Autoportret cu palimpsest

INSCRIPŢIE PE O GRĂMADA DE CIOBURI

Nu-mi place să trăiesc între lucruri scumpe, valoarea materială a obiectelor mă înspăimântă. Ideea că n-am voie să scap din mână paharul, că ar fi o nenorocire să ciobesc farfurioara, că e de neiertat să pătez covorul o consider un atentat la libertatea mea nu numai de mişcare, ci şi de gândire. Faptul de a purta o podoabă pe care nu trebuie să o pierd, de a avea o haină de care trebuie să am grijă, de a stăpâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare intolerabil. Pentru că orice dependenţă de materie mi se pare de nesuportat, pentru că orice posesie este o dependenţă.

Îmi dau seama că ceea ce spun îmi poate atrage dispreţul unei întregi categorii de fini degustători ai frumuseţilor şi bunurilor lumii. Am auzit şi am citit de atâtea ori că, băut dintr-o cupă de cristal, vinul este altfel, încât îmi dau seama că e descalificant să mărturiseşti că de teama de a nu depinde de cupă poţi să renunţi şi la vin. Cu atât mai mult cu cât spaima de valoare devine implicit şi spaimă de frumuseţe, frumuseţea însăşi fiind, din cele mai vechi timpuri, convertibilă în valoare materială. Şi totuşi, nimic nu mi se pare mai firesc. Ofensiva lucrurilor este atât de puternică şi de violentă, încât nici o precauţie nu mi se pare exagerată pentru a rămâne dincolo de graniţele stăpânirii lor. Ceea ce poate fi considerat o lipsă de gust este astfel numai o intransigenţă puţin fanatică, ceea ce poate semăna unei exagerate simplităţi este, dimpotrivă, complicaţia unui spirit încăpăţânat şi neliniştit de fragilitatea libertăţii sale.
Admir inestimabilele obiecte frumoase, în muzee, fără cea mai mică dorinţă de a le stăpâni, de a le avea, de a fi ale mele, fără nici o tentativă de a stabili între ele şi mine o altă legătură decât cea a privirii scurte şi admirative în treacăt.
Mă mulţumesc cu ulcele de pământ care se sparg uşor şi fără regrete, port podoabe pe care le rătăcesc şi le uit, trec printre lucruri, care nu au asupra mea nici un drept şi nici o legătură, cu singura grijă de a nu avea de pierdut decât lanţurile, cu singura obsesie că se pierd cu atât mai greu cu cât sunt mai scumpe. Şi arunc la gunoi făraşul cu cioburile care au prilejuit aceste gânduri, cu sentimentul încurajator că am mai sfărâmat o verigă...

PE MALUL DELIRULUI

Roma acelor zile de sfârşit de primăvară nehotărâtă, spălată zilnic de ploi matinale şi ştearsă de amieze mai puţin tinere decât ar fi trebuit; Roma acelor zile pe care le cutreieram descoperind că singurătatea nu e o senzaţie sau o stare, ci o substanţă fizică, o substanţă care îşi poate schimba starea de agregare după locul în care se află (gazoasă, aproape invizibilă, dar nu şi inexistentă, acasă; lichidă, transparentă, făcând dulci şi muzicale valuri pe străzile cetăţilor latine; sau solidă, abia lăsându-se despicată, ca o piatră sau ca un lemn, în mediul anglo-saxon); Roma, ale cărei frumuseţi abia dacă reuşeau să aline durerea pe care tot ele o năşteau prin exces; Roma acelor zile de hoinăreli solitare şi filosofice era plină de afişe, anunţuri, banderole late, legate de-a curmezişul străzilor, asemenea lozincilor, care anunţau deschiderea la Palazzo Quirinale a unei expoziţii a instrumentelor de tortură de-a lungul veacurilor. Trebuie să-ţi imaginezi exact atmosfera destinsă, de libertate aproape excesivă şi de abandon aproape amoros, a acelor zile şi a acelor străzi romane, pentru a înţelege impactul cu adevărat senzaţional pe care îl putea produce ideea de muzeu expunând fără complezenţă însuşi sufletul omenesc.

M-am lăsat convinsă uşor. Cruzimea, dincolo de oroarea pe care mi-o produce (o oroare fizică, desigur, dar, mai ales, o oroare intelectuală, ca în faţa unor forme, de o demenţială concreteţe, ale absurdului), m-a fascinat numai în măsura în care era colectivă şi legală, privită ca firească.
Un sadic, pe care toată lumea îl consideră un caz clinic, nu mă interesează, oricât de senzaţionale ar fi cotele pe care le atinge în escaladarea monstruosului; ceea ce mă fascinează este anomalia considerată normală: uluirea mea apare din momentul în care descopăr lipsa de uimire a celorlalţi. Dacă expoziţia, anunţată de banderolele colorate fluturând de-a curmezişul străzilor Romei, ar fi strâns la un loc instrumente de tortură inventate de-a lungul secolelor de criminali şi sadici celebri, internaţi în ospicii sau condamnaţi de tribunale pentru sceleratele lor invenţii, ea n-ar fi avut de ce să mă intereseze. Dar nu, instrumentele de tortură adunate în sălile şi curţile palatului Quirinale fuseseră inventate din ordinul şi în folosul unor instituţii şi al unor state respectabile (respectabilitate sprijinită, în mare măsură, tocmai pe aceste înspăimântătoare invenţii). Inchiziţia, ducatele italiene, republica florentină, principatele germane, revoluţia franceză, imperiul austriac erau prestigioasele denumiri ale autorilor acelor maşini de produs suferinţă, maşini de pedepsit şi de înfrânt voinţe, maşini de abjurat (fierul acela pe care nici diavolul nu l-ar mai fi putut perfecţiona, fixat între maxilar şi claviculă şi lăsând gurii acuzatului numai posibilitatea de a-şi infirma ideile, silabisind abjuro!). Simpla lor înşirare creează impresia unui delir triumfător asupra ultimelor fărâme împrăştiate ale raţiunii universale: cnutul de cânepă muiată în sare şi sulf, care topea carnea, plămânii şi ficatul; cleşti pentru smulgerea cărnii; menghine pentru sfărâmatul gleznelor şi al degetelor; "Fecioara de fier din Nürenberg", un fel de dulap, de forma corpului uman, ale cărui uşi şi pereţi erau prevăzuţi cu ţepi de fier şi care realiza rafinamentul de a ucide lent, în patruzeci şi opt de ore; masca de fier, care se putea strânge până la plesnirea ţestei; para de fier, care se putea dilata printr-un sistem de sfredele, până la spargerea orificiului în care era introdusă; flautul de fier care era introdus în gura victimei şi era legat în jurul gâtului sufocând-o treptat, în timp ce degetele îi erau fixate, ca la flautist (dar în menghine) de-a lungul instrumentului; coroana de fier cu ţepi îndreptaţi spre interiorul creierului; scheletul de zăbrele suspendat la un colţ de stradă, unde era închis condamnatul viu şi lăsat acolo nu numai până la moarte, ci până când oasele uscate se desprindeau singure unele de altele şi cădeau printre gratii! Şi toate aceste aparate ale nebuniei triumfătoare pretindeau că funcţionează în numele dreptăţii şi adevărului, al credinţei în bine şi al speranţei în viitor. Un viitor în care gâdele a fost înlocuit de doctorul Guillotin, iar cruzimii i s-a adăugat cu o precaută pudoare, ipocrizia.
"Torturile moderne - afirmă concluziile expoziţiei romane - au ca semn distinctiv grija de a nu lăsa urme." Dovadă că absurdul nu e tot una cu lipsa de logică.
De altfel, imperturbabile, contemporane cu tot ce fusese şi cu tot ce va fi, gardeniile şi azaleele oraşului etern continuau să înflorească pe malul delirului.