4. Ecouri ale volumului Joc secund.
Barbieni şi imitatori
Valoarea poeziei barbiene nu este dată nici de procedeele de laborator, nici de inovaţiile stilistice, ci evident de personalitatea inimitabilă a autorului ei, de viaţa interioară căreia un talent unic i-a dat formă de expresie. Noutatea acestei forme, însă, s-a constituit într-o capcană pentru mulţi imitatori mai mult sau mai puţin abili, care au vrut să îşi asume doar efectele literare ale unei experienţe umane ce le rămânea, de fapt, străină.
Declarat sau nu, conştient sau nu, creator sau pastişator, fapt este că după 1925 s-a manifestat din ce în ce mai pronunţat "Efectul Barbu" prin entuziasmul unei întregi serii de tineri poeţi: Dan Botta, Virgil Gheorghiu, Simion Stolnicu, Emil Gulian, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Vl. Streinu, Al. Robot, Barbu Brezianu ş.a. Cifrul destul de vulnerabil al poeziilor acestor "ermetici minori" a fost dezlegat în bună parte, cu o doză de amuzament chiar, de critici precum G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Piru, Nicolae Manolescu, Dorin Teodorescu sau, paradoxal, Vl. Streinu. Chiar E. Lovinescu şi-a renegat admiraţia iniţială faţă de "poezia cu tendinţă spre ermetism", admiţându-i doar caracteristica de "tendinţă de refulare a lirismului".
Există mai multe nivele ale preluării şi asimilării experienţei poetice barbiene, de la simpla pastişare, uneori parodică, până la ascuţirea sensibilităţii poetice astfel încât să devină aptă a construi corespondenţe simbolice între cuvinte sau a modela structuri inedite de limbaj, ce resemantizează cuvintele, încadrându-le într-un univers poetic autonom. Aceste beneficii nu au conferit, însă, nici unui descendent barbian din perioada interbelică mai mult decât statutul de epigon, datorită neputinţei de a îmbina, armoniza şi exprima experienţe dintre cele mai diverse, cum au fost cele asumate de Ion Barbu.
În perioada postbelică, după epoca de eclipsă în care Ion Barbu nu putea fi citit decât clandestin, experienţa sa poetică a fost reconsiderată într-un mod mai relaxat, mai profund şi mai matur de câţiva poeţi care vor contribui, la rândul lor, la constituirea noilor direcţii poetice. Alături de Nichita Stănescu, poeţi precum ştefan Aug. Doinaş, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu sau Ion Negoiţescu au confirmat posibilitatea revenirii creatoare la Ion Barbu. Chiar dacă nu a reuşit sau nu şi-a propus neapărat să fie "barbiană", poezia inspirată de creatorul Jocului secund a atins, deseori, cote de lirism pur.
1. Condiţia artistului
Momentele creaţiei poetice
Prin individual spre impersonal şi universal
Relaţia autor-operă
|
a. Momentele creaţiei poetice
Ion Barbu se dovedeşte a fi, în acelaşi timp, un tehnician şi un magician al cuvântului; între aceste două extreme postulează el situarea oricărui poet. Pe de o parte, avea conştiinţa stăpânirii artei poetice şi conştiinţa necesităţii travaliului poetic, iar multiplele variante rămase pentru o aceeaşi poezie demonstrează efortul şi dorinţa sa de a ajunge la perfecţiune, inclusiv tehnică. Pe de altă parte, definea poezia ca "o atitudine de vis şi extaz" care "trece pe deasupra oricărui accident", al cărei stil trebuie să fie "intemporal şi ceresc", iar ţelul poetic şi-l preciza ca încercarea de a da, în versurile sale, "echivalentul unor stări absolute ale intelectului şi viziunii: starea de geometrie şi, deasupra ei, extaza." Din acest punct de vedere, Barbu se situează în descendenţa unor artişti ca Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, asemenea altor spirite apartinând modernităţii.
În eseul The Philosophy of Composition - Filozofia compoziţiei, Edgar Allan Poe prezenta toate etapele parcurse în procesul de elaborare a poemului The Raven - Corbul, rezultat exclusiv al efortului tehnic şi artistic, care exclude inspiraţia. Des întâlnită la creatorii moderni, această negare violentă a inspiraţiei avea de fapt un evident substrat polemic îndreptat împotriva unei noţiuni pe care romantismul o vehiculase şi o preţuise mult. Dar acest efort meticulos de elaborare era pentru Poe unul de pregătire al unei experienţe metaraţionale reflectată abscons, sugerată în poem. Astfel, sensul nu este articulat pentru poet de la începutul travaliului creator (ca în estetica tradiţională), ci apare ca finalitate care depăşeşte atât intenţiile autorului, cât şi diferitele dimensiuni ale receptării.
"Tot ce e frumos şi nobil e rezultatul raţiunii şi al calculului" afirma Baudelaire într-un eseu de teorie literară. Era încă un mod de a-şi susţine convingerea că inspiraţia este un proces care poate fi controlat dacă îi intuieşti mecanismele.
Truda şi "lucida dereglare a tuturor simţurilor" sunt armele cu care Arthur Rimbaud încearcă să atingă statutul de creator vizionar, iluminat. Dorind cu lăcomie să ia în stăpânire absolutul, Rimbaud a folosit, ca de altfel majoritatea creatorilor moderni, mijloace de violentare a simţurilor pentru a-şi potenţa resursele creatoare: abstinenţă, mortificare, droguri, alcool, dezmăţ erotic. Rezultatul a fost o operă de geniu, dar şi o ardere de sine până la suferinţă şi nebunie.
Exigenţele postulate de Eminescu în legătură cu poetul sunt descifrarea sensurilor de adâncime ale realităţii, înfruntarea limitelor pe care le impune limba, ca şi evaluarea lucidă a capacităţii cititorului de a descifra sensurile ascunse ale operei sale.
Momentele de inspiraţie spontană constituie pentru Paul Valéry puncte de plecare într-un foarte lung travaliu de conturare a expresiei poetice, ce presupune rigoare, disciplină, stăpânirea sensibilităţii de către intelect, răbdare, stăpânirea tehnicilor poetice, puterea de a supune limbajul pentru a sugera ceea ce se doreşte etc.
Intenţionalitatea artistică clar formulată, ca şi rigoarea tehnică excesivă sunt, în viziunea lui Blaga, "frânele", capcanele imanente creaţiei, aşa cum "matricea stilistică, categoriile abisale sunt frâne transcendente, un fel stavile impuse omului şi spontaneităţii sale creatoare pentru a nu putea niciodată revela în chip pozitiv - adecvat misterele lumii."
Poziţia teoretică a lui Ion Barbu se apropie cel mai mult de viziunea lui Edgar Allan Poe, pe care l-a admirat foarte mult. Practic, însă, relatarea unor experienţe de creaţie ne arată că succesiunea travaliu - luciditate - experienţă metaraţională este de multe ori răsturnată. Aşadar, creaţia rămâne un proces subtil şi complicat, al cărei mister nu poate fi epuizat de nici o teoretizare.
|
b. Prin individual spre impersonal şi universal
Ion Barbu propune şi profesează o lirică ce exclude manifestările eului empiric; procesul creator trebuie să fie declanşat de o experienţă personală autentică, atât de profundă încât să conducă la redescoperirea fondului spiritual ultim, cel care duce spre comunicarea cu esenţele lumii.
Poeţilor le e comună necesitatea vitală a aventurii autentice (care e una spirituală, ce conduce spre impersonal şi universal, indiferent de "calea" aleasă), care face ca poezia lor să reflecte o dramă (ce eventual trece şi prin momente de exaltare), trăită nu discursiv, ci organic. Astfel, supunerea emoţiei, "impersonalitatea deliberată" s-a constituit într-un original şi modern principiu poetic.
|
c. Relaţia autor-operă
În critica şi teoria literară a secolului nostru, relaţia autor-operă a primit un număr impresionant de reformulări şi reconsiderări, oscilându-se între supralicitarea ei, datorată metodelor de exegeză ce derivă din psihanaliză, şi ignorarea ei totală, preconizată de metodele de tip structuralist.
Creaţia poetică este, pentru Ion Barbu, capăt şi punct culminant al unei trăiri autentice, dar şi detaşare de trecut şi poartă, deschidere spre noi experienţe. Creaţia se desprinde la un moment dat de creator, trăieşte pe cont propriu şi, tocmai prin aceasta, facilitează despovărarea spiritului acestuia de zgura obişnuinţei şi autosuficienţei.
Activitatea creatoare e, în acelaşi timp, efort şi travaliu tehnic, dar şi excurs interior, "experienţă şi transfigurare". Între poet şi poem are loc un transfer reciproc şi subtil, nu doar poetul lucrând asupra operei sale, ci şi lăsându-se (conştient sau nu) lucrat de ea. De aici preocuparea pentru transcrierea în poem a experienţelor individuale, personale, încheiate sau, mai ales, în curs de evoluţie, pentru că încercarea de întrupare în cuvânt a unei experienţe e echivalentă cu adâncirea şi înţelegerea ei. Astfel, deşi ca formă de obiectivare a spiritului opera ar trebui să fie o eliberare, ea este, în fapt, pentru marii creatori, început al unei noi dorinţe de eliberare.
|
Dostları ilə paylaş: |
