Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos
Yüklə 3,11 Mb.
|
| voluit „de deo Socratis" „dar Apuleius, platonicianul din Madaura, a scris despre acest subiect o carte pe care a dorit să o intituleze De deo Socratis", id., 18, 18, c. 574 {Măgarul de aur); id., 8, 9, c. 243 {Apologia); cf. Scrisoarea 137,4 (19), P.L., voi. XXXIII, c. 534.
45 Cassiodor din Variae, pentru că cel din Institutiones este înainte de toate un martor al „culturii ecleziastice", ca şi Augustin în ultima perioadă a vieţii sale (cf., pe de altă parte, pentru o influenţă filozofică în programul scrierii Institutiones, infra, partea a treia, p. 336, n. 76). 46 Gilson, Theologie mystique de saint Bernard, îndeosebi pp. 18-20. CONVERTIREA LA FILOZOFIE 151 Unde e de găsit fericirea? Răspunsul lui Augustin se rezumă într-un cuvînt: în înţelepciune47. Dar ce e înţelepciunea? E posedarea unei cunoaşteri, a unui adevăr apt să satisfacă năzuinţa noastră spre beatitudine48. Dar înţelepciunea e unul din numele lui Dumnezeu49: Dumnezeu e singurul bine care ne poate asigura fericirea. înţelepciunea va fi deci cunoaşterea sau, mai bine spus, posedarea lui Dumnezeu, pentru că aici nu e vorba de o cunoaştere pur intelectuală50. Te invoco, exclamă Augustin în Solilocvii, Deus veritas... Deus sapientia... Deus beatitudo! „Te invoc, Dumnezeule al Adevărului, Dumnezeule al înţelepciunii, Dumnezeule al Fericirii! "51 Omul trebuie deci să păşească spre înţelepciune52. Cum se organizează acest studium sapientiae, „studiu al filozofiei", tipul de viaţă pe care o asemenea căutare îl inspiră? într-un pasaj din De ordine5^, Sfîntul Augustin 47 Mă rezum să fac trimitere la frumoasele pagini din Gilson, Introduction, pp. l-l1; cf. pp. 139-l40; Boyer, Christianisme et neo-platonisme, pp. 94-95; Idee de verite, pp. 62—63, 221 şi urm.; cf. şi Eggersdorfer, Augustin als Pădagoge, pp. 42 şi urm. Poate că simplific excesiv expunerea acestei doctrine, căreia Sfîntul Augustin îi consacră un întreg dialog, De beata vita {P. L, voi. XXXII, c. 959-976), iar mai apoi revine mereu la ea în toate cărţile sale „filozofice". 48 Cf. nota B din Apendice, Scientia şi Sapientia în limba Sfîntului Augustin, pp. 447 şi urm., Sapientia, § 5-9. 49 Id., § 1. Mai precis, al Fiului lui Dumnezeu, Cristos, id., § 2. 50 Id., § 5. Cf. Boyer, Idee de verite, pp. 225-229: stăpînirea binelui suveran nu este doar intelecţie, ci şi iubire; Gilson, Introduction, pp. 7-9: doctrina augustiniană nu e un pur intelectualism, un „teoretism". Să subliniem acest aspect al augustinismului; prin el, vedem în ce măsură problema culturii, departe de a fi autonomă, este, dimpotrivă, subordonată, înţelepciunea o implică, dar trece peste tot dincolo de ea. 51 Solilocvii 1, 1 (3), P.L., voi. XXXII, c. 870. 52 Spun anume „să păşească", şi nu „să ajungă la" (cf. pp. 45l-452. Sapientia, § 7): în ce măsură a declarat întotdeauna Augustin că beatitudinea desăvîrşită nu se realizează decît după moarte? Ideea e exprimată răspicat în concluzia cărţii De beata vita 4 (35), P.L., voi. XXXII, c. 976; mai înainte însă, anumite expresii ar părea să indice contrariul, şi Augustin le critică în Retractări (1,2, ibid., c. 588). în tratatele din perioada filozofică, se întîlnesc şi alte exprimări echivoce: cf. referinţele culese de Boyer, Idee de verite, p. 238, n. 3; de adăugat Contra Academicos 1,4(11), ibid., c. 912 (e drept că aici e vorba de o butadă a tînărului Licentius); poate că şi De magistro 14 (46), ibid., c. 1220. Avem aici una dintre problemele în care înţelepciunea antică şi Creştinismul se aflau în conflict. Concluzia din De beata vita arată cum Sfîntul Augustin conştientizează această exigenţă profundă a credinţei creştine: beatitudinea nu ţine de această lume (cf. şi De quantitate animae 33 [76], ibid., 1077): dar gîndirea sa e încă prizonieră a structurilor păgîne: problemele fericirii, ale definirii înţeleptului, puse pe planul fiinţei, şi nu pe cel al devenirii, presupun un ideal accesibil încă în viaţa pămîntească. Cf. privitor la aceasta Boyer, Idee de verite, pp. 237-239, „sorocul de după moarte"; Cayre, Contemplation, pp. 44-47 „limitele contemplării pe pămînt"; Butler, Western Mysticism, p. 35, § l-2. 53 De ordine 2, 7 (24)-8 (25), P.L., voi. XXXII, c. 1006. Expunerea pe care o fac în acest capitol despre Studium sapientiae depinde în mod esenţial de acest pasaj din De ordine. S-ar putea de asemenea lua drept bază textul cărţii întîi din Solilocvii (cf. Alfaric, Evolution intellectuelle, pp. 432-438), care ar conduce la un tablou analog: rugăciune-morală-studiu. 152
STVDIVM SAPIENTIAE spune în esenţă: nu poţi să ajungi direct la cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru aceasta trebuie să-ţi impui să urmezi o metodă riguroasă, disciplina, cea pe care ne-o dictează legea divină. Ea cuprinde două rînduri de prescripţii: unul priveşte modul de comportare în viaţă, celălalt ordinea studiilor necesare. Astfel, căutarea înţelepciunii pare să prezinte două aspecte — unul moral, celălalt intelectual. Augustin păstrează consecvent această împărţire, o reaminteşte de mai multe ori54, iar expunerea pe care o face în continuare umple dublul cadru trasat de ea55. Cu toată limpezimea acestei mărturii, cred că trebuie să facem loc, alături de cele două aspecte indicate, unui al treilea, pe care eu îl numesc religios sau supranatural. Augustin, ce-i drept, nu face despre el o expunere dezvoltată, ca la celelalte două; îl menţionează numai în treacăt, dar cu o asemenea acurateţe, încît textul respectiv, deşi foarte scurt, nu poate fi trecut cu vederea. La sfîrşitul dialogului adineauri citat, Augustin recapitulează în chip de încheiere şi ne înfăţişează sufletul curăţit prin virtute şi ştiinţă, devenit capabil să contemple măreţia divină. Cînd arată că astfel va fi rezolvată, în plus, problema ordinii morale a lumii, el adaugă: va vedea frumuseţea divină acela care trăieşte aşa cum trebuie, care se roagă aşa cum trebuie, care studiază aşa curmtrebuie, qui bene vivit, bene orat, bene studet56. Această însemnare aruncată în treacăt într-o paranteză pare să marcheze din partea lui Augustin o căinţă, o corectură, o întregire a celor spuse mai înainte. Sînt nevoit să insist, pentru că destui istorici ezită încă să admită că Augustin, începînd cu şederea sa la Cassiciacum, a aderat cu adevărat la aspectul religios al creştinismului. Voi reaminti mai întîi un număr de mărturii: ele dovedesc, cred, în mod incontestabil că, în refugiul de la Cassiciacum, viaţa lui Augustin57 n-a fost
CONVERTIREA LA FILOZOFIE 153 închinată numai gîndirii, reflecţiei metafizice şi activităţii literare, ci a fost şi o viaţă de rugăciune şi penitenţă. Sfîntul Augustin se ruga în fiecare zi la trezire58, consacra o parte a nopţilor sale rugăciunii59, căinţei pentru greşelile din viaţa lui trecută60; toţi în jurul său se rugau: Monica, bineînţeles, dar şi tinerii discipoli, de pildă Licentius61; iar Augustin îi cerea mamei sale să se roage pentru el62 aşa cum el însuşi se ruga pentru prietenii lui63. Fireşte, s-ar putea discuta despre natura acestei rugăciuni: era ea o rugăciune creştinească? Pentru că în fond şi Plotin recomandă rugăciunea! într-o asemenea discuţie, nu sîntem nevoiţi să ne rezumăm la simple presupuneri, îl putem asculta pe Augustin cum se roagă: cine nu-şi aduce aminte de minunata rugăciune Deus universitatis conditor „Dumnezeu creator al universului"... cu care încep Solilocviile64? N-am să reiau aici studiul ei în toate detaliile. Mă voi mărgini la cîteva scurte observaţii. Această rugăciune are neîndoielnic un foarte pronunţat caracter neoplatonician65. Este o înălţare a sufletului către Dumnezeu, un efort de a-i reflecta lumina; dar nu-i numai asta, e şi rugăciune creştinească, în care se vede cît se poate de limpede sufletul lui Augustin implorîndu-l pe Dumnezeu, să-i nilor p. XVI, c. La Alfaric, apare, după opinia mea, o mare lacună din pricină că a neglijat aceste texte cînd a zugrăvit tabloul vieţii la Cassiciacum în Evolution intellectuelle, pp. 397-399; cf. ibid., p. 432, n. 3. 58 De ordine 1, 8 (22), c. 987: interea post paululum dies şese aperuit; surrexerunt Mi, et ego illacrymans multa oravi... „între timp, la puţină vreme, s-a făcut ziuă: ei s-au sculat, iar eu, lăcrimînd, m-am rugat îndelung..."; 1, 8 (25), c. 989: deinde ego quoque surrexi, redditisque Deo quotidianis votis... „apoi m-am sculat şi eu şi am înălţat către Dumnezeu obişnuitele rugăciuni". 59 Scrisoarea 3, 4, P.L., voi. XXXIII, c. 65: deinde oravi ut solebam atque dormivi „după care, ca de obicei, m-am rugat şi apoi m-am dus la culcare..."; cf. De ordine 1, 3 (6), P.L., voi. XXXII, c. 981 (unde, de fapt, este vorba mai degrabă de o meditaţie solitară decît de o rugăciune: îi consacra jumătate din noapte); cf. Solilocvii 1, 14 (25), ibid., c. 883. Cf. alte aluzii la rugăciune: Scrisoarea 4, 2, P.L., voi. XXXIII, c. 66; De magistro 1 (2), P.L., voi. XXXII, c. 1195; De libero arbitrio 1, 6 (14), ibid., c. 1228. 60 De ordine 1, 10 (29), ibid., c. 991: satis mihi sint vulnera mea quae ut sanentur, pene quotidianisfletibus Deum rogans etc. ... „îmi sînt de-ajuns rănile mele sufleteşti [pentru] care, spre a fi tămăduite, rugîndu-mă lui Dumnezeu prin jeluiri aproape zilnice..." Solilocvii 1, 14 (26), ibid., c. 883: iam fiere non duro etc. ... „nu mă pot opri să plîng...". 61 Se cunoaşte episodul cu Licentius cîntînd din răsputeri Psalmul 79 într-un loc ce şoca spiritul conservator al Monicăi: De ordine 1, 8 (22), c. 987-988. 62 De ordine 2, 20 (52), c. 1019. 63 Augustin se roagă pentru convertirea lui Romanianus la „filozofie": Contra Aca-demicos 2, 1 (1), P.L., voi. XXXII, c. 919... si modo dignus sim qui impetrem, quotidianis votis auras tibi prosperas orare non cesso „numai de-aş fi vrednic să dobîndesc aceasta, nu încetez să mă rog prin rugăciuni zilnice pentru bunăstarea ta". 64 Solilocvii 1, 1, (2-6), ibid., c. 869-872. 65 Cf. Alfaric, Evolution intellectuelle, pp. 432-433; Guitton, Temps et eternite, pp. 253-257 (dar atrage atenţia că acest plotinism nu-i decît o aparenţă exterioară). 154
STVDIVM SAPIENTIAE dăruie, ca pe un har, înţelepciune66. Nu încape îndoială67, începînd cu Solilocviile Augustin este deja în posesia doctrinei sale caracteristice, după care înţelepciunea nu e numai rodul culturii, nu se obţine numai prin efort omenesc, ci are o obîrşie supranaturală, este efectul unui ajutor divin, al unui har; de aici, necesitatea rugăciunii68. Textelor invocate mai înainte le putem adăuga alte cîteva, a căror mărturie este absolut limpede şi luată tot din operele scrise la Cassiciacum: „Să ne rugăm, le spune el discipolilor, nu spre a dobîndi bogaţii, onoruri, bunuri pieritoare, ci spre a intra în posesia a ceea ce ne va face buni şi fericiţi"69, adică înţelepciunea. Faptul însuşi de a începe căutarea înţelepciunii este deja efectul unei chemări divine, al unui har: Augustin atribuie în mod explicit propria-i 66 De notat în special următoarele pasaje: Deus universitatis conditor, praesta mihi primum ut bene te rogem, deinde ut me agam dignum quem exaudias, postremo ut liberes... „Dumnezeule, creator al universului, dă-mi puterea mai îhtîi să te rog cum se cuvine, apoi să devin vrednic să mă asculţi şi în cele din urmă să mă mîntuieşti..." {loc. cit., 2, început, c. 869); Deus pater veritatis, pater sapientiae..., pater pignoris quo admonemur redire ad te „Dumnezeule, părinte al adevărului, părinte al înţelepciunii..., părinte al chezăşiei noastre prin care sîntemîndemnaţi să ne întoarcem la tine"... (ibid., 2 sfîrşit, c. 870); Deus quem nemo quaerit nisi admonitus „Dumnezeule cel pe care nimeni nu-l caută, decît îndemnat să o facă" (ibid., 3, c. 870); Deus qui nos convertis... Deus quifacis ut pulsantibus aperiatur. ..Deus qui nos purgas et ad divina praeparas praemia, adveni mihi propitius tu „Dumnezeule, tu care ne readuci pe calea cea dreaptă... Dumnezeule, tu care faci ca acelora care bat la poarta ta să li se deschidă... Dumnezeule, care ne cureţi de păcate şi ne pregăteşti pentru dumnezeieştile răsplăţi, vino-mi tu în ajutor" (ibid., 3 sfîrşit, c. 871)... Sana et aperi aures meas... Sana et aperi oculos meos... Pateat mihi pulsanti ianua tua; quomodo ad te perveniatur doce me... Auge in mefidem, auge spem, auge cari-tatem „vindecă şi deschide-mi urechile mele... Vindecă şi deschide-mi ochii mei... Fie ca porţile tale să mi se deschidă, mie care bat la ele... învaţă-mă în ce chip se poate ajunge la tine... Sporeşte-mi credinţa, sporeşte-mi nădejdea, sporeşte-mi dragostea..." (ibid., 5, c. 872). Fac me pater, quaerere et... tantum oro excellentissimam clementiam tuam, ut me penitus ad te convertas, nihilque mihi repugnare facias tendenti ad te, iubeasque me dum hoc ipsum corpus ago atque porto, purum, magnanimum, iustum prudentemque esse, peifectumque amatorem perceptoremque sapientiae tuae, et dignum habitatione, atque habi-tatorem beatissimi regni tui. Amen, amen „părinte al meu, fă ca să te caut... pentru îndurarea ta preamilostivă mă rog atît de mult, ca să mă îndrept întru totul către tine şi să faci în aşa fel, încît nimic să nu-mi stea în cale, mie celui care năzuiesc spre tine. Şi să porunceşti ca, atîta vreme cît îmi duc şi îmi port acest trup, el să fie curat, nobil, drept şi înţelept, desăvîrşit iubitor şi cunoscător al înţelepciunii tale, demn de lăcaşul tău şi sălăşluitor al preafericitei tale împărăţii. Amin, amin" (ibid., 6, c. 872). Cf, de asemenea, tot în Solilocvii, două scurte invocări: 2, 1 (1), c. 885; 2, 6 (9), c. 889. 67 Cf. în acelaşi sens Boyer, Idee de verite, pp. 239-240. Alfaric (Evolution intel-lectuelle, p. 433 n. 1) observă că în rugăciunea din Solilocvii „doctrina augustiniană a harului se schiţează cît se poate de clar". 68 Această doctrină a fost temeinic analizată de Cayre, Contemplation augustinienne, pp. 48-73, „Origine surnaturelle de la sagesse". 69 De ordine 2, 20 (52), P.L., voi. XXXII, c. 1019. CONVERTIREA LA FILOZOFIE 155 „convertire filozofică" rugăciunilor mamei sale, Monica70. Atunci cînd Licentius, la rîndul său, porneşte pe calea înţelepciunii, el îşi manifestă entuziasmul şi mulţumeşte lui Cristos pentru progresul pe care l-a realizat71; Augustin împărtăşeşte emoţia religioasă a lui Licentius şi nu pregetă să pună în legătură progresele elevului său cu rugăciunea pe care o făcuse el în ajun72. In sfîrşit, necesitatea harului este limpede afirmată de Alypius: dobîndirea înţelepciunii apare ca o întreprindere plină de primejdii; nu vor putea izbuti în ea decît oamenii cvasidivini sau cei ce vor primi ajutorul dumnezeiesc73... Trebuie ţinut seama, pe de altă parte, de faptul că toată filozofia Sfîntului Augustin este o „filozofie creştină"74; ea se dezvoltă în întregime înăuntrul credinţei, nefiind decît o strădanie de a regăsi prin raţiune adevărul primit în suflet pe calea autorităţii. Se ştie75 că această necesitate de a „crede pentru a înţelege" este pentru augustinism o exigenţă esenţială. Afirmată limpede încă din perioada filozofică, ea implică deci o adeziune şi o participare 70 Ibid.: cuius (: matris) precibus indubitanter credo atque confirmo mihi istam mentem Deum dedisse, ut inveniendae verităţi nihil omnino praeponam, nihil aliud velim, nihil cogitem, nihil amem... „cred fără pic de îndoială şi susţin că datorită rugilor ei (: ale mamei) mi-a dăruit Dumnezeu o astfel de minte, încît să nu pun nimic, să nu doresc nimic, să nu gîndesc nimic, să nu iubesc nimic mai presus de aflarea adevărului". 71 De ordine 1, 8 (21) P.L., voi. XXXII, c. 987. 72 Id., 1. 8 (23), c. 988 (Augustin face aluzie la incidentul de care am amintit mai sus, în p. 153, n. 61). 73 Id., 1, 10 (28), c. 1008: ut mihi verissimum videatur aut divinos homines, aut non sine divina ope sic vivere... „aşa încît mi se pare întru totul adevărat că în felul acesta îşi duc viaţa numai oamenii inspiraţi de divinitate sau care au avut parte de ajutorul ei"... în continuare, Augustin pare să critice această opinie a lui Alypius, dar, la o lectură atentă, vedem că nu-i reproşează decît pesimismul ei; dimpotrivă, îl felicită că a strecurat în intervenţia sa o aluzie la har; dar acesta, spune el, e mai răspîndit decît se crede: iam et illud divinum auxilium, quod, ut decebat, religiose in ultimo sermonis tui posuisti, latius quam nonnulli opinantur, officium clementiae suaeper universos populos agit „căci şi acel ajutor divin la care te-ai referit cu pioşenie, aşa cum se şi cuvenea, în ultima parte a predicii tale, îşi manifestă îndurarea sa la toate popoarele, în mai mare măsură decît cred unii" (2, 10 [29], c. 1009). Cf. Contra Academicos 3, 5 (11), c. 940: tot Alypius este cel ce, mai augustinian decît Augustin, afirmă că descoperirea Adevărului nu poate fi obţinută în lipsa harului...: Nisi indice alicuiusmodi numine „numai printr-un anumit semn dat de puterea divină". Pentru a fi complet, voi menţiona încă trei texte în care se află, însă mai învăluită, o aluzie la necesitatea rugăciunii şi a harului: De quantitate animae 8 (13) început, P.L., vol.XXXII, c. 1042; 14 (24) sfîrşit, c. 1049; De libero arbitrio 1, 2 (4), c. 1224. N-am folosit aici De vera religione, al cărei ton foarte religios ne orientează deja spre perioada ecleziastică; această lucrare, după cum se ştie, este ultima dintre cele scrise de Augustin înainte de hirotonisire. 74 In sensul dat acestei expresii de Gilson, Esprit de la philosophie medievale, I, p. 39; cf. Gouhier, Digression, p. 231. 75 Mă rezum să fac o scurtă aluzie la acest fapt esenţial, bine pus în lumină de Gilson, Introduction pp. 31 -43 (la textele din perioada filozofică pe care le comentează acolo, de adăugat Solilocvii 1, 4 [9], P.L., voi. XXXII, c. 874; cf. infra, pp. 253-254, n. 26; De vera religione 8 [14], P.L., voi. XXXIV, c. 129; 24 [45], c. 141). 156
STVDIVM SAPIENTIAE efective la biserica vizibilă: toate astea, de bună seamă, ne impun să nu neglijăm importanţa elementului religios în căutarea înţelepciunii. IV Pot să trec acum la celelalte două aspecte. întîi, aspectul moral76: pentru a ajunge la înţelepciune, sufletul trebuie „să se formeze şi să se ordoneze", dar este acelaşi suflet care gîndeşte şi care acţionează în viaţa de fiecare zi. în timp ce prin ştiinţă caută să se acordeze, să vibreze în armonie cu adevărul veşnic, este necesar ca el să smulgă din viaţa sa practică (mores) disonanţele cauzate de dominaţia concupiscenţei şi de zbuciumul viciilor77... înţelepciunea pretinde o viaţă morală perfect virtuoasă: summa opera danda est optimis moribus „[Sufletul] trebuie să-şi dea toată silinţa pentru a se atinge o comportare desăvîrşită"78; şi, adresîndu-se tinerilor care îl ascultă, Augustin zugrăveşte tabloul acestei vieţi: Abţinere de la plăcerile trupeşti, de la momelile pîntecului şi ale gurii, de la prea multă grijă pentru trup, de la lux, de la deşartă aplecare către jocuri, de la prea mult somn şi de la lenevie etc.79 Ar fi interesant de analizafcaracterul complex al atmosferei morale astfel definite, în care se combină elemente creştine, plotiniene şi chiar un maniheism remanent. Nota creştină e afirmată limpede: proslăvirea lui Dumnezeu, o viaţă trăită întru credinţă, speranţă şi dragoste80. Dar eu sînt sensibil mai ales la culoarea antică: lepădarea de dorinţa necumpătată de glorie, de ambiţie politică, năzuirea spre linişte sufletească81... Simţim aici cărui ideal de viaţă i se
Yüklə 3,11 Mb. Dostları ilə paylaş:
|