Autoportret cu palimpsest



Yüklə 0,61 Mb.
səhifə6/49
tarix18.03.2018
ölçüsü0,61 Mb.
#45903
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   49

ABSENŢA FORMEI

Mult înainte de a cunoaşte sumara formulă călinesciană referitoare la poezie - sentiment sterilizat de tehnică - am simţit ca pe o fatalitate contradicţia dintre sufletul şi înfăţişarea unei poezii, am simţit, mai precis, nevoia ca înfăţişarea unei poezii să fie cât mai puţin epatantă, cât mai nesclipitoare şi mai lipsită de podoabe, pentru a nu distrage atenţia de la ceea ce ea îmbracă numai, de la ceea ce - în mod fatal şi atât de adesea dezastruos - nu poate exista în afara materiei care se numeşte cuvânt. Din păcate, ştiu poeme asemenea acelor medievale veşminte păstrate în muzee, atât de bogat împodobite încât stau singure în picioare, existând orgolioase în sine, fără nevoia de a îmbrăca un trup viu, şi mi-a fost întotdeauna teamă de tendinţa şi puterea formei de a se substitui fondului de a profita de fatalitatea potrivit căreia acesta nu poate exista în afara ei. De la această intuire a dilemei în care poezia are de ales între a nu exista sau a exista trădată de cuvânt, de la această asimilare a actului de creaţie cu presimţirea unei nenorociri, am ajuns cu vremea la înţelegerea poeziei ca un continuu şi riscant efort de renunţare la formă, de diminuare a ei până la punctul primejdios în care pot să stea în cumpănă gândul spus şi cel nespus. Importantă a devenit astfel nu spunerea, ci sugerarea, determinant a devenit raportul dintre ceea ce se înţelege şi ceea ce se exprimă.


Să exprimi puţin, pentru a sugera enorm; să spui şi mai puţin, pentru a sugera şi mai mult; să nu mai spui nimic pentru a subînţelege totul - iată treptele unei apoteoze pe cât de ideale, pe atât de imposibile.
A prefera poeziei tăcerea - care o cuprinde în sine aşa cum albul cuprinde în sine toate culorile - este în acelaşi timp logic şi aberant: logic, pentru că se vorbeşte atât de mult, încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea; aberant, întrucât cine ar mai fi în stare atunci să deosebească tăcerea de linişte?! A prefera poeziei tăcerea - preferinţă îmbogăţită de sentimentul imposibilităţii ei - înseamnă a accepta definiţia potrivit căreia capodopera nu este o chestiune de formă, ci de absenţă a formei. În felul acesta, aproape sinucigaş, îmi permit să nutresc enorma iluzie de a mă sustrage definiţiei călinesciene. Am visat întotdeauna o poezie simplă, eliptică, aproape schematică, având farmecul desenelor făcute de copii în faţa cărora nu eşti niciodată sigur dacă nu cumva schema este chiar esenţa.

DESPRE EGALITATE

Nu sunt feministă, cum nu sunt rasistă, cum nu sunt naţionalistă, şi asta pentru că refuz să judec de-a valma largi categorii colective, pe care le ştiu eterogene, formate din indivizi infinit deosebiţi între ei. Pentru mine, fiecare ins este altceva - deosebit de toţi ceilalţi de acelaşi sex, sau de aceeaşi culoare, sau de aceeaşi limbă - şi fiecare trebuie gândit separat. Am simţit nevoia acestei răspicate declaraţii de principii pentru a nu fi înţeleasă greşit şi totuşi pentru a-mi satisface imperioasa dorinţă de a transcrie câteva fraze care m-au amuzat enorm atunci când le-am descoperit. Este vorba de un scurt pasaj reprodus de Titus Livius dintr-un discurs ţinut în senatul roman de marele Cato, bărbatul inflexibil, conservatorul neînduplecat, apărătorul republicii şi al tradiţiilor vechii Rome.


Iată-l: "Aduceţi-vă aminte de toate reglementările întocmite de străbunii noştri pentru a le supune pe femei bărbaţilor lor. Aşa înlănţuite cum sunt, tot vă este greu să le stăpâniţi. Ce s-ar întâmpla dacă le-aţi reda libertatea, dacă le-aţi îngădui să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi voi? Credeţi că le veţi mai putea fi atunci stăpâni? În ziua în care vor deveni egalele voastre, vă vor fi superioare." (Titus Livius, XXXIV, 3). Şi când te gândeşti că Cicero îi reproşa lui Cato lipsa de humor!

CULEGĂTORUL DE CIUPERCI


Ca şi oamenii, ciupercile se deosebesc foarte greu între ele şi este o adevărată artă (artă, nu ştiinţă, pentru că regulile sunt în continuă fluctuaţie şi legile schimbătoare după imponderabile şi capricioase caracteristici ale văzduhului) să le poţi distinge pe cele bune de cele rele.


Înaintezi prin pădurea de foioase, prin liniştea aceea verde şi brună care este formată - aşa cum pe discul lui Newton albul este format din suma tuturor culorilor - din contopirea a infinit de multe şi de neînsemnate sunete (foşnete, fâşâituri, ciripiri, bătăi de aripi, zbateri de frunze, trosnete de crengi, picurări de seve, clipociri de ape, furişări de blănuri, târâiri de solzi) dând la un loc acea senzaţie de pace şi singurătate ce îndrăzneşte să definească fericirea, înaintezi prin aerul umed şi bun conducător de senzaţii, prin verde şi brun senzual, şi deodată zăreşti o licărire albă, păstoasă. "O ciupercă!" exclami (Diogene exclama "un om!") şi te repezi înspre ea.
De aici începe întrebarea. Ea nu se pune, ca în cazul florilor, în celebrii termeni, neogreceşti, ai lui Ienăchiţă Văcărescu ("S-o iau, se strică, s-o las..." etc.), ci infinit mai tranşant şi mai insolubil. Este rea sau bună? Este otrăvitoare sau comestibilă? Pentru că, iată, acesta era adevărul spus până la capăt, al cărui maniheism mă jenam să-l rostesc în întregime: ciupercile nu se împart în rele şi bune, ci - mult mai limpede, mai ne-eufemistic, mai explicit - în otrăvitoare şi comestibile.
Cum să le deosebeşti? Cum să le distingi? Cum să nu te înşeli? Există atlase şi enciclopedii, dicţionare şi ghiduri, dar ilustraţiile şi explicaţiile teoretice sunt atât de schematice pe lângă infinita diversitate a vieţii! În natură, esenţele se amestecă, se împletesc, se prefac, încât nu poţi fi niciodată sigur pe care trebuie s-o înconjori, să n-o atingi (lăsând-o astfel, nestânjenită, să se înmulţească şi să umple pământul) şi pe care o poţi culege cu încredere şi devora cu nesaţ (stârpind-o - inconştientă şi ironică recunoştinţă! - astfel). Oroarea acestei selecţii, care cu o clipă înainte nu părea decât idilică şi incertă, apare numai în momentul în care ai altruismul sau perversitatea să-ţi imaginezi un enorm culegător înaintând printr-o cosmică pădure şi aplecându-se dubitativ asupra ta, potrivit universalei legi după care ceea ce e bun se mănâncă, iar ceea ce e otrăvitor nu se atinge.
Să fie moralizatoare această istorioară? Să fi scris eu - spre bucuria celor ce mă suspectează de înclinări mai mult morale decât estetice - o fabulă? Aş fi dispusă să o admit, poate, dacă nu mi-ar fi frig în umbra imensă a culegătorului, şi dacă aş şti cu certitudine ce-ar fi făcut Diogene cu omul căutat, dacă l-ar fi găsit...

Yüklə 0,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   49




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin