Autoportret cu palimpsest

NICI UN NUME

Impresionantă vizită în cimitirul unui sat din apropierea Bucureştilor, cu descoperirea unei cronologii şi a unei stratificări a eternităţii mai marcate încă decât cea stabilită în lumea celor vii. Alături de criptele contemporane de beton, împodobite cu litere aurite, şi de mormintele mai vechi, jalonate cu cruci scrise stângaci cu urări de veci, descopăr un şir de movilite abia înălţate, ca nişte basoreliefuri estompate de timp, neînsemnate nici prin cruci, nici prin nume, ci doar prin câte-un stâlp de lemn pe care este scrijelată, barbar şi emoţionant, o răstignire cu liniile umplute de vopsele vegetale persistente; deasupra desenului figurează un an, probabil al morţii, altceva nimic, nici un nume, nici un cuvânt, într-o sublimă acceptare a anonimatului anorganic, într-o filosofică opţiune a neantului din care se mai păstrează numai noţiunea de suferinţă şi, poate, speranţa răscumpărării ei (asupra căreia, însă, nu se insistă).

ORAŞUL NEETERN

Îmi amintesc acea Romă pe care am descoperit-o fără să vreau, greşind drumul de întoarcere de la Porta Portese, o Romă lipsită de monumente artistice (ba da, am descoperit la un moment dat o piramidă, o piramidă adevărată, chiar dacă ceva mai mică decât cele de lângă Cairo, o piramidă în care fusese îngropat nu un faraon - de fapt în cele egiptene fuseseră îngropaţi într-adevăr? - ci un pretor roman de la sfârşitul republicii), o Romă neistorică, lipsită de urmele timpului trecut, dar plină de sigiliile timpului prezent, o Romă fără ruinuri şi fără muzee, dar plină de fabrici şi de muncitori.

Era şi ea o Romă cunoscută, era Roma filmelor neorealiste: iubindu-le şi văzându-le de nenumărate ori, mă mirasem întotdeauna cum de reuşeau să evite - cu o încăpăţânare care mi se părea laborioasă - orice urmă de monument din cadrele care păreau totuşi atât de întâmplătoare. Descopeream acum, rătăcind în căutarea capătului metroului, că nu e nevoie de nici un efort pentru a descoperi în Roma străzi şi cartiere întregi fără nimic etern în ele, ziduri lungi şi urâte de uzine, blocuri banale, magazine oarecare, totul nou cu banalitate şi derizoriu cu civilizaţie şi totul populat de o lume cunoscută. Dar nu din filmele neorealiste. O lume mult mai puţin săracă şi mult mai puţin veselă decât cea de pe ecranele maeştrilor postbelici. Vorbind cu diverşi trecători pe care îi întrebam cum să-mi continui drumul, descopeream în ei fizionomii cunoscute de muncitori, auzeam expresii cunoscute din cartierele proletare de acasă şi înţelegeam cu uimire că muncitorii diverselor popoare seamănă între ei, aşa cum seamănă ţăranii (asta o ştiam demult), aşa cum seamănă intelectualii. Vreau să spun că un muncitor italian semăna mult mai bine cu un muncitor român decât cu un intelectual italian, după cum un ţăran francez seamănă mult mai bine cu un ţăran grec decât cu un intelectual francez, iar un intelectual englez seamănă mult mai bine cu unul spaniol sau norvegian decât cu un muncitor englez. Asemănări ţinând, în mod evident, mai mult de expresie decât de trăsături, dar predominând asupra acestora din urmă într-o asemenea măsură, încât aş îndrăzni să spun ca un intelectual japonez, chiar, seamănă mai bine cu unul german decât cu un muncitor japonez. Formaţia culturală şi specificul muncii sunt deci, oricât ar părea de straniu, mai marcante decât naţionalitatea sau chiar decât rasa. Zâmbeam femeilor şi bărbaţilor care treceau pe lângă mine amintindu-mi figurile cartierului ceferist în care am crescut, şi mă gândeam ce încântaţi ar fi fost socialiştii de dinaintea primului război mondial de radicalismul observaţiilor mele.
Zâmbeam civilizaţiei de beton care va lăsa în urma ei infinit mai puţine şi mai puţin frumoase urme decât civilizaţia de marmoră, şi-mi aminteam că filmele se degradează, hârtia mucezeşte şi arde, cimentul se macină, metalul rugineşte, ceea ce face însăşi discuţia despre urmele noastre zadarnică şi superfluă. Şi-mi continuam drumul, târându-mi sufletul greu pe banalele bulevarde ale celei mai trecătoare dintre Rome, în timp ce absurda imitaţie de piramidă pe care o lăsasem în urmă începea să capete un jalnic, dar real înţeles.

POEZIE ŞI PROZĂ

Secole şi chiar milenii de-a rândul, proza s-a amestecat cu ostentaţie în poezie, încât faptul că în epoca modernă poezia a început să influenţeze proza şi să-i împrumute fantasticele sale legi nu mi se pare decât o dreaptă compensaţie. O compensaţie de pe urma căreia literatura în genere nu are decât de câştigat în adâncime, nu are decât de pierdut în convenţionalism. Pentru că, mă încăpăţânez să cred, mai mult decât exploziile psihanalizei, mai mult decât subtilităţile în continuă creştere ale psihologiei, proza a înaintat dinspre realitatea aparentă înspre cea secretă, complicata, ignorată, nebănuită chiar, graţie poeziei care, intervenind, a dus la înlocuirea perceperii logice, ştiinţifice, ambiţios obiective a universului printr-o umilă şi uimită percepere magică, intuitivă, profund subiectivă. Timpul pierdut şi regăsit de Proust, valurile Virginiei Woolf ţin de această viziune lirică în stare să înglobeze pe autor realităţii contemplate şi făcând realitatea să fluctueze în funcţie de tresăririle eului contemplator.

Savantele mistere borgesiene, crepusculele vrăjitoreşti ale lui Ghelderode, rostogolirea generaţiilor la Garcia Márquez, amestecarea până la confuzie a vieţii şi a morţii la Juan Rulfo, împrumută de la poezie nu numai spiritul ci şi procedeele, făcând din metaforă mijloc de investigaţie, nu numai de exprimare, a lumii.
În largul compartiment al literaturii fantastice (şi numai spiritele obtuze îl vor confunda cu acela al literaturii absurde), metafora, adesea uimitoare, răsturnătoare de sensuri, este fantasticul instrument de descoperire a lumii, este o cale de pătrundere spre adevăr. Metafora a adus prozei moderne ceea ce a adus microscopul ştiinţei: posibilitatea de a vedea însăşi structura elementelor din care este compusă viaţa. Ceea ce pare a fi o descompunere a realităţii nu este decât o descoperire mai exactă a ei, lumea văzută la microscop este mai fantastică, dar mai adevărată decât lumea văzută cu ochiul liber. Scriitorii moderni, contemporani subtilelor descoperiri ştiinţifice ale secolului nostru, nu au fost, deci, decât sincroni cu epoca atunci când au descoperit că în literatură nu există adevăr mai exact decât ambiguitatea metaforei.
În cadrul unor asemenea universuri, cu precădere poetice, clasicul conflict nu va dispărea, dar natura şi formele lui se vor transforma până la nerecunoaştere. Ciocnirii dintre personaje antagonice îi ia locul tensiunea dintre cei doi poli, exprimat şi neexprimat, ai metaforei. Raportarea la realitatea externă operei nu se va mai face, aparent, cu aceeaşi uşurinţă ca şi în cazul literaturii clasice, pentru că privirea scriitorului va fi pătruns definitiv în interiorul realităţii, fără a mai putea păstra concordanţa cu înfăţişarea ei din afară. Ar fi, deci, o greşeală şi o flagrantă falsificare să încercăm să căutăm cheia pedestră a acestei literaturi înflorite în zbor, să încercăm să dezlegăm metaforele ca pe nişte şarade, înţelegerea acestei literaturi, ca şi a poeziei, se face dinlăuntrul ei, ca a unor adevăruri concludente în sine. A încerca să explici de ce atârnă eminescianul Dionis pământul ca pe o mărgea la gâtul iubitei este la fel de vulgar pentru artă cu a întreba dacă nu cumva Cătălina Luceafărului este Veronica Micle. Numai citite asemenea poeziei, cu încordarea şi disponibilitatea datorate poeziei, aceste pagini îşi eliberează sensul ascuns. Citit ca un roman poliţist, "Suflete moarte" este absurd, ascultată ca un marş, "Sonata lunii" este demobilizatoare.
Am trecut dinspre poezie spre proză nu pentru a părăsi poezia, ci pentru a-i lărgi împărăţia, pentru a putea da o mai largă desfăşurare obsesiilor şi viziunilor ei. Pentru că proza fantastică, proza care a înlocuit situaţiile prin viziuni, dă posibilitatea poeziei să dezvolte mari şi halucinante versiuni ale lumii văzute prin apa unei lentile atât de măritoare, încât contururile exterioare dispar făcând loc unor splendide şi nonfigurative taine. Ca şi poezia, proza fantastică se află dincolo, nu dincoace de realitate, acolo unde nu poţi să treci decât asumându-ţi realitatea. Conflictul unei asemenea proze este tocmai tensiunea dintre văzut şi nevăzut, dintre spus şi nespus, dintre posibil şi imposibil, dintre ceea ce s-ar putea turna în formele fixe ale realităţii şi ceea ce poate să palpite numai în zonele libere ale imaginarului. Este un conflict deosebit în esenţă de cel al prozei şi apreciat de natura şi sensurile conflictului liric, cerând, ca şi acesta, o citire pe un portativ special. Autorul prozei fantastice nu mai face concurenţă stării civile, nu mai creează personaje şi situaţii, ci universuri şi miracole, în care lumea văzută se topeşte pentru a se rearanja după liniile de forţă ale unui nou câmp magnetic, revelator. Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfăţişare, mai plină de semnificaţii, a acestuia. La urma urmei, a-ţi imagina înseamnă a-ţi aminti.