2. Receptarea şi critica poeziei
Deformările operei literare (în special ale poeziei) produse în procesul receptării i-au determinat pe creatorii moderni să se implice direct în dezbaterile şi disputele critice, constituindu-se astfel noua categorie a criticilor-artişti.
Tipul de critică a poeziei pe care îl preconizează Ion Barbu - consideră autorul - este accesibil doar unui poet sau unei fiinţe a cărei dimensiune poetică e activă, pentru că presupune înţelegerea din interior a procesului creator, a modului în care ajung să fie transpuse în sugestii poetice frământările, căutările şi revelaţiile autorului ei. Refacerea traiectului interior al creaţiei, condiţie indispensabilă unui cititor autentic, rămâne un deziderat pentru toţi aceşti critici-artişti. În acelaşi timp, având de refăcut un traiect spiritual din perspectiva propriilor date, şi mai ales pentru că în operă răzbat sensuri de dincolo de autorul ei, receptorul poate găsi în creaţie înţelesuri pe care creatorul nu le-a avut în vedere. Pentru poeţi receptorul ideal este, prin urmare, cel care intră într-un dialog profund spiritual cu textul, dincolo de nivelul limbajului discursiv.
Toate aceste demersuri teoretice ale criticilor-artişti se constituie, de fapt, într-o avampremieră la ceea ce avea să devină un domeniu autonom, cel al esteticii receptării.
3. Condiţia limbajului poetic
Poeţii moderni s-au străduit să creeze un limbaj poetic guvernat de cu totul alte reguli decât cel uzual; în poezie, limba trebuie să-şi recupereze măcar parţial virtuţile originare, întemeietoare (fără dihotomia formă-conţinut), să creeze o altă lume. În concepţia barbiană, în interiorul versului cuvintele îşi pierd sensul obişnuit, participând la semantismul global, difuz al poemului, astfel că fiecare poem se configurează ca un univers autonom. Dacă limbajul obişnuit încearcă, ratând de multe ori, comunicarea la nivelul relaţiilor exterioare dintre indivizi, limbajul poetic se oferă nivelului interior al acestor relaţii, care tinde să se detaşeze de orice exterioritate. Ca atare, limbajul poetic e conceput de Ion Barbu ca un limbaj universal. Însuşirea acestuia determină şi presupune modificări în structura intimă a fiinţei, transformarea într-o "fiinţă poetică".
Există la marii poeţi preocuparea de pătrundere spre straturile de profunzime ale limbii şi, prin aceasta, spre cele ale lumii şi ale sinelui personal, pentru ca textul poetic să dobândească puterea de a reflecta şi a induce ulterior această experienţă abisală.
4. Poesis şi Mathesis Incidenţe şi conexiuni între poezie şi matematică
Incidenţe şi conexiuni între limbajul poetic şi cel matematic
|
a. Incidenţe şi conexiuni între poezie şi matematică
"Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia", spunea Ion Barbu într-un interviu. Această convergenţă, această accedere într-un loc înalt şi luminos a rămas în permanenţă - ca orice tendinţă spre absolut - o aspiraţie, o sete niciodată deplin satisfăcută. Efortul spre totalitate este, de fapt, unul de recuperare a omului integral, nescindat. La greci, teoria matematică a armoniei făcea parte dintr-o teorie generală despre armonia cosmosului, iar poemele ce ţineau de ritualul misterelor antice constituiau doar pentru neofiţi simple viziuni lirice, drame omeneşti, în vreme ce pentru iniţiaţi ele erau veritabile "revelaţii", drame divine. Astfel, Barbu se situează în descendenţa unor spirite ca Platon, Descartes, Leibniz, Husserl care preconizau faptul că domeniul ştiinţelor exacte trebuie să fie complementar cu cel al ştiinţelor umane, să devină "Mathesis universalis", pentru a se putea pătrunde cât mai mult în adevărul cunoaşterii. Iar matematica şi poezia se află deja, fiecare în parte, atât la rădăcinile cunoaşterii, cât şi în perspectiva finală a unei înţelegeri transfiguratoare, care percepe lumea în ansamblul ei.
În primul rând, ambele sunt roade ale creaţiei libere, în care, totuşi, ideea de ordine e fundamentală. Ambele presupun un anumit stil, în care concizia e caracteristica principală, un spirit constructiv, creator, nu simplu interpretativ sau descriptiv, în viziunea căruia atât matematica, cât şi poezia iau în consideraţie, în locul unei singure lumi, cea prezentă, toate lumile posibile. Totodată, şi matematicile şi poezia şi arta mobilizează resurse interioare nu foarte diferite. Raţiunea şi sensibilitatea nu se exclud, ci se potenţează reciproc. Creatorul total uneşte în el spiritul de geometrie şi pe cel de fineţe, aşa cum s-a întâmplat uneori în Renaştere, aşa cum au dorit romanticii germani.
Comun celor două domenii este şi un orizont al misterului, situat de altfel la limitele oricărui domeniu al spiritului, realitate pe care Blaga a articulat-o atât de convingător.
Dincolo de un efort conştient de contopire a celor două domenii, spirite aparţinând unuia dintre ele au avut intuiţii profunde şi au anticipat involuntar evoluţii ulterioare ale celuilalt domeniu. Punctele comune nu doar poeziei şi matematicii, ci oricărui domeniu al spiritului, se referă şi la modul de transformare şi rafinare a conceptelor în timp, la reformularea lor în alţi termeni, ca şi la mecanismele de operare ale gândirii analogice. Epoca actuală a confirmat şi a amplificat această viziune. Un exemplu îl constituie importanţa şi amploarea pe care a dobândit-o teoria haosului în ansamblul cercetărilor ştiinţifice, paralel cu importanţa acordată activităţii onirice şi proceselor subconştiente, atât ca premise ale activităţii creatoare, cât şi ca teme de meditaţie artistică.
Poezia şi matematica se pot întâlni aşadar, pot dezvolta corespondenţe, ambele presupunând însă un nivel spiritual deosebit de elevat. De aceea e şi foarte greu ca o aceeaşi persoană să meargă pe ambele "căi". Această dificultate a fost resimţită din plin de Ion Barbu. Considerând că n-a reuşit să atingă acea convergenţă ideală, poetul s-a retras în domeniul matematicilor, fără însă a fi scăpat vreodată de nostalgia complementarităţii. Privind cu detaşarea şi claritatea pe care trecerea timpului le articulează, putem spune că în persoana lui Barbu aceste contradicţii s-au topit pentru că în el n-au încetat să coexiste matematicianul şi poetul de geniu. Vocaţia ştiinţei şi a poeziei a fost pentru el prelungită dincolo de operă, asumată în viaţă până la ultimele consecinţe.
|
b. Incidenţe şi conexiuni între limbajul poetic şi cel matematic
La Ion Barbu, ca şi la alţi creatori moderni (de exemplu Paul Valéry), este evidentă existenţa mai multor suprapuneri între cele două limbaje, care se pot completa şi îmbogăţi reciproc. Laconismul, concizia unei teoreme matematice se poate transfera într-o expresie literară esenţializată la maxim, ermetică (e.g. memoriile lui Gauss). şi matematica şi poezia presupun existenţa unei mărci inconfundabile a autorului şi în acelaşi timp un caracter "impersonal" care înglobează şi depăşeşte trăsăturile particulare.
Tudor Vianu găsea o înrudire firească între limbajele diferitelor domenii, justificată de existenţa izvorului lor comun - limbajul natural.
Fiind în primul rând activităţi ale spiritului, poezia şi matematica vor oglindi într-o manieră proprie schimbările pe care le suferă "spiritul veacului". Un exemplu în acest sens îl constituie schimbarea de paradigmă culturală din secolul nostru; din cercetare (atât în ştiinţă, cât şi în literatură) aproape că a dispărut ideea de carte monumentală, de tratat, predominând articolul, eseul, studiul. Uneori matematicienii îşi consacră întreaga viaţă conceperii sau demonstrării unei singure teoreme celebre (precum cea a lui Fermat). ştiinţa începutului de secol XX, care accepta paradoxul şi includea în vocabularul ei cuvinte ca "incert", "probabil", "contradictoriu", l-a determinat şi pe Lucian Blaga să sesizeze, în eseul Ştiinţă şi creaţie, corespondenţe între "stilul" teoriilor ştiinţifice contemporane lui şi cel al artei moderne.
Ţelul lui Barbu în adâncirea şi întrepătrunderea celor două limbaje - pe care îl vede atins la Rimbaud - era "o anume generalitate şi valabilitate atotputernică, prin care devenim stăpâni pe realitate, pe lumea posibilităţilor de exprimare", ca şi cucerirea, atingerea "cuvântului complet." Dramatismul destinului său literar stă, însă, tocmai în faptul că materialul lingvistic e, pentru el, acoperit cu un strat prea gros de zgură obiectuală pentru a-i putea facilita accesul la esenţe, la stratul de adâncime al lumii. Tentativa lui Ion Barbu de esenţializare a celor două limbaje se confruntă cu limite inerente, pe care el le-a resimţit amplificat. Rămâne, însă, acea fascinantă punere în stare de comunicare, deşi imperfectă şi temporară, a două limbaje net superioare limbajului natural ca posibilităţi de expresie, de sugestie şi de a ne plasa în starea de comunicare cu realitatea transcendentă.
|
5. Tradiţie vs. Modernitate
Tradiţia literară între negare şi reconsiderare
Poezia modernă şi romantismul
Modernitatea şi modernizarea poeziei
|
a. Tradiţia literară între negare şi reconsiderare
Iconoclastă, poezia modernă proclamă, în general, o rupere de tradiţie, cultivând o detaşare adesea ostilă. Practica a demonstrat însă că, de fapt, o rupere totală nu e posibilă, deoarece structurile mentale de la nivelul subconştientului sunt foarte conservatoare, se modifică foarte greu şi doar treptat. Avangarda literară a fost total inovatoare doar la nivelul teoriei, în producţiile literare putându-se regăsi multe ecouri ale tradiţiei. Conştienţi de acest fapt, mulţi dintre artişti au încercat să profite de câştigurile tradiţiei, reconsiderându-le, căutând să refacă legătura cu firele cele mai îndepărtate ale acesteia, pentru a redescoperi substanţa noastră spirituală.
Chiar dacă poate părea paradoxal, Ion Barbu găseşte că între epoca modernă şi epoca vechii Grecii există multe afinităţi de natură spirituală, mai ales la nivelul structurii subconştiente a indivizilor. Cultura Greciei antice a fascinat, de altfel, mulţi poeţi moderni: Arthur Rimbaud, Paul Valéry, Al. Philippide etc., fascinaţie prezentă şi în alte epoci şi vârste ale spiritului. Această raportare este, în fond, o reconsiderare a tradiţiei cu scopul de a regăsi identitatea omului modern şi a creaţiei sale.
Deşi esenţial modernă, opera lui Barbu revalorizează într-un mod original elementul autohton, în special în latura sa balcanică.
Deschiderea spre modernitate nu exclude, aşadar, preluarea valorilor tradiţionale; creatorul autentic va şti întotdeauna să recepteze şi să asimileze echilibrat lucrurile deja verificate şi recunoscute şi pe cele foarte noi, topindu-le pe toate într-o sinteză unică.
|
b. Poezia modernă şi romantismul
Deşi curentele moderne în literatură şi în artă în general şi-au propus o detaşare de romantism, dacă nu chiar o negare a acestuia, totuşi ele datorează foarte mult romantismului, fertil prin starea de spirit şi prin mişcarea de idei pe care a generat-o. Ideea gratuităţii frumosului, artei, dispreţul faţă de formă care a generat morfologia formelor deschise ale culturii, fuga de structurile consacrate, dorinţa de punere în valoare a spontaneităţii facultăţilor imaginative şi a răsfrângerilor exterioare ale subconştientului derivă toate din romantism şi se regăsesc la numeroşi poeţi moderni. Filiaţia între principiile poeticilor actuale şi romantismul german a fost demonstrată de reprezentanţii unor orientări critice foarte diferite (Tudor Vianu, Tzvetan Todorov, J.M. Schaeffer, H.R. Jauss etc.). Baudelaire s-a folosit de romantism pentru a defini modernitatea însăşi. Fizionomia romantismului reconstituită de Lucian Blaga are, practic, trăsături comune cu orice mişcare culturală modernă.
În ciuda atât de multor caracteristici comune cu mişcările artistice moderne, romantismul îşi păstrează, totuşi, un profil propriu, rămânând destul de strict delimitat ca epocă culturală. În general, s-au perpetuat foarte prolific "atitudinile" tipic romantice, care şi-au găsit, însă, la artiştii moderni, modalităţi de expresie diferite, în concordanţă şi cu modificările survenite la nivelul structurilor fundamentale ale gândirii şi sensibilităţii, iar Ion Barbu e unul din exemplele forte în acest sens. Astfel, în ultimă instanţă, poezia modernă poate fi privită ca "romantism deromantizat."
|
c. Modernitatea şi modernizarea poeziei
O altă preocupare constantă a poeţilor a fost, pe lângă aceea a detaşării de curentele tradiţionale, modernizarea discursului poetic şi chiar modificarea noţiunii de modernitate. Modernul s-a fortificat de multe ori prin autodevorare sau a resuscitat din propria-i cenuşă. Procesul de modernizare a literaturii a fost unul dintre cele mai zgomotoase, unul care a antrenat controverse dintre cele mai pasionale.
Ion Barbu se dezice de modernizare, deşi etapele creaţiei sale poetice vădesc o mereu reluată încercare de inovaţie, atât formală cât şi semantică. Dacă totuşi dă o definiţie modernităţii, Barbu o detaşează pe aceasta de prezent, proiectând în ea reflexele atemporalului, echivalând-o cu o încercare de apropiere de transcendent. Practic, Barbu nu respinge decât modul în care e înţeleasă în mod curent modernizarea poeziei, din exterior, ca aplicare a unui set de tehnici şi procedee formale noi. Astfel, modernizarea nu înseamnă, pentru poet, ruptură totală de trecut (care, de altfel, nu e posibilă), ci reconsiderarea permanentă a unor vechi probleme: "Singura noutate, un gând preexistent şi regăsit: nu ca termen al unui mers necesar, ci ca dor al memoriei înfiorate."
Spre deosebire de Barbu, Baudelaire echivalează modernitatea cu o fascinaţie pentru prezent şi, în prezent, pentru orice este nou, diferit de reprezentările anterioare, pentru orice este ireductibil la viziunile anterioare despre lume.
Inovaţia cu orice preţ preconizată de curentele de avangardă şi lipsa unui cadru spiritual cu norme riguros formulate pot genera promovarea multor false valori, realitate sesizată cu acuitate de Lucian Blaga: "E mult mai lesne să fii şi să pari genial abătându-te de la anume norme înalte ale cugetului, îngăduindu-ţi derogări de la orice pravilă, umblând fără ruşine prin ţinuturile suspecte ale existenţei şi însuşindu-ţi libertatea îndoielnică a viciului decât menţinându-te în anume rigori ale conştiinţei, în bătaia soarelui şi în aerul de cleştar de pe podişurile spiritului." Un inventar al multor atitudini păgubitoare întâlnite la omul modern şi asumate, cu extuziasm chiar, de avangardişti (instabilitatea gusturilor, exaltarea extremelor, dispariţia durabilului, degradarea creaţiei verbale) făcea şi Paul Valéry. În concepţia lui, arta modernă îşi obţine meritele aproape totdeauna inconştient sau întâmplător.
Modernitatea concepută de Ion Barbu este, însă, una care se detaşează de acestă viziune. "Starea de geometrie şi deasupra ei, extaza" dorită a fi captată prin poezie de către poet e total străină de manifestările haotice, dezordonate, iraţionale ale spiritului, calea către ea fiind o împletire armonioasă de "rigoare şi fervoare."
|
6. Poezia dincolo de discursiv
Poezie şi melos
Impactul subconştientului asupra creativităţii poetice
Poezie şi vis
Privilegiile isteriei
Experienţa drogurilor
|
a. Poezie şi melos
Nostalgia după sincretismul originar al poeziei şi muzicii este comună multor creatori, ca şi tuturor receptorilor sensibili, căci asocierea poeziei cu muzica ţine de ontologia noastră cea mai profundă.
Efortul poetic al lui Ion Barbu, pe care el îl mărturiseşte explicit, a fost o încercare, mereu reluată, de a se ridica la "modul intelectual al Lirei". Muzicalitatea constituie pentru poet nu doar o cale de a sugera idei, ci şi de a conduce spre esenţa lucrurilor şi a lumii. Această sinergie reconstituie în mod profan modalitatea în care, în ritualul religios, cuvântul şi armonia muzicală se subordonează aceluiaşi scop, comunicarea cu sfera mai înaltă, invizibilă, a realului: "Suflet mai degrabă religios decât artistic - se autodefinea Ion Barbu -, am vrut în versificările mele să dau echivalentul unor stări absolute ale intelectului şi viziunii: starea de geometrie şi, deasupra ei, extaza." Audierea muzicii unui compozitor religios ( Eminescu invoca în sprijinul acestei idei pe Palestrina) poate induce chiar unor ascultători indiferenţi faţă de problema metafizică trăiri spirituale intense, chiar dacă nearticulate şi neconştientizate deplin. Într-un anume fel, experienţa se repetă şi în cazul poeziei, căci există o implicare reciprocă între dimensiunea poetică şi cea muzicală, ambele fiind, în accepţiunea lor cea mai înaltă, ecourile unei alte lumi, cea a armoniilor perfecte.
|
b. Impactul subconştientului asupra creativităţii poetice
Descoperirile şi teoriile lui Freud cu privire la subconştient au avut un atât de mare impact asupra artiştilor, încât au determinat configurarea unei noi epoci culturale - "epoca Freud". Artiştii au căutat diverse modalităţi de descătuşare a spriritului, atât pentru a scoate la suprafaţă zestrea spirituală depozitată în subconştient, cât şi pentru a-i controla acestuia, într-o anumită măsură, manifestările exterioare. La sfârşitul procesului de elaborare al unor opere poetice şi matematice (uneori foarte lung, ca în cazul volumului Joc secund) Barbu a constatat de multe ori ce important fusese depozitul subconştient de date şi interogaţii pentru finalizarea acestuia.
Pentru mulţi autori creaţia a însemnat frecvent un drum cu origini într-un incident aparent nesemnificativ şi incontrolabil, care a declanşat deplasarea pe paliere neaşteptate ale subconştientului.
|
c. Poezie şi vis
Lumea onirică, cu misterele ei psihanalizate uneori excesiv în epoca noastră, a fost şi a rămas pentru poeţi un filon major de inspiraţie. Mesager al unor alte lumi imposibil de explorat cu mijloacele obişnuite de cunoaştere, visul lărgeşte enorm percepţiile şi devine o cale de a evada din timp. Chiar dacă nu circumscrie în totalitate ceea ce de fapt e de nepovestit în vis, poetul este singurul care poate totuşi spune ceva despre o atmosferă, o aromă, o senzaţie.
Visul e inclus de Ion Barbu chiar în definiţia poeziei şi, implicit, printre experienţele poetice: "Fiind o atitudine de vis şi extaz, poezia trece pe deasupra oricărui accident."
Acest tip de atitudine a fost uneori supralicitat. Suprarealiştii au identificat creaţia însăşi cu transcrierea viselor cu o fidelitate naturalistă pentru a surprinde funcţionarea reală a gândirii, în absenţa oricărei cenzuri conştiente. Această concepţie era respinsă categoric de Blaga, care considera că "arta suprarealistă este produsul "solipsistului" care afirmă: "Lumea nu este decât coşmarul meu"."
Poezia lui Barbu şi o întreagă literatură au demonstrat că lumea visului merită efortul de a fi explorată, întărind încredinţarea lui Nietzsche că "cea mai reală iluzie a omului i se dezvăluie în vis; toată arta poetică nu este decât o tălmăcire a viselor adevărate."
|
d. Privilegiile isteriei
Izbucnirile necontrolate la cele mai mici sau mai bizare inconveniente au fost o caracteristică bine cunoscută a temperamentului lui Ion Barbu. Dat fiind faptul că aceste ieşiri sunt favorizate şi amplificate de consumul de droguri, perioada de irascibilitate maximă a coincis, poate că nu întâmplător, cu perioada de creaţie poetică susţinută.
Pe lângă dezechilibrul pe care îl provoacă, irascibilitatea e şi un mare avantaj pentru creatori căci are darul de a disloca obişnuinţele, de a facilita trecerea rapidă de la un mod de înţelegere şi simţire la un altul, nou, inedit. Astfel, eşecul neintegrării în ordinea exterioară a lumii e convertit, inclusiv de Ion Barbu, în marele câştig al întrevederii, presimţirii unei alte ordini, spirituale, la care se poate accede doar printr-o ruptură puternică de prima.
Isteria ca exacerbare a sensibilităţii până la sufocare e numărată de Baudelaire printre stările şi însuşirile poetice cele mai fertile creator posibile, în vreme ce Poe concepea ca absolut necesară unui temperament poetic o doză de isterie. Blaga considera că pentru Hölderlin, un poet pentru care avea un ataşament special, nebunia era o "avansare a umanului spre divin". "Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atât cugetarea este mai clară" - credea şi Eminescu.
Sensibilitatea nervoasă ce poate merge până la isterie se transformă, aşadar, într-un privilegiu datorită căruia se poate realiza acea ruptură de cotidian şi de obişnuinţe indispensabilă zămislirii de capodopere.
|
e. Experienţa drogurilor
Epoca cea mai fructuoasă de creaţie poetică barbiană s-a suprapus peste o perioadă de consum intensiv a trei droguri: eter, opium şi cocaină. Barbu a început şi a cultivat cu obstinaţie această experienţă cu speranţa dobândirii accesului la cunoaşterea autentică, ferită de tortura incertitudinilor, explicându-şi demersul ca "aşteptare pentru cunoaşterea cea mare, minuta de intuiţie incendiată care mi se-anunţă." Dezintoxicarea şi renunţarea la droguri, asumate odată cu mariajul, sunt privite de Barbu ca modalităţi ale "împăcării progresive cu banalul", ca despărţire de ceva ce i-a dăruit momente de fericire şi i-a conferit pentru totdeauna certitudinea transcendentului şi a unor aspecte misterioase ale existenţei, ce nu pot fi înţelese, nici explicitate într-un mod logic-discursiv.
E cunoscut faptul că în secolul nostru mulţi scriitori şi savanţi au studiat şi experimentat chiar personal efectele psihedelicelor ("care manifestă spiritul"), pe care le-au descris ca fiind asemănătoare efectelor experienţelor mistice. Privilegiul unor asemenea experienţe abisale a aparţinut, însă, doar persoanelor cu structură spirituală aparte, pe care se grefaseră deja experienţe poetice şi religioase consistente.
Deosebirea fundamentală între o experienţă mistică şi una psihedelică, chiar dacă rezultatele seamănă, este aceea că în cazul misticului calea este la fel de importantă ca şi ţinta, pe când în cazul narcomanului nu contează decât efectul.
|
Argument
|
Ion Barbu e unul dintre acele mari spirite, pentru care atât ştiinţa, cât şi literatura au însemnat întotdeauna deschideri spre absolut, căi de asumare a unei realităţi de dincolo de ele. Demersul de a-i aprofunda opera are, în primul rând, sensul unei încercări de a înţelege, prin intermediul experienţei lui, modul în care spiritul uman, căutând vecinătatea absolutului, îşi sublimează forma de manifestare şi de expresie. Am considerat necesară raportarea la contextul care a făcut posibilă şi a stimulat experienţa barbiană pentru a-i înţelege mai bine atât profunzimile şi caracterul inedit, cât şi inevitabilele limite. Din considerente de spaţiu, am preferat să îmi limitez referirile în general la spirite creatoare care au avut afinităţi evidente cu Ion Barbu, chiar dacă nu au ajuns să trăiască fizic în perioada interbelică, dar a căror influenţă spirituală în devenirea poeziei interbelice e incontestabilă. De aceea, am preferat să îmi construiesc suportul teoretic din prima parte a lucrării pornind de la consideraţiille creatorilor înşişi, implicaţi în mişcarea de idei din lumea artistică modernă într-un mod din ce în ce mai pronunţat, mai entuziast şi mai competent. Partea a doua a lucrării se doreşte a fi o analiză a operei poetice barbiene din perspectiva teoretică deschisă în prima parte, ce vrea, la rândul ei, să surprindă zbuciumul, oscilaţiile între clasicitate şi modernitate, între "rigoare şi fervoare", dizolvate treptat în dorinţa şi efortul de sinteză a acestora.
Raportarea - în prima parte a lucrării - la mişcarea de idei literare este motivată de faptul că, paralel cu creaţia poetică, majoritatea liricilor moderni au dezvoltat o importantă reflecţie teoretică asupra propriului proces creator şi asupra obiectului creaţiei artistice. În general, rezultatul acestor reflecţii nu a fost o teorie coerentă a poeziei, o poetică în sensul unui cod de reguli şi concepţii precis delimitate, în felul artelor poetice antice sau clasice.
După romantism se impune, începând cu Poe şi Baudelaire, o nouă categorie de critici-teoreticieni, cea provenind din rândul artiştilor, al celor care au întrunit atât geniul poetic cât şi inteligenţa critică, modelând şi accelerând procesul de modernizare în poezie (şi nu numai).
În peisajul literar interbelic, Ion Barbu este unul dintre cei mai insoliţi şi cu o prezenţă dintre cele mai marcate printre artiştii de asemenea factură. Deşi este un personaj unanim recunoscut ca original - atât ca poet, cât şi ca matematician şi critic literar - i se pot descoperi afinităţi cu numeroşi alţi creatori-teoreticieni-polemişti, fie datorate admiraţiei mărturisite faţă de aceştia, fie din cauza impactului ideilor novatoare din epocă asupra spiritelor deschise.
De aceea, am considerat că un colocviu asupra principalelor idei de teorie poetică ale lui Ion Barbu - susţinut de câţiva dintre creatorii cei mai apropiaţi spiritual de el sau dintre cei mai avizaţi în problemele discutate - ar constitui nu doar o introducere în geneza şi traiectoria unor idei, ci şi o întâlnire peste timp cu câteva personalităţi interesante. Selectând şi ordonând tematic reperele teoretice fundamentale, am invitat la acest colocviu atât contemporani ai lui Ion Barbu, cât şi precursori cu impact esenţial asupra întregii lirici interbelice şi chiar urmaşi ai săi, pentru a avea şi o imagine asupra modernităţii tradiţiei şi asupra tradiţionalizării modernităţii.
Demersul interpretativ din partea a doua a lucrării încearcă să surprindă, în principal, uimitoarea dialectică a semnificaţiilor şi contextelor pe care o propune textul barbian. Simbolurile poetice consacrate apar la Barbu îmbogăţite semantic sau chiar resemantizate, iar miturile sunt reinterpretate sau le este extinsă semnificaţia. Am considerat că e interesant ca spectacolul seducător oferit de metamorfoza semnificaţiilor în textul poetic barbian să fie privit din mai multe perspective. Prima e cea a evoluţiei organice a liricii barbiene, în pofida schimbărilor de formulă poetică de la o etapă a creaţiei la alta. A doua perspectivă asupra corespondenţelor simbolice e cea a dimensiunilor interioare conferite textului poetic de conceperea şi ordonarea volumului Joc secund după o arhitectură riguros construită şi de simbolurile matematice mereu prezente, devenite în ciclul ermetic axe fundamentale de semnificaţie şi corelaţie intertextuală. A treia perspectivă e reprezentată de particularităţile limbajului poetic barbian. Sintaxa particulară şi structurile morfologice-lexicale inedite folosite de Barbu nu au în primul rând rostul de a ermetiza textul poetic, ci mai ales pe acela de a-l deschide şi îmbogăţi semantic. În contextul jocului de semnificaţii, raportarea şi referirea poetului la absolut e urmărită în lucrare dintr-un dublu interes, spiritual şi literar. Descifrarea substratului religios sau iniţiatic al majorităţii poeziilor barbiene e, de aceea, o preocupare constantă.
Originalitatea pregnantă a poeziei barbiene poate refuza, sau chiar interzice, referirea la vreun model poetic anterior sau contemporan. În spaţiul literar interbelic românesc, experienţa barbiană e una absolut inedită, provocată poate - însă doar la nivel exterior - de dezbaterile teoretice îndrăzneţe şi înnoitoare din epocă, la care se referă prima parte a lucrării. Ecourile acestei experienţe au fost multiple şi productive pentru evoluţia poeziei româneşti. Acestor reverberaţii în timp le-am rezervat un capitol separat, la sfârşitul lucrării, ca o reflecţie asupra modului în care influenţa barbiană poate fi asumată eronat, asfixiant sau, dimpotrivă, creator, modelator.
Lucrarea se vrea o încercare de a reformula vechi întrebări şi, poate, de a oferi câteva perspective noi asupra liricii barbiene, fără prezumţia de a elucida şi epuiza sensurile unei experienţe spirituale şi artistice în fond inepuizabile.
|
Epilog
|
Întâlnirea cu marile spirite creatoare, precum şi angajarea personală efectivă în experienţe ce vizează absolutul au fost, pentru temperamentul ardent al lui Ion Barbu, o modalitate de regăsire de sine prin alţii, de situare a sa în zonele fierbinţi ale spiritului, de declanşare explozivă a propriilor potenţe creatoare. Acestea se amplificau astfel, dezmărginindu-i spiritul, conducându-l spre articularea unei opere tot mai spiritualizate, rod şi totodată punct de plecare al revelaţiilor poetice. Încercările spirituale se constituie ca adevărate probe iniţiatice; rezultatele lor marchează şi pe căutător şi opera sa, decantează o parte din zgura obiectualului şi lasă nostalgia stărilor de puritate întrevăzute. Retrospectiv, Barbu va recunoaşte natura utopică a poeziei ideale pe care a căutat-o: "În tinereţe am aruncat discuţiei cuvântul de lirism absolut. Mulţi l-au întâmpinat cu potrivnicie. Astăzi pare sigur că dreptatea a stat de partea acelora, nu a mea. Poezia e încă valoare relativă. E vălul de aparenţe şi încântare, fâlfâitor deasupra lucrurilor, cum se definea din vechi." Dar, ca în orice act spiritual, nu e importantă atât treapta pe care se situează aspirantul la absolut, cât efortul şi căutarea febrilă. Fiecare moment al itinerarului spiritual barbian nu a trecut fără a fi înălţat şi metamorfozat poetic la o treaptă a ideii care nu este abstracţie, ci punct din marea spirală a unei cunoaşteri dramatice, asumate existenţial.
Nonconformist atât în literatură, cât şi în matematică, excentric în viaţă, cu o popularitate continuu scăzută, Barbu nu s-a aliniat în nici o ipostază "cuminţeniei" gândirii şi, implicit, a creaţiei, ci şi-a urmat întotdeauna curiozitatea neostoită, plăcerea de a decoperi noi adevăruri şi moduri de expresie. Reuşita întâlnirii cu acest impozant spirit depinde în bună măsură de intuirea profilului său, dar mai ales de curajul unei viziuni proprii, căci "în unu la sută din cazuri un subiect e discutat prea mult pentru că e obscur; în celelalte 99% e obscur pentru că e prea mult discutat. Aşa stând lucrurile, cel mai bun mijloc de a cerceta un astfel de subiect este să uiţi că s-au mai făcut şi alte încercări de cercetare."(E. A. Poe) Ca şi în matematică, o abordare îndreptată spre un rezultat precis, minată de prejudecăţi sărăceşte şi frumuseţea şi imprevizibilul problemei. Deschiderea spre neaşteptat şi inedit e mult mai eficace şi mai productivă, căci taina este incompatibilă cu explicaţia exhaustivă, presupunând doar o desluşire treptată şi fatalmente incompletă. Poezia în general şi creaţia barbiană în special cer pentru aceasta o ascuţire a sensibilităţii până la transformarea ei în organ de cunoaştere.
|
Dostları ilə paylaş: |
