Autoportret cu palimpsest

BASCHET ŞI PERFECŢIUNE

Îmi amintesc şi acum curioasa senzaţie pe care am trăit-o în timpul unui meci de baschet, unul dintre puţinele pe care le-am văzut în viaţa mea. Era la Cluj, cu mulţi ani în urmă, şi oraşul trăia inedita senzaţie a prezenţei unei echipe americane de baschet. Nu numai faptul că erau americani, şi încă în marea lor majoritate de culoare, ci şi, mai ales, acela că erau sportivi profesionişti care străbăteau lumea (se numeau de altfel "Globtrotters") dând reprezentaţii - aşa cum ar face-o o trupă de teatru sau o caravană de circ - constituia pentru publicul acelei ore clujene un punct de atracţie senzaţional.

Îmi amintesc cum au intrat pe teren, au format două echipe - condiţie sine qua non a desfăşurării jocului - şi au început spectacolul, care avea să-mi rămână în minte nu atât ca un meci de baschet, cât ca o experienţă filosofică. De fapt, numai cu foarte multă superficialitate şi îngăduinţă ar fi putut fi considerat un meci. Îi lipsea pentru asta ideea de concurenţă şi noţiunea de autodepăşire. Împărţiţi în două echipe care nu-şi disputau nimic, jucătorii nu numai că nu aveau pentru ce să lupte, dar aproape că nici nu aveau posibilitatea să o facă. Iar ceea ce îi împiedica era - oricât ar părea de ciudat - chiar nivelul deosebit de ridicat al profesionalităţii lor. Perfecţiunea fiecărui jucător şi a fiecărei echipe mergea atât de departe, încât devenea o piedică pusă perfecţiunii întrecerii, care înceta pur şi simplu să existe în lipsa încântătorului, misteriosului raport dintre imperfect şi real. Intrată pe mâna unei echipe, mingea nu mai era pierdută; începând să tragă la coş, jucătorul nu mai greşea; se realiza astfel o situaţie absurdă în care, nefrânat de greşeală, jocul aluneca la nesfârşit într-un plictisitor şi incredibil eden al desăvârşirii sportive, aşa cum, nefrânate de gravitaţie, mişcările îşi pierd eficacitatea şi se pulverizează în vid.
Din când în când, ca să deblocheze mecanismul jocului, câte cineva greşea în mod intenţionat - dar o făcea atât de stângaci, încât trezea, paradoxal, nu numai enervarea, ci şi mila spectatorilor - şi totul pornea câţiva paşi mai departe, pentru ca imediat să se înţepenească într-o nouă, infailibilă, impecabilă capcană. Când în sfârşit minutele reglementare au trecut, spectatorii au aplaudat, admirativi şi uşuraţi, iar jucătorii s-au îndreptat spre un alt teren al globului pământesc, pe care să demonstreze capacitatea lor de a atinge perfecţiunea şi - fără să bănuiască măcar - capacitatea perfecţiunii de a se opune frumuseţii.
Au trecut mulţi ani de la acea neobişnuită întâmplare sportivă, dar nu am uitat sentimentul de iritare şi revelaţie pe care l-am trăit atunci, pentru că mi l-am readus în conştiinţă adesea: atât în faţa succeselor, didactic, cât şi în faţa înfrângerilor, exorcizant.

O MIE DE OAMENI FERICIŢI

Cel mai minunat lucru din Festivalul "George Enescu" este chiar faptul că există, mă gândeam contemplând mulţimea fericită care se scurgea spre ieşirea sălii de concert. Faptul că din trei în trei ani, pe parcursul a două săptămâni, este posibilă, seară de seară, această concentrare de bucurie, acest sublimat de linişte şi de înalt, ţine deja de miracol, înfloreşte încă din noroc. Ce poate fi mai înălţător, mă întrebam, decât o mie de oameni fericiţi în acelaşi timp şi din acelaşi motiv, un motiv neaparţinând universului de dorinţe şi patimi, de ambiţii şi spaime, ci lumii ideilor calme şi stelelor fixe, frumuseţii îndurerate numai de propria ei perfecţiune şi uimite numai de propria ei durată? Ce poate fi mai exorcizant decât această lumină iradiată dintr-un arcuş şi prelinsă pe trăsăturile, straniu înfrumuseţate, a o mie de feţe, strânsă în pupilele, brusc întinerite, a o mie de priviri? Îmi imaginam lumina aceea, vizibilă aproape fizic, cu ochiul, divizându-se odată cu publicul răspândit în noaptea oraşului, aşteptând în staţii de autobuz şi suindu-se în tramvaie, dispersându-se, multiplicându-se, deplasându-se într-o neîntreruptă mişcare browniană, blândă, dar de neoprit.

Şi nu cred că exageram desluşind, în acea subtilă iluminare din ce în ce mai colectivă, portretul, nevăzut, al lui Enescu (liniile feţei estompate, spălate de marea muzică, umerii aplecaţi sub greutatea eternă a artei) ca pe un simbol al frumuseţii intransigente spre care se poate tinde, la care se poate spera, din moment ce a existat. Pentru că, dincolo de valoarea mai mare sau mai mică a interpreţilor, de înşiruirea strălucitoare şi definitivă a capodoperelor, de explozia copiilor minune şi de ineditul încordat al noilor acorduri, de fiecare dată zilele festivalului sunt prilejul contemplării intense şi dătătoare de speranţă a personalităţii care, împreună cu cea eminesciană, reprezintă prototipurile de platină ale spiritualităţii noastre, exemplele unei tensiuni spre o perfecţiune în care - miraculos aproape - binele şi frumosul se confundă.

ÎNTRE LUMI

Stau sub un pom cu frunza mică şi aşezată la distanţe egale, aproape decorative, cu ramurile împletite într-un fel care aminteşte din când în când arborii din fundalurile lui Leonardo da Vinci. Şi, deşi tot ce mă înconjoară e sălbăticit şi incult, această îndepărtată aluzie pe care eu însămi o uit şi mi-o amintesc numai din când în când, rar, îmi asigură o ciudată alinare şi un confort intelectual. Şi asta nu pentru că ar schimba întrucâtva lucrurile, ci pentru că îmi creează o foarte plăcută senzaţie de irealitate, de apartenenţă misterioasă, bănuită numai, la un alt regn, superior şi necunoscut. Seara care începe să coboare contribuie desigur şi ea la această impresie aproape magică, deşi nu confuzia dintre noapte şi zi este hotărâtoare, ci ambiguitatea dintre lumea aceasta şi alta, despre care credeam că nu e decât o aluzie, şi iată - ce minunată descoperire! - poate fi totuşi reală, amestecată cu gingăşie şi mister printre lucrurile lumii obişnuite. Dar nu prezenţa aluziei la capodoperă mă emoţionează şi-mi creează acea tresărire de plăcere spirituală devenită aproape fizică, nu valoarea artistică a ficţiunii (pe care realitatea o aminteşte şi sugerează că s-ar înrudi cu ea) este importantă, ci simplul fapt al întrepătrunderii între două lumi ce păreau netangente între ele şi care, iată, pot fi - chiar dacă numai pentru o clipită şi numai într-un infim fragment - conciliate.
Încântătoarea senzaţie de irealitate care m-a curentat descoperind motivul leonardesc în crengile împletite ale salcâmului am mai încercat-o - chiar dacă nu cu aceeaşi intensitate - privind o uriaşă lună portocalie ridicându-se peste vârfurile negre de pruni, ca într-un tablou de gang de proporţii monumentale sau ca într-o cuvertură de pluş închipuind răpiri din serai şi cumpărată cu suprapreţ pentru a fi etalată cu mândrie pe pereţii de beton ai noilor apartamente. Deci simpla existenţă a unor aluzii artistice (artă genială sau de gang, nu are importanţă), în miezul realităţii propriu-zise, al naturii pur şi simplu, este suficientă pentru a mă transporta într-o stare de graţie a cărei amintire o păstrez îndelung şi la care visez, fără mare speranţă, întruna. Pentru că miraculos şi izvorâtor de fericire nu este miracolul în sine, nu este irealitatea (artistică sau de altă natură), ci faptul că urmele lor cântătoare, supranaturale, extraordinare, nefireşti, mai pot fi descoperite - ca nişte fărâmituri de pâine neciugulite încă de păsările uitării şi ale morţii - însemnând drumul pe care va trebui să ne întoarcem acasă cândva.