Autoportret cu palimpsest

VÂRSTELE CÂMPIEI

Locurile au şi ele o vârstă? Peisajele obosesc şi ele? Priveliştile au ştiinţa de a îmbătrâni? Nu mă refer la elementele decorului în care a intervenit mâna omului şi care prin această simplă atingere au devenit perisabile, cunoscătoare ale noţiunii de timp. Şi nu mă gândesc nici la ritmica oboseală a toamnei, când totul pare că trece, şi trece într-adevăr, într-un subtil şi fermecător provizorat al dispariţiei, a cărei existenţială cochetărie mimează de fiecare dată definitivul, întrebarea mea se leagă de acest câmp întins şi neted, acoperit acum cu un lan de secară care face valuri verzi-albastre ca într-o fotografie orwo-color; acest câmp îmi umple întreaga privire, viu, puternic, rotunjit uşor înspre zare; acest câmp în care plantele cresc, insectele foiesc, animalele mişună, târâtoarele lunecă, păsările zboară, ca într-o complexă şi tânără apoteoză a vieţii, ca într-un fel de ilustraţie smălţuită şi înrourată a creaţiunii triumfătoare. Nici vârstele, nici timpul nu par să aibă vreun amestec în această explozie de vitalitate, mai presus de toate prezentă, locuind mereu şi din plin numai clipa în curs. Şi totuşi, în chiar acest câmp, cu numai câteva luni în urmă au fost găsite, la câţiva metri adâncime, cioburi şi urme neolitice. Cu zeci de mii de ani înainte, câmpul acesta nu numai că trăia, la fel ca acum, dar o făcea cu câţiva metri mai aproape de centrul pământului. Vânturile şi ploile, zăpezile şi viscolele care au ros crestele munţilor şi le-au scăzut din măreţie, au depus peste această întindere plată infinitesimale particule de pământ, neglijabile adausuri de praf şi de pulbere care, însumate între ele, au născut straturi, straturi de ţarină, metri întregi de sol, dezvăluind, o dată cu argumentele istoriei, şi vârsta câmpiei din faţa mea. Inconştienţă sau disimulare? - mă întreb privind undele adolescente ale pământului acoperit de secară, trupul lui calm şi evident elastic, netrădând nici oboseala mileniilor, nici greutatea erelor. Incapacitate de a simţi sau forţă de a nu băga în seamă tot ce vine, tot ceea ce trece, tot ceea ce-l transformă? Acele fragmente de ceramică neolitică fuseseră oale şi ulcele pe suprafaţa - cu câţiva metri mai coborâtă - a unui pământ la fel de tânăr şi de vălurit de alte şi alte generaţii de ierburi? Nu-mi era greu să-mi imaginez clipa aceea îndepărtată, cu munţi mai înalţi şi câmpii mai aproape de centrul pământului, după cum nu-mi era greu să-mi închipui o altă clipă - pierdută într-un posibil, chiar dacă incalculabil viitor - în care, erodaţi de intemperii şi istorii, munţii nu vor mai exista, câmpiile vor creşte ca un aluat dospit şi - întâlnindu-se cu sine însuşi la mijlocul democratic, pentru o clipă, al drumului - pământul întreg va fi un podiş, egalitar şi plat, echitabil poate, dar plictisitor. Ceea ce nu puteam să realizez era forţa sau inconştienţa cu care, ca şi cum nimic, niciodată, nu s-ar fi întâmplat, el se va lăsa în continuare vălurit de ierburi şi spice, ca o ilustraţie înrourată a creaţiunii triumfătoare, veşnic prezent şi locuitor al clipei, rodind.
În timp ce alte intemperii şi alte istorii vor mişca alte infinitesimale particule, înălţând din praf şi pulbere alţi munţi, coborând alte câmpii inconştiente...

O FORMULĂ

Nu-mi mai amintesc când am auzit prima oară acea expresie căreia aveam să-i atribui cu timpul semnificaţii simbolice şi forţă ofensivă, dar cu siguranţă nu i-am înţeles de la început importanţa şi poate chiar - recent venită în sud şi pradă uşoară a farmecului ludic, după gravitatea morocănoasă şi încrâncenată din care coboram - mi s-a putut părea amuzantă şi nelipsită de o oarecare inteligenţă graţioasă. Expresia - mai mult o formulă, căreia n-am întârziat să-i descopăr virtuţile magice - are o formă simplă şi eliptică, sintetică şi esenţială, formată dintr-un verb care înglobează mişcarea şi două particule modale, dintre care una sugerează, dimpotrivă, starea pe loc, iar cealaltă puterea de a uni nu contează ce, nu contează cu ce rezultate, într-o înţelegere superficială şi paşnică, într-o supravieţuire lipsită de exigenţă şi de încrâncenări. Expresia este: "Merge şi aşa". Poate fi spusă în cele mai diverse situaţii, de cele mai diverse tipuri umane, sociale, profesionale, intelectuale. O poate spune mecanicul care nu ştie de ce nu funcţionează maşina, dar o porneşte totuşi cu o lovitură de ciocan dată la întâmplare; ţăranul care face zilnic o navetă de cincizeci de kilometri ca să fie portar la oraş; elevul care învaţă numai cât să promoveze clasa. Nu cred că există situaţie sau întâmplare în care să nu survină o clipă de uşurinţă, sau de exasperare, sau de şmecherie, sau de dezgust, în care cineva, obosit sau numai superficial, să nu poată rosti extraordinara formulă: merge şi aşa! Extraordinară pentru că, asemenea unui jolly joker în stare să înlocuiască orice, ea poate ţine locul, cu salvatoare şi criminală nonşalanţă, priceperii, profesionalismului, rigorii, revoltei, demnităţii, seriozităţii, conştiinţei şi oricăror altor noţiuni infinit mai pline de sens, dar mai greu de susţinut.

Neutră şi ubicuă, lipsită de conţinut şi tocmai de aceea interşanjabilă, ea - magica formulă - nu semnifică şi nu adaugă nimic lumii prin care, cu atâta dezinvoltură, trece, nimic altceva decât însăşi acceptarea nimicului, nimic decât o bonomă, aproape veselă, împăcare cu lucrurile lăsate în voia lor entropică şi degradatoare. Dincolo de nimicul acesta împăcat cu lumea, indiferent cum ar fi ea, universul decade şi sufletul îmbătrâneşte, creierul se usucă, apele scad, pământul se răceşte, istoria se închide în sine. Nu mi-e greu să-mi închipui un infern în care suferinţa este o obişnuinţă, umilinţa o constantă, indiferenţa o calitate, cinismul un remediu, prostia un noroc, un infern pe poarta căruia să stea scris cu majuscule fericite: "Merge şi aşa".

GÂNDURI DINTR-UN CIREŞ

M-am întrebat adesea de ce vremea cireşelor apare - în memorie şi în cuprinsul plin de făgăduieli al fiecărui an - mai marcată şi mai plină de farmec decât vremea altor fructe mai savuroase şi mai strălucitoare. De ce îmi amintesc cu atâta nostalgie culesul cireşelor din copilărie, de ce, şi acum, desprinderea din pom a prunelor sau a piersicilor mă lasă aproape indiferentă, în timp ce alegerea cerceilor roşii direct de pe ramuri reprezintă un ritual şi, în orice caz, un simbol?

Răspunsul mi se pare simplu, evident, fără ca senina lui banalitate să-i diminueze în vreo privinţă emoţia. Cireşele sunt primele, frumuseţea lor este cea dintâi, savoarea lor este a începutului. Apariţia lor se produce - calculată cu grijă - în momentul de exasperare de la capătul unei lungi aşteptări, ele se întrupează din floare în clipa în care nimeni nu mai spera că florile sunt în stare să se transforme în fruct. Globurile lor roşii se rotunjesc şi încep să se coloreze ca o dovadă, palpabilă, în sfârşit, că anul şi-a intrat în matcă şi anotimpul nu va mai putea da înapoi. Ele vin în lume la ora la care lumea este locuită în întregime de dorinţa ca ele să apară, când toate simţurile sunt ascuţite şi încordate pentru a le înregistra şi pentru a se bucura.
De aceea roşul lor apare infinit mai roşu decât roşurile savante ale toamnei, şi rotunjimea lor mai exactă decât a globurilor adevăratei veri, şi gustul lor mai minunat decât gustul minunilor din inima arşiţei. Vremea cireşelor seamănă întru totul cu vremea copilăriei, pentru că este dotată cu aceeaşi acurateţe a simţurilor, cu aceeaşi prospeţime a memoriei, eu aceeaşi fragedă putere de percepţie a minusculelor miracole din care este clădită fiecare oră şi fiecare zi.
Aşa cum din copilărie ţii minte felul cum cădea lumina pe caietul de teme; felul în care se mişca sprânceana bunicului când cânta "Cruce albă de mesteacăn"; felul în care glasul fetiţei din vecini căpăta ascuţimi insuportabile înainte de a izbucni în plâns; felul cum mieuna pisicul care nu mai ştia să se coboare de pe acoperiş; mirosul teiului din curte; forma unghiilor învăţătoarei; gustul laptelui din şiştarul bunicii; căldura grâului din pod; spartul lemnelor pe zăpadă (atâtea şi atâtea fulgurante imagini şi incredibile amănunte, infinit mai puţin importante decât faptele şi sentimentele, uitate, de mai târziu), tot astfel cireşele se întipăresc de fiecare dată în inima speranţei noastre de a o lua de la capăt, în amintirea nerăbdării noastre de a împinge spre soare, spre bine, spre dulce, spre cald, roata anotimpurilor. Mai târziu, ni se pare firesc să vină caisele, şi piersicile, şi strugurii, şi prunele, dar pentru cireşe avem de fiecare dată emoţii, emoţii ce ne marchează şi ne leagă de aceşti copii ai universului fructifer, de aceşti roşii, şi dulci, şi rotunzi, şi mărunţi messia, vestindu-ne de fiecare dată o lume mai bună, chiar dacă scurtă cât un anotimp.