Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos
Yüklə 3,11 Mb.
|
| perfecţi... Optent tranquillitatem „oamenii trebuie să-şi ducă viaţa în aşa fel încît... să se abţină de la ambiţia dobîndirii onorurilor şi a puterii politice şi chiar de la dorinţa necumpătată a laudei în sine... Să nu dorească să conducă statul decît după ce se vor fi desăvîrşit... să năzuiască spre linişte".
CONVERTIREA LA FILOZOFIE 157 alătură Augustin, ideal pe care în alt loc îl numeşte otium liberale „răgazul folosit în scopuri demne"82: nu e în asta nimic care să nu se acorde cu creştinismul, care să nu poată fi preluat de el, dar acest ideal moral, oricît de ascetic ar fi, nu rezultă din propriile lui exigenţe; e vorba, la Sfîntul Augustin, de o moştenire din filozofia antică. Nu vreau însă să mai stărui, ci prefer să atrag cititorului atenţia asupra unui alt punct, mult mai legat de problema pe care o discut. Mă izbeşte cît de puţin loc ocupă morala în speculaţia propriu-zis filozofică a lui Augustin. Problema morală e pusă cu foarte multă limpezime la începutul drumului spre înţelepciune. Sfîntul Augustin se mulţumeşte însă să reamintească discipolilor săi importanţa acestei chestiuni; nu stă să o studieze. El aşază dinaintea noastră un anumit ideal moral, fără însă să-l examineze; căci acest ideal este pentru el ceva de la sine înţeles, încît se grăbeşte să meargă înainte. Fără îndoială că-i acordă o importanţă esenţială şi socoteşte că, pentru înfăptuirea lui, e nevoie de o viaţă întreagă de strădanii, de luptă lăuntrică; dar asta nu-i decît o chestiune de practică, asupra căreia gîndirea n-are de ce să zăbovească îndelung. Morala rămîne exterioară culturii filozofice, care o cere fără îndoială, dar presupune într-un fel problema rezolvată. In asta rezidă, cred, una dintre marile trăsături originale ale acestei culturi. Parcurgînd scrierile pe care ea le-a inspirat, observăm că niciodată, aşa-zicînd, nu e vorba de morală83, ci doar de metafizică, de problemele privind existenţa lui Dumnezeu, natura sufletului etc. Prin aceasta, Augustin se opune orientării gîndirii elenistice aproape în întregimea ei, gîndire care ajunsese să se intereseze din ce în ce mai mult numai de chestiuni privitoare la modul de comportare în viaţă, de problemele practice pe care le pune căutarea fericirii, a virtuţii. Tendinţă pe care mediul roman n-a făcut decît s-o accentueze: cît de departe sîntem, cu Augustin, de atmosfera apăsătoare de „confesional" sau de „jurnal intim" care învăluie gîndirea unui Seneca sau a unui Marc Aureliu84. 82 Solilocvii 1, 9 (16), P.L., voi. XXXII, c. 878: si... tecumque omnes quos diligis concorditer, liberali oliofrui videas... „dacă vezi că toţi cei pe care îi îndrăgeşti se bucură, în bună înţelegere, împreună cu tine de răgazul folosit în scopuri nobile..."; cf. id., 1, 13 (22), c. 881: vitam quietem, amicos... „o viaţă tihnită, prieteni..." Contra Academicos 2, 2 (4), ibid., c. 921, otium philosophandi „răgazul pentru a medita..." De vera religione 35 (65), P.L., voi. XXXIV, c. 151: otium cogitationis „răgazul pentru a cugeta". 83 Nu e vorba, bineînţeles, decît de lucrările din „perioada filozofică". Pentru perioada ecleziastică, cf. infra, partea a treia, pp. 299, 310-311). în afara textelor reunite în notele precedente, n-ar mai fi de notat, cred, decît un număr de pasaje referitoare la cele patru virtuţi cardinale: De musica 615 (49)-l6 (55), P.L., voi. XXXII, c. 1188; De moribus ecclesiae catholicae 1,15 (25), ibid., c. 1322; De diversis quaestionibus LXXXIII, qu. 31, P.L., voi. XL, c. 20-21; de adăugat id., qu. 33, c. 22 (despre teamă). 84 Aş mai adăuga, însă cu restricţiile necesare: sau chiar a lui Plotin. Fără îndoială că gîndirea acestuia ar merita în bună parte elogiile pe care le aduc celei a lui Augustin: deja, în Enneade, scopul uman al înţelepciunii, fericirea, e un stimulent, şi nu o piedică 158
STVDIVM SAPIENTIAE La el, regăsim în sfîrşit o cultură care reabilitează cercetarea metafizică şi care, fără a pierde din vedere legătura acestei speculaţii cu viaţa, păşeşte cutezător în întîmpinarea celor mai înalte gînduri. V Rămîne cel de-al treilea aspect pe care-l prezintă studiam sapientiae „studiul filozofiei": aspectul intelectual; e cel care ne interesează mai mult, deoarece defineşte „cultura". Acela îl va vedea pe Dumnezeu qui bene studet „[cel] care studiază temeinic": acordînd partea cuvenită harului şi virtuţii, dobîndirea înţelepciunii rămîne totuşi în chip esenţial rodul unei activităţi de ordin raţional. Este o activitate dublă. Mai întîi, stăpînirea adevărului dătător de fericire, definitor pentru înţelepciune, presupune dobîndirea lui. Trebuie regăsite, cucerite printr-un efort constructiv al raţiunii adevărurile ale căror natură şi existenţă ni le sugerează credinţa. Acest efort este conceput de Augustin sub o formă net filozofică. El subliniază, fără îndoială, că acea cunoaştere pe care nădăjduieşte s-o aibă într-o bună zi despre Dumnezeu va fi mult mai bogată decît cunoaşterea raţională, despre natura căreia ne poate lămuri de pildă matematica; însă tipul cunoaşterii rămîne acelaşi: aceeaşi certitudine, aceeaşi inteligibilitate85. Prima sarcină ce revine inteligenţei o constituie deci cercetarea metafizică, dobîndirea adevărului raţional, elaborarea unei filozofii. Cadrul acestei cercetări este limpede enunţat de Augustin86: de Deo, de anima în calea cercetării metafizice... Şi totuşi, Plotin rămîne, pe de altă parte, închis în atmosfera moralizatoare a filozofiei imperiale; este şi el un „îndrumător de conştiinţă", iar scrierile lui atestă locul preponderent pe care au ajuns să-l ocupe chestiunile de morală, mai ales spre sfîrşitul vieţii sale: Brehier, „Introducere" luEnneades, pp. IX-XI. 85 Cf. de pildă: Solilocvii 1,4 (10), P.L., voi. XXXII, c. 874-875; în mod general, trebuie ţinut cont de analiza atît de nuanţată din Gilson, Introduction, pp. 8-l0. 86 De ordine 2, 18 (47), P.L., voi. XXXII, c. 1017: philosophiae disciplina... cuius duplex quaestio est, una de anima, altera de Deo. Prima efficit ut nosmet ipsos noverimus, altera ut originem nostram. lila nobis dulcior, ista charior; illa nos dignos beata vita, beatos haecfacit; prima est illa discentibus, ista iam doctis „ştiinţa filozofiei... al cărei obiect de studiu este dublu, unul despre suflet, celălalt despre Dumnezeu. Primul ne face să ne cunoaştem pe noi înşine, celălalt — să cunoaştem originea noastră; primul ne este mai plăcut, al doilea — mai drag; primul ne face demni de o viaţă fericită, al doilea ne face fericiţi; primul este pentru cei care învaţă, celălalt — pentru cei care au învăţat"; Solilocvii 1, 2(7), ibid.,C. 872: Ecce oravi Dominum. — Quid ergo scire vis? — Haec ipsa onmia quae oravi. — Breviter ea collige. — Deum et animam scire cupio. — Nihilne plus ? — Nihil omnino... „iată în ce fel m-am rugat lui Dumnezeu. — Aşadar ce doreşti să ştii ? — Toate cele pentru care m-am rugat. — Enumeră-le pe scurt. — Doresc să-l aflu pe Dumnezeu şi să ştiu ce este sufletul. — Nimic mai mult? — Absolut nimic..."; id., 2, 1 (1), c. 885: Deus semper idem, noverim me, noverim tel „ Dumnezeule, tu care rămîi mereu acelaşi, aş vrea să mă cunosc pe mine, aş vrea deopotrivă să te cunosc pe tine!" CONVERTIREA LA FILOZOFIE 159 „despre Dumnezeu, despre suflet", cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea sufletului; prima reprezintă scopul, cea de a doua mijlocul. în această concepţie se afirmă realismul gîndirii augustiniene: la Dumnezeu, nu putem ajunge direct decît prin credinţă, singura realitate care ne e nemijlocit accesibilă prin raţiune este sufletul nostru; de la această realitate trebuie pornit, de ea trebuie să ne slujim pentru a ne înălţa la El. Activitatea inteligenţei însă nu se opreşte aici. Ne-am face o imagine prea săracă şi prea aridă despre filozoful augustinian dacă ni l-am închipui mulţumit să clădească bucată cu bucată un sistem... Scopul urmărit de el, pe care se străduieşte să-l atingă atît cît e posibil încă din această viaţă, nu e doar cunoaşterea (înţeleasă în sensul unei convingeri raţionale), ci posedarea lui Dumnezeu. Ca atare, el nu se mulţumeşte să afle adevărul: pe măsură ce-l cunoaşte, caută să se şi bucure de el; printr-un efort zilnic de meditaţie, el se străduieşte să se înalţe la contemplarea lui Dumnezeu. Nu-i nevoie aici să analizez meditaţia augustiniană87, metoda ei, natura ei profundă; să arăt cum, filozofică prin demersul ei, se revarsă, cînd ajunge în punctul culminant, pe un plan mai vast, care de bună seamă trebuie numit mistic, chiar dacă e vorba de o mistică ce rămîne pronunţat intelectuală88. E suficient să indic locul pe care ea îl ocupă în viaţa spiritului, aşa cum o gîndeşte Augustin din perspectiva lui filozofică. Cercetare metafizică, contemplaţie: acestea sînt cele două sarcini pe care el le recunoaşte inteligenţei; ele definesc „cultura" în sensul mai general al cuvîntului. Ba chiar trebuie înţeles că nici o altă activitate a spiritului nu e legitimă: toată cultura trebuie să se dezvolte în această austeră atmosferă raţională, să fie riguros subordonată scopului urmărit; în particular, în ea nu rămîne loc pentru o activitate dezinteresată, de tip artistic de pildă89.
160
STVDIVM SAPIENTIAE CONVERTIREA LA FILOZOFIE 161 Chiar aşa sumară, această definire a culturii filozofice e suficientă pentru ceea ce ne preocupă aici. Pentru că nu vreau să studiez metafizica şi contemplaţia augustiniene în ele însele, în finalitatea lor proprie. Există însă un aspect secundar al acestei doctrine asupra căruia trebuie să ne oprim. în mintea lui Augustin, cucerirea adevărului, posedarea lui nu sînt lucruri lesnicioase, nici chiar numai pe planul raţiunii. Ele cer o inteligenţă care, pe de o parte, să se fi supus unui anumit antrenament, iar, pe de altă parte, să fi dobîndit un anumit bagaj de cunoştinţe: într-un cuvînt, această „cultură" filozofică (înţeleasă în sensul larg) presupune dobîndirea şi valorificarea unei anumite „culturi" pregătitoare, a unei „culturi" în sensul restrîns al cuvîntului. Această idee este exprimată în modul cel mai clar, şi în mai multe rîn-duri, în De ordine. Ea se degajă mai ales din incidentul cu care se deschide partea a doua a cărţii: pentru a patra oară90, discuţia reia tema propusă încă din prima prelegere: există în lume o ordine providenţială? Pînă aici, nu s-a înaintat încă decît foarte puţin în aflarea răspunsului; e vădit că discuţia bate pasul pe loc, că dialogul intră într-un impas91. Augustin îi lasă pe interlocutori să se încurce bine şi, voind ca lecţia să le fie de folos, nu se grăbeşte să le vină în ajutor. > în cele din urmă, ia cuvîntul: „Nu veţi reuşi s-o scoateţi la capăt, le spune el în esenţă; vreţi să studiaţi ordinea lumii fără să vă fi impus să procedaţi în ordine, după metoda necesară dezvoltării minţii; nu se poate rezolva, fără o pregătire metafizică adecvată, o problemă ca aceea care vă preocupă; sînteţi aidoma unui dascăl care ar vrea să-l înveţe silabele pe un copil care nu cunoaşte încă literele"92. Şi tot restul cărţii, renunţînd să ducă mai departe discuţia despre Providenţă, se va consacra analizei acestei ordini a studiilor, a acestei culturi ce trebuie să servească drept bază elaborării unei filozofii93... Augustin expusese deja această teorie, în aceeaşi dimineaţă, în cursul prelegerii precedente94; va mai reveni la ea în consideraţiile concluzive de la sfîrşitul lucrării95, şi o va indica pe scurt şi în prefaţa către Zenobius96. Această insistenţă arată îndeajuns importanţa pe care o acordă Augustin ideii sale. Fără a-mi propune să analizez succesiv textele respective, 90 De ordine 2, 6 (19) şi urm., P.L., voi. XXXII, c. 1003. 91 Id., 2, 7 (23), c. 1005. 92 Id., 2, 7 (24), c. 1006. 93 Această interpretare a planului lucrării De ordine se sprijină pe rezumatul ei, oferit de însuşi Augustin în Retractări 1, 3, I.P.L., voi. XXXII, c. 588; cf., pe de altă parte, analiza detaliată a lui Dyroff, De ordine. 94 De ordine 2, 5 (15), ibid., c. 1001. 95 Id., 2, 16 (44)-l7 (46), c. 1015-l016. 96 Id., 1, 1 (2), c. 979; 1, 2 (4), c. 980. între care de altfel există suprapuneri, voi încerca să degajez doctrina pe care o exprimă: pentru a rezolva raţional o anume problemă de metafizică97 şi, mai general, pentru a dobîndi acea ştiinţă despre suflet şi despre Dumnezeu care constituie înţelepciunea98, trebuie să te supui unei pregătiri metodice99 şi să parcurgi un întreg ciclu de studii100. Sfîntul Augustin are o idee foarte înaltă despre această cultură pregătitoare; nu oricui îi e dat s-o dobîndească, departe de asta; căci ea presupune aplecare către studiu, cere timp să i te consacri, libertatea de spirit şi înlesnirea necesare, precum şi, desigur, capacitatea intelectuală101. Studiul acestei „imense păduri" de materii trebuie început încă din copilărie şi continuat apoi fără oprire102. Această cultură nu e deci făcută pentru toţi, ci rezervată unui mic număr de spirite de elită... De bună seamă că Augustin, care este deja creştin, nu putea, precum Plotin103, să se mulţumească cu această soluţie aristocratică: tuturor celor pe care această tehnică austeră îi elimină, el le reaminteşte că le rămîne deschisă o altă cale, care conduce şi ea la mîntuire: calea credinţei104; în lipsa ştiinţei, care nu se poate dobîndi decît prin această îndelungată 97 Ca aceea a ordinii providenţiale a lumii, care constituie tema propriu-zisă a lucrării De ordine. 98 Această generalizare este implicit admisă de Augustin: De ordine 2, 5 (14), c. 1001: talis enim eruditio... talem philosophiae militem nutrit vel etiam ducem, ut ad summum Uium modum, ultra quem requirere aliquid nec possit, nec debeat, nec cupiat, qua vuit evolet atque perveniat... „căci o astfel de erudiţie... îl hrăneşte pe un asemenea ostaş sau chiar comandant în ale filozofiei, încît să-l facă să se înalţe şi să ajungă, pe ce cale alege, la acea limită supremă dincolo de care să mai ceară ceva în plus nici n-ar putea, nici nu s-ar cuveni şi nici n-ar [mai] dori". 99 Id., 2, 5 (15), c. 1001. Censeo illos disciplinis omnibus erudiendos. Aliter quippe intelligi... nullomodo possunt „socot că aceia trebuie să studieze toate disciplinele. Altminteri, ele cu nici un chip nu pot fi înţelese..."; 2, 5 (17), c. 1002. Si quis temere ac sine ordine disciplinarum in harum rerum cognitionem audet irruere, pro studioso Uium curiosum, pro docto credulum, pro cauto incredulum fieri „dacă cineva se încumetă să se precipite spre cunoaşterea acelor lucruri (sufletul şi Dumnezeu) citind la întîmplare şi fără o anumită succesiune a disciplinelor, acela devine doar un om interesat să afle în loc de unul preocupat de studiu, un credul în loc de un om învăţat, unul care se îndoieşte în loc de un om prevăzător..."; 2, 17 (46), c. 1016 sfîrşit: ...aut ordine illo eruditionis aut nullo modo quidquam requirendum est „nimic şi în nici un mod nu poate fi cercetat fără o anumită ordine în procesul învăţării". îoo Qrcj0 studiorum sapientiae „ordinea studiilor de filozofie...": De ordine 2, 18 (47), c. 1017; ordo eruditionis „ordinea învăţării": id., 2, 17 (46), c. 1016 sfîrşit. 101 Id., 2, 5(15), c. 100l-l002. 102 Id., 2, 16 (44 sfîrşit), c. 1015; 2, 17 (35), c. 1015 ...haec velut rerum immensa quaedam silva... „ca un imens hăţiş de date". 103 Cf. Enneade 2, 9, 9-l0; 2, 9, 14. 104 De ordine 2, 5(15-l6), c. 1001 sfîrşit-l002; 2, 9 (26)-l0 (29), c. 1007-l009; 2,17 (45-46), c. 1015-l016. 162
STVDIVM SAPIENTIAE înaintare a raţiunii, autoritatea e prezentă spre a arăta celor fără de învăţătură drumul ce duce la Dumnezeu. Aceste suflete nu vor ajunge însă la înţelepciune decît după moarte, şi printr-o transformare ce rămîne misterioasă105; pe pămînt, nu există decît un mijloc de a ajunge la ea, sau măcar de a te apropia de ea: înţelepciunea raţională nu se obţine decît cu preţul unei uriaşe culturi106... 105 ld., 2, 9 (26 sfîrşit), c. 1007 şi îndeosebi expresia: tamen inconcusse credo mox ut corpus reliquerint, eos quo bene magis minusve vixerunt, eofacilius aut difficilius liberări „cred totuşi cu tărie că [sufletele], de îndată ce îşi vor fi părăsit trupul, cu cît au dus pe pămînt o viaţă mai curată sau mai puţin curată, cu atît se eliberează de el mai uşor sau mai greu". înţelesul cuvîntului credo este aici că Augustin e sigur de aceasta, dar că încă nu înţelege cum de este posibil. De Trinitate 14, 7 (9 sfîrşit), P.L., voi. XLII, c. 1043. 106 Cf. ultimul text citat în n. 99, precum şi De quantitate animae 1 (12), P.L., voi. XXXII, c. 104l-l042. CAPITOLUL AL II-LEA Ciclul ştiinţelor I. Cultura ştiinţifică necesară filozofului se defineşte prin ciclul artelor liberale. — II. Natura acestor diverse ştiinţe. — III. Şi îndeosebi a ştiinţei numite musica, ce nu e totuna cu arta noastră muzicală. — IV. Interesul istoric al acestei distincţii. I Cum arată deci această cultură pregătitoare de care are nevoie filozoful? Analiza noastră va cuprinde două părţi: prima se va ocupa de conţinutul acestei culturi1, iar cea de a doua de foloasele ei pentru filozofie2. Trebuie însă să semnalez de pe acum că, în cadrul fiecăruia dintre cele două părţi, mărturiile pe care urmează să le examinăm se distribuie pe două planuri: teoretic şi practic; de o parte, concepţia ideală pe care şi-o face Augustin despre cultură; de cealaltă, realitatea, cultura pe care el a avut-o efectiv şi care nu realizează acest ideal decît într-un mod mai mult sau mai puţin imperfect. întîi, despre conţinutul acestei culturi. De notat, înainte de toate, că ea nu se înfăţişează ca fiind originală. Sfîntul Augustin n-a elaborat un program nou de la început şi pînă la sfîrşit; a socotit suficient să adopte în linii mari un ciclu de studii de multă vreme tradiţional. Să recitim textele în care proclamă necesitatea unei formaţii, a unei culturi prealabile; constatăm că vorbeşte ca şi cum în mintea auditorilor săi nu s-ar putea isca nici o îndoială asupra naturii, a conţinutului acestei culturi. îl indică în treacăt, printr-un cuvînt, ca atunci cînd cineva vorbeşte despre un lucru bine cunoscut. Acest cuvînt este aproape întotdeauna disciplinae „discipline"3 sau, mai precis, disciplinae liberales „discipline liberale"4. Un adjectiv, omnes 1 Capitolele al II-lea - al IV-lea. 2 Capitolele al V-lea - al Vl-lea. 3 Contra Academicosl, 3 (8), P.L., voi. XXXII, c. 923: disciplinis necessariis „prin disciplinele necesare..."; 2, 7 (17), c. 937: eruditio autem disciplinarum „cunoştinţele diverselor discipline însă..."; De ordine 1, 7 (20), ibid., c. 987: eruditio disciplinarum „învăţătura oferită de aceste discipline..."; 1, 8 (24), c. 989: disciplinis „cu ajutorul disciplinelor..."; 2, 12 (35), c. 1011: disciplinis „cu ajutorul disciplinelor..."; 2, 16 (14), c. 1015: disciplinarum ordinem „ordinea însuşirii disciplinelor". 4 De ordine 1, 8 (24), c. 988: eruditio disciplinarum liberalium „cunoaşterea disciplinelor liberale...". Cîteodată, în manieră ciceroniană, Augustin potenţează exprimarea: id., 2, 9 (26), c. 1007: disciplinis liberalibus atque optimis „prin disciplinele liberale şi totodată de prim-rang"; 2, 13 (38), c. 1013: studiis liberalibus disciplinisque „prin studiile şi disciplinele liberale". 164
STVDIVM SAPIENTIAE „toate", tot „atît de multe", precizează cîteodată că nu-i vorba de a face o alegere între diversele ştiinţe, ci de a asimila ansamblul lor5. Am întîlnit deja acest termen: e unul dintre cei care desemnează la Cicero ciclul „artelor liberale" ce formează partea elementară a culturii înalte pe care el o recomandă pentru doctus orator „oratorul savant"6. Dar care sînt, mai precis, aceste ştiinţe? Am adunat în tabloul de mai jos listele de ştiinţe pe care ni le furnizează textele augustiniene din perioada ce ne preocupă7:
5 De ordine 2, 5 (5), c. 1001: disciplinis omnibus „prin toate disciplinele..."; 2, 16 (44), c. 1015: tot disciplinas „atît de multe discipline..."; cf. eodem loco expresia echivalentă: artes Mae omnes liberales „toate acele arte liberale" (privitor la această sinonimie dintre disciplinae şi artes, cf. articolul meu Doctrina et disciplina, pp. 6—7). 6 Partea întîi, p. 100, n. 16. 7 Pentru a înlesni comparaţiile, am dispus toate aceste liste în funcţie de ordinea adoptată de Augustin în prima; aceasta e de fapt singura care urmează o ordine metodică. De adăugat Contra Academicos 1, 7 (21), P.L., voi. XXXII, c. 916 (gramatică, muzică, geometrie); Scrisoarea 7, 2 (4), P.L., voi. XXXIII, c. 69 (geometrie, muzică, aritmetică); dar acestea nu sînt decît exemple de disciplinae, nu liste exhaustive. CICLUL ŞTIINŢELOR 165 Precizez pe scurt locul în context al acestor cinci mărturii: prima listă este scoasă din celebra expunere din De ordine, unde Augustin prezintă raţiunea „construind", oarecum printr-o dezvoltare logică a activităţii sale, ciclul studiilor necesare8. Dar aceeaşi De ordine — lucrul n-a fost încă semnalat — cuprinde şi o altă listă a ştiinţelor. Am extras-o dintr-un pasaj din a treia disputatio, unde Sfîntul Augustin caută să arate că răul, în ciuda urîţeniei sale intrinseci, poate să contribuie la frumuseţea universului considerat în ansamblu9. Pentru asta, a luat mai întîi exemple din viaţa socială10; viaţa intelectuală îi furnizează curînd exemple mai bune: rînd pe rînd, Augustin se opreşte la diversele „ştiinţe", cerîndu-le mărturii despre „ordine": studiul poeţilor arată că cele mai urîte greşeli de gramatică, solecisme şi barbarisme, pot să devină „licenţe poetice", surse ale celor mai frumoase efecte. Acest exemplu este împrumutat din disciplina grammaticae „ştiinţa gramaticii". Augustin trece apoi la arta oratorică; aceasta îi oferă o mărturie analogă, şi, pe rînd, toate ştiinţele sînt folosite în acest Yüklə 3,11 Mb. Dostları ilə paylaş:
|