B. Etapa baladesc-orientală (balcanică)

a. Etapa parnasiană Poeziile de debut ale lui Ion Barbu, publicate în revista "Sburătorul", au fost etichetate dintru început de critică drept parnasiene datorită predominanţei formelor prozodice fixe, a imaginilor puternic vizuale şi a motivelor istorico-mitice. Renegându-le ulterior valoarea artistică, autorul lor atrage atenţia că parnasianismul strict se regăseşte mai mult în forma acestor poezii. Axa creaţiei barbiene în această primă etapă va fi acea viziune nietzscheeană a celor două impulsuri contrarii, apolinic-dionisiac, caracteristice spiritului Greciei antice de care Barbu a fost atras în mod constant. Universul poetic se configurează dintr-o lume proiectată în arhaic şi mitic, cu ecouri prelungi în timp, ce aspiră cu fervoare spre absolut, spre "Înalta Cumpănă" sau, dimpotrivă, năzuieşte să pătrundă în "fremătătoarea Orgie", în "vitala Histerie". Uneori cele două aspiraţii apar îmbinate, prefigurându-se, astfel, conceptul de "nuntă" din volumul Joc secund. Patosul dionisiac, chiar dacă îndreptat exclusiv spre teluric, poate în mod paradoxal deschide porţi spre celest pentru că face posibilă descoperirea ritmurilor cosmice care ancorează în timp, dar şi desprind de "timpuri" (Elan). Atracţia teluricului şi chiar a thanaticului ("Îmi însuşesc veşmântul acelor care mor") nu e o dorinţă de aneantizare, ci o aspiraţie spre sensuri noi, de natură să revitalizeze spiritul. Prin câteva poeme concepute pornind de la imagini alegorice, Barbu extinde destinul dramatic inerent dualismului apolinic-dionisiac la toate regnurile şi, în fapt, la întreg cosmosul. Subiectul liric luat ca pretext, aparţinând sferei nominalului, sugerează extensia la sfera impersonalului, constant în lirica barbiană în pofida diverselor măşti lirice (Lava, Munţii, Banchizele, Copacul etc.). Pitagorismul, filosofiile şi miturile ce propun ritualuri iniţiatice au constituit punctul de maxim interes pentru Barbu, întrucât veneau în întâmpinarea unei aspiraţii spre mister, componentă fundamentală a structurii sale spirituale. Piatgora - cel care a descoperit în număr esenţa eternă a realităţii, "vertebra Cetăţii siderale", dezvoltând o concepţie metafizică despre Număr şi despre emanaţiile lui: Proporţia, Ritmul, Forma - devine subiect liric într-o poezie care îi poartă numele. Pentru Marile Eleusinii reprezintă nu numai un elogiu adus misterelor eleusine, ci chiar o încercare de a le reitera, articulând simboluri centrale poeticii barbiene. Celui ce are curajul să privească şi să caute dincolo de coaja lucrurilor i se descoperă dimensiunea sacră camuflată în aparenţe modeste (Driada). Când eroul neiniţiat încearcă să forţeze ritmurile naturale, el înţelege, cu preţul producerii ireparabilului şi al primei dureri copleşitoare, că acest tip de intervenţie într-o ordine superioară este ineficace şi nu poate rămâne nepedepsită (După melci). Atracţia reconstituirii unor diverse drumuri spirituale va configura - explicit sau implicit - în poeziile din alte etape ale creaţiei tipare de noi scenarii iniţiatice (Nastratin Hogea la Isarlîk, Ritmuri pentru nunţile necesare, Riga Crypto şi lapona Enigel etc.). Experimentată prima dată de Macedonski, poezia de tip parnasian nu a găsit la noi un teren cultural prielnic. Doar Mihai Codreanu, Victor Eftimiu şi Mateiu I. Caragiale şi-o asumă ca proprie fiinţei lor, iar în perioada interbelică, Alexandru Philippide şi Ion Pillat o practică din raţiuni mai mult de ordin cultural. Spirit livresc, Philippide simte nevoia unei permanente referiri la literatura lumii, ce i se pare un text infinit. La fel, Ion Pillat doreşte, în prima etapă a creaţiei sale, să îşi etaleze cultura dobândită în "bibliotecile străine", producând o poezie cu multe trimiteri culturale, dar rece, cu o oarecare modulaţie sentimentală, dar fără sentiment. Astfel, deşi renegată de autorul ei, poezia barbiană de tip parnasian îşi vădeşte originalitatea atât faţă de poezia parnasiană franceză, cât şi în spaţiul cultural românesc.
b. Etapa baladesc-orientală (balcanică) Obsesia Greciei se prelungeşte într-o altă formă în a doua etapă a creaţiei lui Ion Barbu. Ciclul balcanic aduce liricii barbiene o schimbare de ordinul tehnicii artistice prin renunţarea la tiparele clasice, dar mai ales o mutaţie importantă la nivelul sensurilor. Opera acestei epoci se vrea o replică dată literaturii ce cultivă un "tradiţionalism timid", sondând profunzimi neexplorate ale sufletului valah. Cetatea Isarlîk, fără coordonate spaţiale şi temporale bine definite, e spaţiul imaginar al regăsirii spiritului balcanic. Ca şi în lumea Crailor de Curtea-Veche, sub amestecul de strălucire şi mizerie, dincolo de agitaţia şi larma neîntreruptă, se pot întâlni aspiraţii spre puritate, se poate trăi în bucurie şi comuniune. Erou emblematic, Nastratin Hogea cumulează în sine multe dintre virtuţile spiritului balcanic. Asemeni unui magician care poartă o mască ludică, el îi răpeşte pe cei din jurul lui din dimensiunea banală a vieţii. Mulţimea e "beată, într-un singur vin: / hazul Hogii Nastratin." (Isarlîk) În mod neaşteptat lucrurile se mută în registrul grav când "uşuratul Hoge" face gestul extrem al autosacrificiului: "Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el." (Nastratin Hogea la Isarlîk) Întrezărirea fulgurantă a sublimului o face pe Domnişoara Hus să părăsească excesele de ordin senzual, sublimându-le într-o iubire pură, a cărei pierdere o conduce la nebunie. "Roabă aceleiaşi zodii ca Pena Corcoduşa" - cea care a dat nume, deci a revelat esenţa Crailor de Curtea Veche - Domnişoara Hus este, din unele puncte de vedere, o proiecţie a autorului însuşi. Nenumăratele aventuri galante ale poetului şi sensul spiritual pe care el a încercat să li-l confere au multiple ecouri în poezie. Pentru Camus şi pentru alţi gânditori moderni, Don Juan reprezintă un simbol al falimentului deoarece "victoria personajului se reduce la una şi aceeaşi experienţă, repetată cu acelaşi scop şi cu aceleaşi mijloace. Adică tocmai o rotiţă a absurdului ce duce la golirea de sens a actului". Barbu găseşte însă un alt sens experienţei acestuia, construind un tip de Don Juan feminin la care şirul de căderi conduce în final la o ascensiune, chiar dacă dramatică. În poezia In memoriam viaţa unui câine pe nume Fox e retrăită în detaliile ei, prin lucrurile mărunte care o înfrumuseţează (câinii au fost una dintre marile slăbiciuni ale lui Ion Barbu). Astfel, într-o viziune supraidealizată, cetatea balcanică dobândeşte trăsături eshatologice, devine spaţiu al inocenţei recuperate şi al armoniei omului cu tot ce-l înconjoară. Realităţile modeste, fără strălucire, uneori respingătoare pentru percepţia comună sunt salvate de Ion Barbu, devenind chiar sursa unor epifanii. Ciclul balcanic valorizează astfel "adevăratul izvor al simţirii valahe: humorul şi dragostea pentru lucrurile umile." Deşi redeschide o adevărată "ceartă" între traditionalişti şi modernişti, lirica interbelică a ocolit într-un mod destul de curios reconsiderarea dimensiunii balcanice a spiritului românesc. Au făcut-o, însă, romancierii, incitaţi de savoarea inimitabilă a scrierilor lui Anton Pann, N. Filimon sau Caragiale. Din depărtarea spaţiului parizian Panait Istrati a reconstituit, cu o oarecare nostalgie, această savoare epică, plasticitatea şi culoarea balcanică în romane precum Chira-Chiralina, Codin sau Nerantsula. Divanul persian al lui Sadoveanu a readus farmecul înţelepciunii orientale, extras din povestiri cu tâlc. Corespondentul romanesc cu cele mai multe afinităţi al ciclului Isarlîk rămâne, însă, Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale, "carte de căpătâi" pentru Ion Barbu.
c. Etapa ermetică Ultimele două etape ale creaţiei barbiene - reprezentate de ciclurile Uvedenrode, respectiv Joc Secund - au fost alăturate de critică, începând chiar cu E. Lovinescu şi Tudor Vianu, şi desemnate drept etapa ermetică. Ciclul Uvedenrode e definit de poet drept "o incursiune în sfânta rază a Alexandriei", întreprinsă cu destulă detaşare deoarece "un element modern care i se adaugă este tonul gros şi buf". Această incursiune este acompaniată de o muzicalitate încărcată de sensuri a versurilor, semnificând pentru Barbu vechea sa încercare, mereu reiterată, de a se ridica la "modul intelectual al Lirei". Senzualitatea, atribuită odinioară elanurilor dionisiace sau temperamentelor balcanice, revine în poezia barbiană, imprimată în ritmurile melosului, în imagistica grotescă; reapar astfel ecouri din scenarii iniţiatice sau chiar cu finalitate soteriologică. Asemeni unor alte spirite alese, Barbu a fost sedus de filosofiile gnostice, înţelese ca reinterpretare a câtorva mituri, idei şi teologumene de largă circulaţie în epoca alexandrină. Reverberaţii ale unor elemente de dualism gnostic sunt prezente în scenariul iniţiatic pe care îl urmează lapona Enigel; nobilă şi spiritualizată, coborând din zona gheţurilor veşnice care predispun la interiorizare şi asceză, ea va primi de la soare semnul de inel-pecetluitor al nunţii cosmice la care a aspirat. (Riga Crypto şi lapona Enigel) Poezia Ritmuri pentru nunţile necesare propune un parcurs spiritual alcătuit din trei etape. Senzualul şi intelectualul sunt transfigurate şi integrate într-o dimensiune mai înaltă şi mai profundă, cea a spiritului. Destinul propriu şi firesc al omului, parcurgerea "nunţilor necesare", e urmat prin "ritmuri", printr-o trăire din ce în ce mai spiritualizată şi mai atentă la ritmurile cosmice, sugerate şi într-o măsură reconstituite muzical în poezie. În poezia Oul dogmatic, mitul biblic al genezei cosmice e readaptat - în cheie gnostică - la geneza lumii din interiorul oului, simbol al genezei oricărei lumi. Având aceeaşi înfăţişare de "lume în mic" ca şi "oul dogmatic", "râpa Uvedenrode" - a cărei geneză stă sub auspiciile erosului şi muzicii - e urmărită în evoluţia ei de la stadiul de increat neaflat sub tutela timpului, la cel al trecerii "Sub timp, / Sub mode". (Uvedenrode) Fără a renunţa la efectele de ordin muzical, ciclul Joc secund îşi sprijină forţa sugestivă în special pe inserarea unor simboluri provenind din limbajul matematic care antrenează celelalte imagini-simbol ale poeziilor în jocuri semantice uluitoare, ce se sustrag oricărei posibilităţi de analiză riguroasă: "În matematică cheia se poate găsi oricând, pe cale de gnoză, de analiză. Câştigarea sensului unei poezii ermetice e mai întâmplătoare." Barbu va opta nu pentru un ermetism de tip şaradist, ci pentru unul care încearcă reducerea la esenţial a materialului lingvistic pentru ca acesta să exprime mai pregnant şi mai profund esenţele existenţei. El va practica şi va propune lectorului "un joc secund, mai pur", a cărui primă semnificaţie poate sta în această stilizare lingvistică maximă. Având ca punct de plecare un moment de graţie sau o experienţă metaraţională depăşite printr-o detaşare lucidă, "jocul secund" al conceperii poeziilor barbiene poate fi expresia aspiraţiei de reiterare la un nivel spiritual superior, decantat de pasiunile de moment, a primei împliniri. Perpetuarea vieţii spiritului - instauratoare de noi lumi, din ce în ce mai rafinate - în spaţiul versurilor era, de altfel, recunoscută de Barbu ca dezideratul acestei etape a creaţiei. Cu toate că referentul obiectual va dispărea sau va fi dizolvat în viziuni fără suport narativ sau imagistic perceptibil, poeziile îşi propun să instaureze "existenţe substanţial indefinite", să fie creatoare de realităţi spirituale ce se sustrag definirii discursive. Sunt elocvente în acest sens numeroasele expresii sau fraze exclamative ce apar ca nişte chemări la existenţă, ca nişte invocări imperative ale ordinii latente a lucrurilor: "Nadir latent!" (Din ceas, dedus...); "Fulger străin, desparte această piatră-adâncă; / Văi agere, tăiaţi-mi o zi ca un ochian!" (Înnecatul); "O, ceasuri verticale, frunţi târzii!" (Mod) etc. Referinţele mitologice, astrologice, gnostice sau la spaţiul balcanic sunt înlocuite în ciclul Joc secund cu referinţe biblice, reformulate şi extinse semantic. Crearea femeii e imaginată de Barbu ca asistată şi acompaniată de un cor îngeresc (Timbru). Poezia Poartă conţine sugestia împlinirii prin erosul sublimat care-i transportă pe protagonişti într-o realitate paradisiacă. Parabola neotestamentară a celor zece fecioare e suportul simbolic al poeziei Aura. Referinţele culturale (biblice şi nu numai), experienţele personale sau imaginile universului cotidian sunt supuse în ciclul ermetic unor transfigurări poetice vizionare, generând inedite şi prolifice sugestii poetice de "o cuprindere spirituală cât mai mare". Cuvintele lui Mallarmé "…ne fut-ce que pour vous en donner l'idée" se constituie ca motto al acestui ciclu, invitând receptorul să înţeleagă realităţile spirituale din expresia poetică şi de dincolo de ea. Ilustrând efortul de reconstituire a spiritului vechii Grecii, de ridicare la "modul intelectual al Lirei" şi de aproximare a "restrânselor perfecţiuni poliedrale", lirica barbiană se profilează ca un corpus organic, în pofida schimbărilor de formulă poetică de la o etapă a creaţiei la alta. Coexistenţa paradoxală şi permanentă a vitalismului şi dorinţei de desăvârşire spirituală, a senzualităţii şi sobrietăţii, a candorii şi rigorii, a omenescului şi stărilor de graţie, a concretului şi abstractului, o confirmă ca expresie a aspiraţiei spre unificarea intelect-afect, om de ştiinţă-poet, într-o superioară sinteză. Această febră lăuntrică a unificării contrariilor, definitorie pentru temperamentul barbian, e regăsită de Marian Papahagi ca o reminiscenţă a romantismului caracteristică pentru climatul cultural interbelic. În această viziune, opera lui Barbu devine într-un fel o formă de trecere de la romantism la poezia modernă.

Umanizare

Castelul tau de ghiaţă l-am cunoscut gândire:
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit
De noi răsfrângeri dornic, dar nici o oglindire,
In stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

Am părăsit în urmă grandoarea ta polară

Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi,
Şi sub un pâlc de arbori stufoşi, în fapt de seară,
Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.

Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg,

mi-ai apărut - sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!

Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,

Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revărsa divinul în luturi pieritoare.

O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit

Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul şi - larg şi înmiit -
Să simtă că vibrează în lumi nenumărate...

Şi-n acel fapt de seară, uitându-mă spre Nord,

In ceasul când penumbra la orizont descreşte
Iar seara întârzie un somnolent acord,
Mi s-a părut ca domul de ghiaţă se topeşte.

[ Joc secund ]

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
In grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Timbru

Cimpoiul veşted luncii, sau fluierul în drum,
Durerea divizată o sună-încet, mai tare...
Dar piatra-în rugăciune, a humei despuiare
Şi unda logodită sub cer, vor spune - cum?

Ar trebui un cântec încăpător, precum

Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.

"Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia",

Din şetrele mari
Apari:
O cal de val
Peste cavală
Ca varul deasupra-n spirală!

Încorporată poftă,

Uite o fată:
Lunecă o dată,
Lunecă de două
Ori până la nouă,
Până o-nfăşori
În fiori uşori,
Până-o torci în zale
Gasteropodale;

Până când, în lente

Antene atente
O cobori:

Pendular de-încet

Inutil pachet,
Sub timp
Sub mode
În Uvedenrode.

Uvedenrode

La râpa Uvedenrode
Ce multe gasteropode!
Suprasexuale
Supramuzicale;

Gasteropozi!

Mult-limpezi rapsozi
Moduri de ode
Ceruri eşarfă
Antene în harfă:

Uvedenrode

Peste mode şi timp
Olimp!

Ceas în cristalin

Lângă fecioara Geraldine!

Dantelele sale

Ca floarea de zale,

Prin braţul ei

Gheţari de idei,

La soare sfânt,

Egal - acest cânt:
Ordonată Spiră,
Sunet
Fruct de liră,
Capăt paralogic,
Leagăn mitologic,

Din şetrele mari

Apari:
O cal de val
Peste cavală
Ca varul deasupra-n spirală!

Încorporată poftă,

Uite o fată:
Lunecă o dată,
Lunecă de două
Ori până la nouă,
Până o-nfăşori
În fiori uşori,
Până-o torci în zale
Gasteropodale;

Până când, în lente

Antene atente
O cobori:

Pendular de-încet

Inutil pachet,
Sub timp
Sub mode
În Uvedenrode.

Nu oul roşu.

Om fără sat si om nerod,
Un ou cu plod
Îti vreau plocon, acum de Paste :
Îl urcă -- în soare si cunoaşte !
*
Si mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Si ou si lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar...
A mortii frunte -- acolo-i toată.
În gălbenus,
Să roadă spornicul albus,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma -- dogma.
*
Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Si nici la cloşcă să nu-l pui !
Îl lasă -- în pacea -- întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,

Si sfânt, doar nunta, începutul.

Oul dogmatic

E dat acestui trist norod
Si oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare !

Cum lumea veche, în cleştar,

Înoată, în subţire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă si cavou.

Din trei atlazuri e culcusul

În care doarme nins albusul
Atât de gales, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul ?

De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Si masculin
Albuşului în hialin :
Sărutul plin.
*
Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, şi azi -- întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolţi pe Sfântul Duh

Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou – simbol ţi-l aduc,
Om şters, uituc.
Că vinovat e tot făcutul,
Si sfânt, doar nunta, începutul.

E dat acestui trist norod

Si oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare !

Cum lumea veche, în clestar,

Înoată, în subtire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă si cavou.

Din trei atlazuri e culcusul

În care doarme nins albusul
Atât de gales, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul ?

De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Si masculin
Albusului în hialin :
Sărutul plin.

*

Om uitător, ireversibil,

Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, si azi -- întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolti pe Sfântul Duh

Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou -- simbol ti-l aduc,
Om sters, uituc.

Nu oul rosu.

Om fără sat si om nerod,
Un ou cu plod
Îti vreau plocon, acum de Paste :
Îl urcă -- în soare si cunoaste !

*

Si mai ales te înfioară

De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Si ou si lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar...
A mortii frunte -- acolo-i toată.
În gălbenus,
Să roadă spornicul albus,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma -- dogma.

*
Încă o dată :

E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Si nici la closcă să nu-l pui !
Îl lasă -- în pacea -- întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,

Si sfânt, doar nunta, începutul.
Portret de Ion Barbu

Deci versul meu legat în largi turbane

De lãnci zbîrlit, ca ţeasta unei cegi,
Cu albele-i prãpãstii şi capcane
De munte-opioman, nu-l înţelegi !

L-am scris, e drept, când ochii mei vãzurã

Rusalca unui iezer scandinav,
Eşti însã : ritm, vigoare şi mãsurã,
Suavii Francii duhul tãu e sclav.

Încît, înadunate, calme linii

Încerc sã prind filonul scump, nativ,
Privirea grea ce delegai grãdinii
şi chipul tãu în noapte, sub masiv.

Era leirea sutei optsprezece

Cu-abia gînditul arc al buzei tors,
Cu genele strãvechi în care zace
Un codru-adînc de farmec dureros.

Din goarne palide, tîrzii, cocoşul

Herald al lepãdãrii a sunat ;
Frunzişul desei nopţi cãzu sub roşul
De suliţi… chipul tãu e desenat.