Autoportret cu palimpsest


FANTEZIE CU SOLSTIŢIU DE IARNĂ



Yüklə 0,61 Mb.
səhifə7/49
tarix18.03.2018
ölçüsü0,61 Mb.
#45903
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   49

FANTEZIE CU SOLSTIŢIU DE IARNĂ

Scriu aceste rânduri într-o după-amiază cu cerul coborât până aproape de pământ. Este sâmbătă şi în agenda deschisă în faţa mea la fila curentă scrie: "La 0 h., 0,8 m, 1 s - solstiţiul de iarnă, începutul iernii astronomice". Până atunci mai sunt desigur aproape zece ore, dar pregătirile care se fac în vederea acestui eveniment depăşesc cadrul meteorologic şi trec în domeniile, mai somptuoase, ale spiritului. Am spus, cerul a coborât până la pământ, dar de unde ştiu eu că pâcla umedă dintre case, materia câlţoasă şi sură care lasă scame destrămate prin crengile arborilor, vata cenuşie înfundată - ca-n urechile unui bătrân - prin gangurile pustii, poate fi numită cer pentru simplul motiv că, din cauza ei, cerul nu se mai vede?


De fapt, ceea ce se vede aparţine în mult mai mică măsură formelor finite şi imanente, decât universului unduitor şi neîngrădit al închipuirii. Şi nici nu e de mirare, din moment ce muchiile şi colţurile, dreptele şi unghiurile, graniţele şi formele obiectelor au dispărut demult pentru a lăsa locul unei plasme umede care face valuri şi naşte monştri mai
repede schimbători. Acoperişul de peste drum a început să bată din aripi rar, atât de rar încât între două bătăi cornişele se plictisesc să mai fie aripi, se răzgândesc şi încep să fluture lin drapelele somnoroase ale unor cauze uitate; pisica de pe gard continuă să înainteze mult după ce gardul s-a terminat, călcând cu grijă pe scândurile elastice ale ceţii, care este destul de consistentă pentru a interpreta cu aplomb şi convingere complexul rol al gardului de lemn. Dar aşa cum pisica ia ceaţa drept gard, nu cumva eu o iau drept pisică? În magma tulbure, în care oamenii pot trece drept culori, arborii drept sperietori, sperietorile drept statui, statuile drept stâlpi de telegraf, totul poate fi confundat, totul poate fi interpretat greşit. Apare un tramvai. dar îţi sugerează un rinocer; se apropia o vrabie, dar te gândeşti la un supersonic, latră un câine, dar îţi aminteşte o mitralieră, întunericul care coboară şi frigul care se înteţeşte amestecă şi mai mult înţelesurile şi transformă întregul peisaj într-un apocalips moale, cu forme elastice interşanjabile, cu umbre alburii zdrenţuite de raze boante şi luceferi saşii. Mă uit la ceas: până la solstiţiu mai sunt aproape opt ore, până la echinox rămân mai bine de trei luni, dar în ceaţa, care înfundă cu ghemotoace imunde oraşul, deosebirile se estompează şi diferenţele dispar. Un minut sau o zi, o săptămână sau o oră se văd la fel de neconturate, eterne, încât, privind la cerul învălmăşit printre case, nu-mi mai doresc - în după-amiaza de sâmbătă, în care toată lumea doarme - decât să mi se facă şi mie somn, să adorm şi să visez o lume strălucitoare, clară, în care nimic să nu poată fi luat drept altceva decât este, şi-n care să-şi aibă frumuseţea lor limpede, firească, de neconfundat, şi zăpada scârţâind sub paşii solstiţiului, şi crengile înflorite ale echinoxului reînviat.

NEUITAREA


Una dintre cele mai subtile, mai totale şi mai ineficace interdicţii despre care am auzit vreodată a fost aceea lansată de conducerea cetăţii Efes împotriva dementului care a dat foc - pentru a deveni celebru - marelui templu al zeiţei Artemis: interdicţia de a nu i se mai pronunţa sau scrie vreodată numele. Mi s-a părut subtilă, pentru că a conţinut în sine şi intuiţia motivului crimei, şi pedeapsa maximă, absolut adaptată acestuia, absolut specifică. Dincolo de moarte - care în mod evident nu-l înspăimânta pe unul ce se hotărâse să se jertfească pentru a distruge (şi a se agăţa astfel de eternitatea ei) una dintre minunile lumii - uitarea era cea care îl îngrozea; împotriva ameninţării terifiante a acesteia îşi oferise viaţa, într-un târg (viaţă contra nemurire) cât se poate de avantajos. A-l pedepsi cu uitarea, uitarea obligatorie, uitarea nu numai ca blestem, ci şi ca lege, era cu adevărat tot ce se putea întreprinde după dezastru, atunci când, nemaiputând fi salvat şi împiedicat nimic, putea fi cel puţin ruptă odioasa legătură dintre numele minunii, oricum nemuritor, şi numele crimei, întoarsă în neant. Şi totuşi, nici asta nu s-a putut. Subtilă şi totală, pedeapsa oripilatei cetăţi de la gurile fluviului Caistros a rămas absolut ineficace: numele lui Herostrat dăinuieşte în eternitate mai sigur decât prin admirarea artei, prin distrugerea ei.


M-am întrebat adesea ce a declanşat, în sufletul popular, împotriva interdicţiei, mecanismul neuitării? Ce a făcut să se transmită ilicit, din generaţie în generaţie numele blestemat, dar păstrat şi devenit simbol? Nevoia de simboluri? Sau poate chiar interdicţia? Sau numai insolitul absolut (la vremea aceea) al gestului care impunea prin originalitate şi chiar prin sacrificiul atât de abstract motivat? M-am întrebat privind extraordinara, salvata zeiţă din muzeul din Efes, pe Artemis, fecioara cu nenumăraţi sâni împodobiţi de coliere de ouă şi animale sălbatice, simbol complex şi aproape absurd al fertilităţii şi increării, al purităţii şi rodirii; m-am întrebat, privind mlaştina acoperită de papură şi mătasea-broaştei - din care mai creşte, ca un ultim mădular deformat de artrită şi senilitate, o coloană strâmbată de timp, puţin răsucită, ca de o durere de care nu mai e demult conştientă - cel din urmă vestigiu al templului ce figurase printre cele şapte miracole antice.
Desigur, dincolo de evidenţa victoriei distrugătorului - pentru care timpul însuşi a lucrat într-un mod ticălos, revoltător - e foarte greu sau chiar imposibil de răspuns. Poate că puţin din fiecare argument - psihologic sau istoric - a contribuit la nemurirea antică a lui Herostrat. Dar, mult mai mult decât toate acele motive dispărute printre ruinele civilizaţiei greceşti şi romane, evident mi se pare - şi mi s-a părut într-un mod înfricoşător acolo, pe malul mlaştinei, în amurgul coborând peste marea depărtată şi ea de vechile glorii - faptul că numele lui Herostrat nu a putut să piară, ci a ajuns până la noi, şi va fi dus mai departe, fiindcă el a fost norocosul, ingeniosul cap al unei serii, pentru că el a fost întemeietorul unei dinastii, prea puternic şi prea puternică pentru ca bietele cohorte ale celor ce creează frumuseţea şi nesfârşitele mulţimi ale celor ce o admiră să fie în stare să-i pedepsească prin uitare, să fie în stare - supremă forţă! - să-i uite.

Yüklə 0,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   49




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin