritate, făceau orice pentru a şi le menţine. Citându-l pe Quintilianus „o conştiinţă valorează cât o mie de martori”, am încercat să-i conving de criminalitatea acţiunilor KGB-ului, dar le-am sugerat şi posibilitatea ca multora dintre noi să li se însceneze procese, pentru a fi întemniţaţi definitiv în gheţurile Siberiei. În timp ce noi eram în „carantină morală”, fraţii noştri continuau munca fizică şi umilitoare. Se realiza, cu perseverenţă diabolică, dezumanizarea totală. Noi, cei din baraca XIV, ne umpleam vremea cu îndeletniciri mai intelectuale: se scriau poezii, se sculpta, iar cei netalentaţi învăţau limbi străine, confecţionându-ne din coji de mesteacăn adevărate dicţionare.

Eu m-am apucat de limba rusă în ideea de a înfrunta asasinii în limba lor, de ce nu, de a citi clasicii ruşi în limba originală. Aversiunea era îndreptată numai împotriva organelor represive ruseşti, deservite de cei mai calificaţi asasini, nu împotriva poporului rus sau sovietic, un popor muncitor şi creştin, care se metamorfozase în condiţii istorice speciale şi care se pervertise în ultimul hal în cele trei decenii de comunism, devenind hoţi şi perfizi, care pentru

Supravieţuire trebuia să fure, să mintă, să ucidă, înecându-şi nefericirea în băuturi şi lene, alcoolismul şi oblomovismul devenindu-le a doua natură. Nu puneam niciodată semnul egalităţii între popor şi sistem, nu aveam idei preconcepute, admiram în continuare pe Tolstoi şi Dostoievski, pe Puşkin sau Esenin. Căutam deci evadări mentale pentru a ignora pentru câteva clipe realitatea hidoasă, redevenind oameni, redobândindu-ne comportamentul uman normal. Mizeria şi teroarea nu dispăruseră, aveam luni de detensionare, urmate de luni de înăsprire, ca în coloana infinitului lui Brâncuşi. Când „pe frontul de est, nimic nou” parafrazându-l pe

Remarque, am mai fost o dată întemniţat în 1947, tot în temniţa de la Gorki, repetându-se povestea din 1946: ei terorizându-mă pentru a deveni colaborator, eu încăpăţânându-mă în a refuza mai brutal.

Între timp avusese loc Procesul de la Nurnberg, unde, din 24 de criminali de război, 12 fuseseră condamnaţi la moarte. În România, după alegerile măsluite din noiembrie 1946, aveam guvern comunist, care, în 10 februarie 1947, semnase, la Paris, Tratatul de Pace cu puterile aliate, astfel că satrapii aveau noi argumente, care nu mă clinteau însă de pe calea aleasă.

După alte trei luni sunt retrimis în lagăr, cu aceleaşi concepţii dar cu un dosar mai gros. Între timp câţiva prizonieri români scoseseră un fel de ziar, o foaie săptămânală „Hidra” şi un supliment „Papagalul” ambele extrem de incisive şi demascatoare, care au dat enorm de furcă organelor KGB şi politrucilor, bineînţeles fără a descoperi ceva concret, bănuielile disipându-se în întreaga masă a „reacţionarilor”. A fost o acţiune organizată perfect şi cu un impact enorm, redactor fiind omul de cultură şi cavaler deosebit, fostul jurnalist Mihai Răducanu, bineînţeles cu colaborarea multor alţi intelectuali distinşi şi luptători convinşi. Un grup restrâns de tineri, printre care Ilarion Stănescu, Aurel State şi alţii, se ocupau cu partea

73 Oblomov, personaj principal al romanului omonim din 1859 al scriitorului rus Ivan Goncharov. Oblomov este un nobil tânăr şi generos ce pare incapabil să ia decizii importante sau să facă gesturi semnificative, este văzut ca reprezentând încarnarea ultimă a omului superficial, caracter simbolic al literaturii ruse de secol 19. Oblomovismul este un termen rusesc utilizat pentru a descrie o persoană leneşă şi inertă, asemnănătoare cu personajul romanului lui Goncharov.

74 Erich Maria Remarque (născut Erich Paul Remark; n. 22 iunie 1898, Osnabruck, Germania – d. 25 septembrie 1970, Locarno, Elveţia), unul dintre cei mai cunoscuţi şi populari autori de literatură germană din secolul al XX-lea, autor al romanului Nimic nou pe frontul de vest (1929).

Cea mai periculoasă, difuzarea, adică afişarea ei în barăcile de prizonieri. Între timp mai fusese repatriat un grup, dar marea majoritate a prizonierilor români putrezea îngropată de vie, în bordeiele din Mănăstârka.

Între timp, pe 4 februarie 1948 se semnase de către partidul comunist român, din delegaţie făcând parte şi Ana Pauker, Tratatul de colaborare şi asistenţă între URSS şi România prin care, împotriva oricăror legi internaţionale, a oricărei justiţii se convenise ca Uniunea Sovietică să poată condamna pe teritoriul său, criminalii de război români, care săvârşiseră „nelegiuiri” pe teritoriul Marii Uniuni. Deci KGB-ul putea să însceneze procese împotriva tuturor acelora care avuseseră curajul să se opună intenţiilor lor criminale de comunizare forţată a României; pe toţi acei care refuzaseră orice colaborare cu asasinii, care puseseră mai presus de libertatea lor, conştiinţa lor, demnitatea lor de ofiţeri ai armatei române şi nu în ultimul rând dragostea faţă de ţară şi faţă de viitorul poporului român.

Şi astfel, într-o unitate perfectă, s-a organizat cea mai mare grevă a foamei între 4 şi 8 februarie 1948, atunci când la Moscova marii trădători ai naţiei române, guvernul comunist vindea ţara şi aspiraţiile ei naţionale URSS. Ceream să ni se comunice în scris, să apară în presa sovietică data până la care Uniunea Sovietică va repatria ultimul prizonier român. Organizată în cel mai strict secret de cei pe care i-am elogiat cu atâta respect, dintre care nu au lipsit Aurel State, Ilarion Stănescu, George Fonea, Victor Clonaru, Puiu Atanasiu, dr. Sari Achile şi mulţi, mulţi alţii, la grevă au participat în jur de trei mii de ofiţeri prizonieri români. Cu excepţia celor grav bolnavi, cărora li s-a interzis participarea, timp de patru zile nimeni n-a mâncat absolut nimic. Comandantul lagărului, colonelul Verbinski, adjuncţii lui, lt. Karamanov şi lt. Pikov, zis Mucea, au intrat în panică, s-au adresat comandantului NKVD din Gorki, care a trimis forţe de întărire, dar şi câteva ambulanţe cu medici. Au început negocierile avansând ei unele termene, prizonierii români n-au renunţat însă la revendicările lor. Pentru intimidare au ridicat un grup de vreo douăzeci de prizonieri, consideraţi organizatori, printre care mă aflam şi eu, ducându-ne pe jos, în îmbrânceli şi înjurături, în carcera din lagărul Oranki.

Au început diversiunea tipică KGB-lui, lansând zvonuri ba că cei din Mănăstârka, ba că cei din Oranki au încetat greva, acţiune

Care s-a soldat eşecului, noi cunoscându-ne mult prea bine, fiind exclusă cedarea unilaterală. Singurul lucru pe care l-au reuşit, a constat în adăugarea a încă două revendicări: reîntoarcerea celor de la Oranki şi angajamentul ruşilor că nu vor lua nici o măsură de pedepsire a unor bănuiţi organizatori. Din pricina stării de sănătate, după trei zile câţiva au leşinat fiind internaţi în spital, ceea ce m-a îndârjit şi mai mult. Analizând consecinţele, faptul că nu puteau hrăni artificial un număr prea mare, au sosit în lagăr generalul Vladimirov, adjunctul ministrului afacerilor interne, generalul Kabulov, şeful KGB regiunea Gorki şi şeful procuraturii generale Vâlcov care au reluat negocierile. În primul rând ne-au readus pe noi în lagărul Mănăstârka, după care au redactat un comunicat scris şi afişat în toate barăcile, prin care eram anunţaţi că guvernul Uniunii Sovietice a hotărât repatrierea tuturor prizonierilor români până la data de 30 iunie 1948. A fost o victorie a dârzeniei şi demnităţii, deoarece un prim lot a fost repatriat în martie, iar restul până la 30 iunie 1948, izbândă umbrită de unele acţiuni criminale ale KGB-lui.

Au început să dispară în grupuri şi individual cei bănuiţi că ar fi fost organizatori, dar şi mulţi care aveau dosare de reacţionari, de ultranaţionalişti, de periculoşi pentru consolidarea comunismului în România. După ce m-am despărţit de câţiva prieteni, fraţi de suferinţă şi de luptă, pe la jumătatea lunii aprilie 1948 sunt ridicat şi eu, nu pentru a fi repatriat, ci pentru a fi închis pentru a treia oară în temniţa din Gorki. Cei care ne opuseserăm cu atâta vehemenţă trădărilor din diviziile Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan, apărând cu sângele nostru demnitatea şi onoarea ostaşului român, cei care luptaserăm cu consecvenţă împotriva umilinţei, refuzând munca de robi, cei care nu admiseserăm batjocorirea demnităţii umane, cei care îndrăzniserăm să sfidăm KGB-ul prin apariţia Hidrei şi Papagalului, cei care am fost consideraţi capii celei mai mari greve a foamei din URSS, am înfundat iniţial temniţele, iar în urma unor înscenări criminale, a unor procese care nu aveau nimic în comun cu justiţia, am împânzit Gulagul sovietic în îngheţurile Siberiei sau la nord de cercul Polar, plătind astfel temeritatea şi consecvenţa cu care ne-am apărat demnitatea de ofiţeri şi de oameni.

XI. LA RAISON DU PLUS FORT EST TOUJOURS LA

MEILLEURE 75

Consider inutil să mai descriu ritualul dezbrăcării de hainele de prizonier, al îmbrăcării hainelor vărgate, ochelarii metalici negri cu care mă conduceau ca pe un orb. Am ajuns în celula 222 din „maison rouge” când stările sufleteşti alternau de la greaţa infinită pentru noile încercări, la ura enormă pentru cei ce încercau să schingiuiască o voinţă, să-mi pângărească autoritatea morală câştigată cu trudă în cele mai inegale bătălii, ulterior în lagăre şi temniţe, asasini care atentau la tinereţea unui om, pentru că a dorit cu preţul vieţii să rămână om. Singurul gând care încolţea în mintea mea şi devenise obsesie, era de a protesta cât mai energic, singurul mijloc de care dispuneam fiind greva foamei. Par force de conscience, pasul trebuia făcut cu riscul suprem al morţii, ajutându-i să-şi ducă la îndeplinire asasinatul. Ancheta a început mai repede, chiar dacă a doua zi trezindu-mă în cabinetul unui colonel KGB-ist, care şi-a îngânat numele Lebedev şi a aceleiaşi translatoare Tamara. A fost cel mai sadic călău întâlnit în Uniunea Sovietică, care încerca să te lichideze, trecând în câteva minute, de la om de drept cum se definea, la comportamentul celui mai temut temnicer, fără măcar să clipească. Kaghebistul a trecut direct la subiect, spunându-mi fără nici o inflexiune a vocii, pe un ton plat dar sentenţios, că mi s-a întocmit un dosar de criminal de război, pe motiv că am instigat la război, arătându-mi o copie după discursul meu pronunţat în ziua de 10 mai 1942 când, ca şef al promoţiei de ofiţeri 1942 „dezrobirea”, pronunţasem un discurs festiv, jurământul nostru în faţa regelui şi a mareşalului. La replica mea că nu puteam instiga la război în 1942, când acesta a început în 1941, el a adăugat că găsise şi martori să mă acuze de „răfuială cu populaţia civilă”. Am cerut insistent să fiu dus la faţa locului să fiu confruntat cu populaţia civilă din Ialta, să mi se spună concret în ce a constat „răfuiala”. Culmea justiţiei sovietice, îmi răspunde că, important e ce scria el nu ceea ce făcusem eu, după care, înjurându-mă de mai multe ori, mă trimite în celulă. Din acel moment l-am anunţat categoric că declar greva foamei „goldovka” pe termen nelimitat, protestând astfel faţă de abuzurile grosolane, nelegiuirile KGB-lui. Am contestat dreptul unui tribunal sovietic de a

75 „Raţiunea celui mai tare este întotdeauna cea mai bună” (La Fontaine)

Mă judeca, la care mi s-au citit fragmente din acordul româno-sovietic semnat de Ana Pauker în 4 februarie 1948, prin care guvernul român permitea judecarea criminalilor de război pe teritoriul Uniunii Sovietice. Parcă i-am dat cu o măciucă în cap când a auzit din gura mea că eu nu recunosc guvernul român impus de ei, majoritatea fiind trădători, scoşi din lagărele sovietice de KGB şi plantaţi miniştri în România pentru a le îndeplini politica de comunizare şi expansiune. Când i-am amintit şi faptul că dacă aş fi acceptat şantajul din mai 1944, din 1945 şi din 1946 eram de mult în ţară, ocupam funcţii probabil mai mari decât ale lui, s-a potolit aparent, a chemat temnicerul spunându-mi la plecare „ pasmotrim”, adică „vom vedea”. Întors în celulă înaintea mesei de prânz, am refuzat primirea ciorbei, anunţându-i că din acel moment refuz orice mâncare şi apă, fiind în greva foamei. A plecat fără să spună ceva, iar eu mi-am început plimbarea analizând situaţia care se modificase, clar, şantajul culminând cu întocmirea unui dosar de criminal de război. A doua zi, după ce am refuzat cele 250 grame de pâine şi aşa-zisul ceai, sunt vizitat de un colonel rus, însoţit de un alt ofiţer, probabil ofiţerul de serviciu şi de un altul în halat alb, medic. Întrebat de ce refuz masa, fără alte comentarii le-am răspuns că protestez astfel împotriva nelegiuirilor la care sunt supus, împotriva celui mai murdar şantaj. Argumentul lor că în Uniunea Sovietică nu este recunoscută greva foamei, nu m-a convins cu nimic, în afară de faptul că pentru ei devenisem un caz neobişnuit în temniţele lor. Au încheiat un proces-verbal pe care l-a semnat „komissia” şi de data aceasta şi eu.

După două zile sunt chemat din nou la anchetă, le explic ce-a însemnat fraza „Ei, înaintaşii noştri, au sfărâmat zările, dar munţii Carpaţi au rămas nesfărâmaţi, Maiestate!”, adică o metaforă ce voia să însemne anularea Dictatului de la Viena, prin care ni se răpise o parte din Transilvania. Le mai spuneam că un tânăr de douăzeci de ani, fără nici o funcţie, nu putea influenţa decizia unui stat care a declarat război în urma conjuncturii create în Europa, neexistând o altă ieşire. El a scris că, prin discursul meu, am preamărit eroismul celor ce luptaseră împotriva Uniunii Sovietice, că am acceptat politica dictaturii fasciste, pentru care motiv am plecat „dobrovolnăi”, voluntar, pe front. Argumentul meu că, pentru un ofiţer activ, participarea la război era o datorie de onoare, iar armata era apolitică, erau vorbe în vânt. Se crampona de lozinci ieftine

Precum „război nedrept”, „n-am avut conştiinţa înaintată” şi alte aberaţii pe care, deşi mi le-a citit de două-trei ori, am refuzat să le semnez. A patra zi începusem să am ameţeli. Gura mi-era complet uscată şi mirosea groaznic. Expectoram ceva negru, ca fierea, limba mi se băşicase, iar eu, deşi trecusem punctul critic, parcă pluteam. Renunţasem la plimbările mele, stăteam în picioare sau zăceam pe pardoseala rece a celulei. Eram urmărit permanent, chiar prin deschiderea uşii, nimeni nemaispunând nimic, chiar când nu-mi mai fixam patul în perete. Parcă şi mintea o luase razna; aveam coşmaruri, visam mese pantagruelice, banchete. Nu mai dormeam deloc, nu de foame, deoarece pierdusem total acest instinct animalic, ci de frica de a nu mă mai trezi. Realitatea este că, după opt zile, am căzut într-un somn letargic, nemaiavând resurse nici pentru alimentarea coşmarurilor chinuitoare. Când mă trezeam însă constatam că sunt conştient, că pot lega două gânduri. În ziua a noua a intrat în celulă aceeaşi comisie, care a întocmit un proces-verbal de hrănire artificială, după care a urmat circul. O rusoaică grasă în halat alb ţinea în mână o tavă cu un fel de irigator cu un furtun, o cană, o lingură, pansament. Sunt legat de un scaun cu spătar de doi temniceri, care m-au imobilizat complet; după care o doctoriţă m-a rugat să deschid gura. Văzând că refuz, a utilizat lingura pentru a-mi forţa deschiderea gurii, unul mă trăgea de bărbie în jos şi de nas în sus. Când reuşeau să-mi deschidă gura puţin îmi băgau în gură un fel de căluş din pansament, care cădea bineînţeles când deschideam eu brusc gura mare. La un moment dat am simţit o durere care mi-a străfulgerat creierii, la care doctoriţa a spus că este imposibil, îmi rupe toţi dinţii, că-mi răneşte „glotka” faringele şi propune internarea mea în spital. Colonelul a urlat ceva la ea, după care a intervenit sora grasă, mătăhăloasă. După un „razraşite”, permiteţi, se apropie de mine şi în ritmul respiraţiei mele începe să-mi vâre ditamai furtunul pe nas. Trăiam ceva ce credeam imposibil, dar ea transpirată toată a reuşit să-mi vâre furtunul până la un semn, când doctoriţa a spus „dastatocino”, suficient, iar sora victorioasă „gatova”, gata. Doctoriţa a renunţat la irigator, a fixat la capătul furtunului o pâlnie, s-a urcat pe pat şi a început să toarne conţinutul cănii în pâlnie. Simţeam ceva călduţ în stomac, dar atât deoarece netrecând prin gură nu ştiam nici ce era, nici ce gust avea. Cu răbdare a turnat tot conţinutul cănii şi apoi o cănuţă cu ceai. Fericiţi, m-au dezlegat, m-au aruncat pe pat, înţelegând că operaţia se va repeta după amiază. După amiază, către

Ora 17 s-a repetat operaţia cu băgatul furtunului pe nas, numărul spectatorilor mărindu-se. Nu ştiam ce le insuflasem: milă, ură, admiraţie, dispreţ, dar veneau să asiste la spectacol, probabil şcolarizare. După vreo două zile am început să-mi recapăt echilibrul, chiar să merg, ceva mai mult – mă verificam, cu ajutorul Mnemosinei76 încercând să-mi amintesc cele nouă muze.

Mi-am amintit doar şase, de restul reamintindu-mi a doua zi când reconstituiam istoria ultimei săptămâni. A cincea zi a asistat şi colonelul Lebedev, care a primit răspunsul dorit, că-şi poate continua ancheta „cerez raskolko dnei”, peste câteva zile. Când a auzit că nu am avut scaun de cinci zile i-a zis sorei „zdelati klismu”, pe care am suportat-o chinuit de ruşine, jena imensă faţă de cele două femei. Doctoriţa m-a convins că hrănirea pe nas îmi poate produce leziuni la faringe, că pot eventual muri dacă lichidul ajunge în plămâni. La a 18-a hrănire simţind dureri în gât am cedat, acceptând introducerea furtunului pe gură. Când îmi punea mâna pe cap să mi-l împingă pe spate, îi simţeam tremurul palmei de emoţia ce i-o producea această operaţie inumană. Eu nu mai eram legat, ca un leu îmblânzit îmi ocupam locul pe scaun, aşteptând docil introducerea furtunului şi turnarea elixirului vieţii, ceea ce făcea sora. Operaţia introducerii furtunului o executa cu grijă, deoarece de două ori a fost nevoită să mi-l scoată pentru că mă sufocam. Tot foindu-se pe lângă mine am văzut că în buzunar avea două ţigări, pe care la momentul propice, când temnicerul şi sora erau cu spatele, i le-am subtilizat rapid, ea zâmbindu-mi complice doar din privire.