Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos

loc. cit., 102-l08; Laurand, Ciceron (voi. complementar), pp. 313-315.

²³ De oratore 1, 18,48,58, 159, 166-l72, 193, 201; 3, 76-80, 143; Orator 120, Gwynn, pp. 108-l11.

²⁴ De oratore 1, 1,9, 17, 53-57, 68-69; 3, 76-80, 143; Orator 118-l19; Gwynn, pp. 112-l19.

²⁵ Institutio oratoria 1, 10, l-48. Trimit şi de data asta la Gwynn, pp. 189-l94 („Preliminary Studies").

²⁶ ld., 1, 10, 1: ut efficiatur orbis Mae doctrinae quem Graeci eyicvKXiov KcaSdav vocant „ca să se realizeze acel ciclu al învăţămîntului pe care grecii îl numesc eykukAiov roxiSeiav".

²⁷ ld., 10, 1, 20-30 (autori de citit), 3l-34 (istorie), 35-36 (filozofie); 12, 2, l-28 (filozofie); 12, 2, 29-31; 12, 3, 4 (istorie); 12, 3... (drept). Gwynn, pp. 218-226 („Supplementary Studies").

²⁸ Cf. analiza culturii sale: Laurand, Ciceron, pp. 103-l12.

102

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

totul idealul lor, nu sînt departe de acesta. Curînd însă, se produce o reacţie în urma căreia va triumfa o concepţie mult mai îngustă, mai utilitară despre formarea oratorului: deja tînăra generaţie crescută sub ochii lui Cicero părea să rămînă surdă la învăţătura sa; sub imperiu, această tendinţă se accen­tuează, decadenţa se precipită. De aceea, preceptele lui Quintilian par a fi nu atît o prelungire a celor pe care le dădea Cicero, cît o strădanie de a reînnoda legătura cu el, o reacţie împotriva evoluţiei recente... Strădanie de altfel incompletă, stîngace şi care, în această privinţă, va rămîne fără efect.

Această decadenţă a fost analizată în repetate rînduri²⁹: să vedem cum s-a manifestat în învăţămînt. Totul a fost sacrificat retoricii, înţeleasă într-un sens îngust şi didactic; tinerimea, preocupată înainte de toate să parvină şi să reuşească, şi-a pus în retorică nădejdi nemărginite, aceasta ajungînd să domine suveran întreaga educaţie. Departe de a fi redusă la limite strict indis­pensabile, ea este lăsată să ia proporţii şi să-şi complice repertoriul de reguli. Devine o tehnică atît de complexă, încît în timpul petrecut la retor elevul nu mai ajunge s-o asimileze integral; ba mai mult, prestigiul ei acţionează asupra copilului încă de cînd se află la grammaticus, făcîndu-l să scurteze anii petrecuţi cu acesta, fiind grăbit să ajungă la retor; aşa se face că, în speranţa de a-l reţine, grammaticus se străduieşte deja să-l înveţe primele elemente ale acestei prestigioase arte, împietînd astfel asupra domeniului rezervat retorului³⁰ şi neglijînd artele liberale, pe care teoretic era dator să le predea.

Ce ne arată în fapt practica învăţămîntului din şcolile Romei imperiale ? Nu mai există, dacă vor fi existat vreodată³¹, profesori specializaţi la care copilul să se poată duce să ceară o iniţiere sistematică în diversele ştiinţe înscrise teoretic în programa sa: exceptînd retorica, profesorul de gramatică era cel ce trebuia să i le predea³². Acesta însă nu are nici timpul, nici pregătirea necesare, nu poate şi nici nu pretinde să ofere un învăţămînt sistematic al diverselor arte liberale. în şcolile imperiului, doar două arte din cele şapte fac obiectul unui învăţămînt regulat; cele două sînt, după cum am văzut deja, retorica pe de o parte, gramatica pe de alta.

²⁹ Şi deja de către anticii înşişi: cf. îndeosebi Tacit, Dialogul oratorilor 28-35 (îndeosebi 30, 1—2); Petroniu, Satiricon l-5; printre moderni, mai recent Gwynn, pp. 123 şi urm.; 242 şi urm.; d'Alton, Roman Literary Theory, pp. 438-524.

³⁰ Supra, p. 24, n. 23.

³¹ Haarhoff, Schools ofGaul, p. 60. Textele juridice menţionează totuşi geometri, pe care-i aşază printre profesorii de arte liberale la fel ca pe gramaticieni şi retori (Ulpian, în Digesta 50, 13, 1; Diocleţian, Edictul preţurilor maximale 7, 70); dar Codul Teodosian (13, 4, 3) îi grupează pe aceşti profesori de matematică la un loc cu arhitecţii şi inginerii: ceea ce ne îndeamnă să credem că învăţămîntul lor avea un caracter practic, nu ştiinţific, şi că avea în vedere formarea de tehnicieni, îndeosebi de agrimensores „ingineri hotăr­nici" . Acest lucru nu e totuşi sigur: a se vedeaHistoire de i education, p. 554, n. 32. Cît despre calculator „socotitor", profesorul de calcul elementar, el aparţine personalului din învăţămîntul primar (cf. Thesaurus linguae latinae, s.v.; Leclercq, Ecoles, c. 1744).

³² Quintilian, Institutio oratoria 1, 10, 1.

ERUDIŢIA: ORIGINILE EI

103

Despre celelalte cinci³³, nu poate fi vorba, decît într-un mod indirect şi oarecum anecdotic. De fapt, doar în cadrul studiului literaturii, cu prilejul explicării autorilor clasici, profesorul de gramatică făcea loc disciplinelor liberale. Cum spuneam, comentariul său viza nu doar forma, ci şi fondul, „lucrurile", faptele de tot felul întîlnite în cursul lecturii. Dascălul dădea elevi­lor săi, sub formă de observaţii ce urmăreau clarificarea textului, cîteva noţi­uni de astronomie, de „muzică" şi, în general, despre diversele arte liberale³⁴.

Iată dar la ce se rezuma învăţămîntul „ştiinţific"! Exceptîndu-i pe cei dotaţi cu o vocaţie deosebită, exact cu o asemenea pregătire destul de super­ficială se mulţumeau literaţii imperiului. Dovadă chiar Augustin: el a putut să-şi termine studiile, să înceapă să lucreze ca profesor fără să fi studiat vreodată în chip sistematic cele şapte arte liberale, căci abia la douăzeci de ani, şi atunci — ţin să subliniez — din imboldul vocaţiei filozofice incipiente, îl vedem citind şi străduindu-se să asimileze cu propriile-i mijloace un anumit număr de tratate consacrate diferitelor ştiinţe³⁵.

Iar cazul său este cel normal: să ne gîndim la tăcerea literaturii romane. Cititorul cunoaşte bogatul şir de manuale de gramatică şi de retorică pe care ni le-a transmis epoca imperială³⁶: mulţimea lor atestă favoarea de care se bucurau aceste discipline. Există cumva ceva analog pentru celelalte artesl Dacă lăsăm deoparte astronomia, care a beneficiat de o atenţie deosebită graţie legăturilor ei cu astrologia³⁷, lista e infimă: la obîrşie³⁸, stă Varro, ale cărui

³³ Ar trebui considerat aici separat cazul dialecticii. Interesînd în mod mai direct practica cotidiană (tehnică a argumentării, a respingerii), ea a fost poate mai mult sau mai puţin anexată de retor învăţămîntului său. Ceea ce ar explica faptul că Augustin defineşte uneori cultura prin aceste trei discipline: gramatică, retorică, dialectică, şi nu doar prin primele două (de pildă, în Cetatea lui Dumnezeu 22, 5, P.L., voi. XLI, c. 755, jos). Nu poate fi însă vorba decît de o concepţie degradată despre dialectică, redusă exclusiv la precepte privitoare la arta discuţiei (filozofii latini îi dau un sens mai înalt: cf. partea a doua, p. 195): De dialectica atribuită Sfîntului Augustin ar reprezenta un eşantion al unui astfel de învăţămînt (cf. Apendice, pp. 460-462).

³⁴ De Labriolle, Litterature, pp. 8-9.

³⁵ Confesiuni 4, 16 (30), p. 87 Lab.: (Sfîntul Augustin spusese puţin mai înainte că a citit Categoriile lui Aristotel annos natus ferme viginti „în jurul vîrstei de douăzeci de ani": 4, 16 [28], p. 86) ...et quid mihiproderat quod omnes libros artium, quas liberales vocant, tune nequissimus malarum cupiditatum servus per me ipsum legi et intellexi, quoscumque legerepotui „şi la ce-mi folosea mie, atunci netrebnic sclav al unor patimi nefaste, faptul că citisem şi singur înţelesesem toate cărţile — atîtea cîte am putut citi — referitoare la ceea ce se cheamă arte liberale"). Privitor la cronologia vocaţiei filozofice a lui Augustin, cf. partea a doua, pp. 14l-l47.

³⁶ Supra, pp. 55-56, 86-87.

³⁷ Traduceri din Aratus (Cicero, Germanicus, Avienus), Astronomica lui Manilius, Mathesis a lui Firmicus Maternus etc. ... (privitor la raporturile dintre astronomie şi astrologie, cf. infra, partea a doua, p. 170).

³⁸ Mă plasez pe poziţia literaţilor imperiului, pentru care Varro este cel mai vechi autor pe care l-au citit. Varro avusese predecesori, începînd cu Cato Cenzorul (cf. Jahn, Ober romische Encyclopădien).

104

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

ERUDIŢIA: ORIGINILE EI

105

Disciplinarwn libri IX expuneau cele şapte arte şi pe deasupra medicina şi arhi­tectura³⁹. La începutul secolului al V-lea, cînd mai trăia Augustin⁴⁰, va exista culegerea lui Martianus Capella, care prezintă sub o formă romanescă şi destul de bizară conţinutul tratatelor consacrate, fiecare, cîte uneia din cele şapte arte.

între acestea două, ce ar fi de citat? Un nume, unul singur: Apuleius. El n-a redactat, la drept vorbind, vreo culegere sistematică precum cele ale lui Varro şi Martianus⁴¹, dar, printre numeroasele lucrări pe care i le-a inspirat vasta sa curiozitate⁴², unele erau consacrate gramaticii, înţeleasă în sens larg⁴³, dialecticii⁴⁴ şi anumitor ramuri ale matematicii⁴⁵. Asta-i tot. Atunci cînd, ajuns filozof, Sfîntul Augustin va voi să umple lacunele din cultura sa, va trebui să recurgă la bătrînul Varro⁴⁶, şi o va face ca şi cum ar fi întreprins o acţiune eroică⁴⁷! _

Dacă aşa stăteau lucrurile cu artele liberale pe care teoria îndeobşte acceptată le aşeza, în puerilis institutio „şcoala elementară", la baza întregii culturi liberale, e lesne să ne închipuim cum arătau disciplinele superioare ce constituiau înalta cultură visată de Cicero şi Quintilian: istoria, jurisprudenţa, filozofia! Dintre aceste trei ştiinţe, două formau totuşi, sub imperiu, obiectul unui învăţămînt regulat. Existau şcoli de drept⁴⁸, catedre de filozofie⁴⁹. Dar cui îi erau de folos?

³⁹ Lucrarea s-a pierdut; privitor la planul ei, vezi infra, p. 193, n. 66.

⁴⁰ De nuptiis Philologiae et Mercurii a fost scrisă, pare-se, între 410 şi 439: Schanz, 4, 2, p. 169.

⁴¹ Cf. Schanz, 3, p. 113 contra Jahn (Ober romische Encyclopădien, pp. 283-287).

⁴² Vezi Schanz, 3, pp. 103-l13 (§ 562-570), sau Vallette, Introducere la ediţia scoasă de el din Apologia şi Florida (col. „Bude"), pp. XIV-XVIII.

⁴³ Historia, De proverbiis, Quaestiones conviviales.

⁴⁴ nepi epuriveiaţ: este un manual de logică, dar aceasta era plasată înăuntrul dialecticii (cf. partea a doua, p. 169).

⁴⁵ Arithmetica, De musica, Astronomica. Cu excepţia lucrării IlEpi Epunveiaţ, toate aceste scrieri sînt pierdute. E puţin probabil ca Sfîntul Augustin să le fi cunoscut.

⁴⁶ Aceasta e în orice caz ipoteza asupra căreia, pare-se, trebuie să cădem de acord: cf. de asemenea partea a doua, p. 229, n. 159.

⁴⁷ Cf. termenii din epistola lui Licentius (ap. Augustin Scrisoarea 26, 3, P.L., voi. XXXIII, c. 104, v. 1 şi urm.: Arcanum Varronis iter scrutando profundilmens hebet „cercetînd tainicele cărări ale eruditului Varro, mintea se toceşte" etc. ...

⁴⁸ Friedlănder, Sittengeschichte, 1¹⁰, p. 187. în ce priveşte epoca imperială tîrzie, au fost studiate îndeosebi şcolile de drept care înfloreau în Orient: Beirut, Constantinopol, Alexandria: Laborde, Ecoles de droit; Collinet, Histoire de l'ecole de Beyrouth; de aici, nu trebuie însă să tragem concluzia că nu existau astfel de şcoli în Occident (cum greşit face Declareuil în Rome et l'organisation du droit, pp. 27-28). Roma rămînea un centru de studii juridice foarte frecventat, nu numai de către tineri veniţi din toate părţile Occidentului, ci chiar şi de către orientali: Haarhoff, Schools ofGaul, pp. 83-94; Miiller, Studentenleben, pp. 297-309. Cf. privitor la Fragmenta Vaticana, compilate între 372 şi 428 şi folosite în învăţămînt, Schanz, 4, 1, § 843. Histoire de l'education, pp. 386-389.

⁴⁹ Cel puţin în Orient, pentru că la Roma nu a existat învăţămînt filozofic decît în mod intermitent şi, pare-se, întotdeauna cu caracter privat (cf. totuşi Symmachus, Scrisori 1, 78: dar acest Priscian, profesor numit de Senat, poate că nu e decît un gramatician sau

în ce priveşte dreptul, lucrurile sînt clare: imperiul rupsese legătura pe care viaţa politică a Republicii o stabilise între practica juridică şi cultura clasei conducătoare⁵⁰; dreptul încetase puţin cîte puţin să mai fie studiat de intelectualul mediu, aşa cum o atestă în particular slaba cultură juridică a Sfîntului Augustin⁵¹. Devenise o „specialitate" aidoma medicinei⁵², o formă de cultură rezervată unei minorităţi: nu-i mai interesa decît pe cei ce se consacrau carierei de avocat sau celei din administraţia imperială. A fost bunăoară cazul lui Alypius, prietenul lui Augustin, care a părăsit Cartagina spre a veni să studieze dreptul la Roma⁵³ şi pe care Augustin îl va regăsi la Mediolanum, unde devenise asesor la tribunal⁵⁴.

Filozofia se retrăsese şi ea deoparte şi organizase în jurul ei un tip de cultură autonomă, distinctă de cultura oratorică şi opusă în bună măsură aces­teia: mai încolo, voi reveni pe îndelete asupra acestei situaţii, pentru că Sfîntul Augustin îmi va da prilejul s-o fac⁵⁵. Aici, să spunem doar că ruptura nu era la fel de completă ca în cazul dreptului: grammaticus se simţea dator să facă unele incursiuni pe tărîmul filozofiei. Comentîndu-i pe clasici, i se întîmpla

un retor). La Alexandria şi Atena, existau catedre pentru fiecare din marile secte. Şcoala din Alexandria era municipală, cea din Atena (după epoca lui Marc Aureliu: cf. Cassius Dio 71, 31) era întreţinută de stat. Şi la Constantinopol se găseşte o catedră de filozofie la „Universitatea" organizată de celebra Constituţie din 425 (Codul teodosian 14, 9, 3, 1): Muller, Studentenleben, p. 297; Schemmel, Hochschule von Athen, Konstantinopel, Alexandria.

⁵⁰ Fără îndoială că încă pe timpul Republicii dreptul era o „specialitate" (cf. de exemplu Cicero, Brutus 102, 151), dar nici un om cult nu putea să nu se iniţieze cît de cît în acest domeniu.

⁵¹ Roberti a încercat să „pună în valoare" cunoştinţele juridice ale lui Augustin (Relazioni fra diritto romano e patristica, îndeosebi pp. 325-326; cf. înaintea sa Mon-ceaux, Afrique chretienne, 3, pp. 91 -92), fără mari rezultate: el recunoaşte că nu-l poate compara în această privinţă cu Tertullian, nici chiar cu Sfîntul Ambrozie sau cu Sfîntul Ieronim. în fapt, opera Sfîntului Augustin cuprinde foarte puţine aluzii precise la tehnica juridică: uneori, citează în treacăt cîte un adagiu juridic (ex., Cetatea lui Dumnezeu 4, 27, P.L., voi. XLI, c. \34;Enn. in Psalmum 118, 11, 6, P.L., voi. XXXVH, c. 1531; Scrisoarea 47, 5, P.L., voi. XXXIII, c. 187; şi infra, p. 368, n. 156), face aluzie, de altfel prea puţin tehnică, la cîte o lege celebră (cf. Roberti, p. 325, n. 4), dar aceasta nu atestă o cunoaştere aprofundată a dreptului. Aceeaşi concluzie decurge indirect şi din studiile consacrate de Martroye punctelor de contact dintre Sfîntul Augustin şi legislaţia din vremea sa. A. Pugliese, Sânt'Agostino giudice. Contributo alia storia dell'episcopalis audientia. Studi dedicaţi alia memoria di Paolo Ubaldi (Publ. della Univ. catt. del Sacro Cuore, ser. V, voi. 16), Milano, 1937, pp. 263-269; F. Lardone, Roman Laws in the Works of St. Augustine, ap. Georgetown Law Journal, voi. 21, 1933, pp. 435-451; A. Truyol Serra, Supuestos y conceptos fundamentales del pensamiento juridico de San Agustin, ap. Verdad y Vida, voi. 2, 1944, pp. 308-336; 513-531. El derecho y estado en San Agustin. Estudios monogrâficos de derecho publico, voi. 3, Madrid, 1944.

⁵² Cu privire la aceasta, cf. infra, pp. 125-l27.

⁵³ Confesiuni 6, 8 (13), p. 130 Lab.

⁵⁴ Id., 8, 6(13), p. 186 Lab.

⁵⁵ Cf. întreaga parte a doua şi îndeosebi pp. 147-l50.
106

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

cîteodată să facă referiri nu doar la artele liberale, ci şi la celelalte ştiinţe (geografia, istoria naturală, cosmologia, fizica); prin tradiţie, ele ţineau de filo­zofie, constituind una dintre cele trei principale părţi ale acesteia, numită

OTcr).

Cît despre retori, ei erau prea fideli sistemului de învăţămînt al lui Cicero ca să nu proclame, cel puţin în principiu, că filozofia trebuie să fie încoronarea oricărei culturi cu adevărat complete: Sfîntul Augustin i-a auzit pe dascălii săi din Cartagina vorbind uneori pe un ton plin de îngîmfare despre un anume tratat al lui Aristotel privitor la Categorii⁵⁶... în practică însă, filozofia predată de ei se reducea la puţin: o dată citite şi sumar comentate Dialogurile lui Cicero⁵⁷, cel mult dacă mai menţionau unele nume de şcoli şi filozofi, cîteva opinii .si anecdote caracteristice⁵⁸.

Cazul istoriei trebuie considerat separat. Fără îndoială că, de la Tacit la Ammianus Marcellinus, Roma imperială n-a dus lipsă de istorici, dar era vorba aici de o vocaţie şi mai de excepţie decît aceea a filozofului sau a juristului. Literatul nu are o adevărată cultură istorică în sensul profund pe care îl dăm noi acestui cuvînt. Semnalez mai întîi că la Roma, contrar felului cum se petreceau lucrurile în ţinuturile greceşti⁵⁹, predarea literaturii nu pare să fi rezervat în lista clasicilor un loc notabil istoricilor; unii autori au mers chiar pînă la a se întreba dacă istoricii, exceptîndu-l pe Sallustiu, au fost vreodată studiaţi în şcoli⁶⁰.

Cunoştinţele de istorie ale unui literat (exceptînd, repet, cazurile de voca­ţie specială, iecturile personale etc.) se mărgineau de obicei la două categorii de lucruri. Pe de o parte, sistemul de învăţămînt al lui Cicero îi deprinsese pe retori să recomande, printre podoabele stilului frumos⁶¹, folosirea de exemple

⁵⁶ Confesiuni 4, 16 (28), p. 86 Lab.: decern categorias quarum nomine, cum eas rhetor Carthaginiensis, magister meus, buccis tyfo crepantibus, commemoraret et alii qui docţi habebantur, tanquam in nescio quid magnum et divinum suspensus inhiabam „cele zece categorii, la ale căror nume, rostite cu obrajii umflaţi de emfază sonoră, atît de retorul din Cartagina, cît şi de alţii, consideraţi savanţi, eu rămîneam în extaz, aşteptînd ceva măreţ şi divin"... Aceşti termeni (cf. şi urmarea paragrafului) arată îndeajuns că această carte constituia pentru ei summum-ul ştiinţei, ceea ce lasă o slabă impresie despre cultura lor filozofică, deoarece Categoriile nu sînt decît o introducere la studiul Organon-ului şi nu constituie prin ele însele un întreg. Aşa se explică decepţia pe care citirea lor i-a prilejuit-o lui Augustin.

⁵⁷ Cf. supra, p. 32, n. 73.

⁵⁸ Cf. Scrisoarea 118, 3 (21), P.L., voi. XXXIII, c. 442: quos iam certe nostra aetate sic obmutuisse conspicimus, ut vix iam in scholis rhetorum commemoretur tantum quae fuerint illorum sententiae „pe care abia acum, ce-i drept, în vremea noastră ne dăm seama că într-atît le-au trecut sub tăcere, încît de abia în şcolile de retorică sînt menţionate numai părerile lor"...

⁵⁹ Boulanger, Aelius Aristide, p. 39.

⁶⁰ Este opinia lui Gwynn, Roman Education, p. 102. Vezi şi Haarhoff, Schools ofGaul, pp. 209-210 (mai puţin afirmativ) şi autorii la care el trimite. La Quintilian, ca şi la Cicero, istoria face parte din cultura superioară, nu din programa şcolară: cf. supra, p. 10L

⁶¹ E vorba, într-adevăr, în primul rînd de un ornament, dar în acest uz este prezentă şi ideea de precedent (în sens jurisprudenţial).

ERUDIŢIA: ORIGINILE EI

107

luate din istorie, mai ales din cea romană, dar şi din istoria unor popoare străine. Fiecare era preocupat să reţină în memorie un bagaj de asemenea exemple pentru a putea, la timpul potrivit, să-şi presare cu ele compunerea. Era foarte gustată mai ales sublinierea oricărui loc comun de morală, a oricărei evocări a unei virtuţi, a unui viciu, a unei trăsături de caracter, prin cîte o anecdotă, prin cîte o vorbă vestită ce aducea în scenă vreun personaj istoric bine cunoscut⁶². Mai cu seamă în vederea colecţionării de astfel de fapte mărunte continuau să mai fie citiţi istoricii. Anumiţi retori ingenioşi s-au preocupat, de altfel, să-şi cruţe publicul de această osteneală, întocmind pentru el culegeri de Fapte şi vorbe memorabile clasificate după anumite sisteme. Cea mai vestită e cea a lui Valerius Maximus⁶³, dar ea nu e nicidecum singulară⁶⁴.

Pe de altă parte, cînd îi comenta pe clasici, profesorul de gramatică trebuia, o dată cu explicarea faptelor din perimetrul diverselor ştiinţe, să dea şi toate informaţiile istorice necesare înţelegerii textului. într-o astfel de concepţie despre historia, înţeleasă ca un aspect al îndeletnicirii gramaticale, mitologia se alătură istoriei în sens modern şi ocupă curînd un loc de onoa­re⁶⁵. E de-ajuns să observăm ce exemple îi vin în minte Sfîntului Augustin: vrînd să dea o idee despre problemele ce ţin de historia, el va cita isprava lui Dedal, numele mamei lui Eurial⁶⁶. Termenii în care el prezintă cititorului historia ne fac chiar să ne gîndim că ideea ce şi-o face despre ea e şi mai generală, şi mai îndepărtată de conceptul nostru modern: historia pare să îmbrăţişeze toate aspectele care, în studiul şcolar al clasicilor, ţin de ceea ce am numit „comentariu al conţinutului"⁶⁷ —- toate aceste observaţii, aceste fapte împrumutate nu numai din istorie şi mitologie, ci şi din geografie şi diversele ramuri din (pucrucri, şi în sfîrşit din artele liberale⁶⁸.

⁶² Cf. Lichtfield, National Exemplu Virtutis in Roman Literature.

⁶³ E cunoscut planul operei sale: o serie de exempla grupate (îndeobşte în două — exemple romane şi exemple străine) pe rubrici: se începe cu exemple de sentimente religioase (1, 1, l-l5), apoi de dispreţuire areligiei (1, 1, 16) etc. ... spre a termina (9, 15) cu o listă de impostori celebri. Se expun îndeosebi trăsăturile de caracter (3, l-7, 3). In prefaţa la cartea I, Valerius Maximus explică limpede scopul culegerii sale: de a-l scuti pe orator de osteneala căutării de exemple pentru o temă dată.

⁶⁴ Cf. de pildă Solinus (Schanz, 3, § 636) şi Iulius Obsequens (id., 4, 1, § 804), pentru culegerea sa De Prodigiis extrase din Titus Livius.

⁶⁵ F. Miiller a studiat temeinic dezvoltarea progresivă a înţelesului termenului historia: De historiae vocabulo atque notione.

⁶⁶ De ordine 2, 12 (37), P.L., voi. XXXII, c. 1012.

⁶⁷ Azi, aş fi mai categoric; da, historia, la fel ca grecescul xo ioxopiKov, înseamnă tocmai „comentariu al conţinutului": cf. Histoire de Veducation, pp. 232, 371, 375, 377.

⁶⁸ Id., ibid. Sfîntul Auguslin definise puţin mai înainte gramatica drept ştiinţa limbajului; el adaugă la domeniul ei quidquid dignum memoria litteris mandaretur „tot ceea ce este considerat ca meritînd să fie consemnat în scris", aşadar întreaga literatură. Apoi continuă: itaque unum quidem nomen, sed res infinita, curarum plenior quam iucundatis aut veritatis, huic disciplinae accessit historia, non tam ipsis historicis, quam grammaticis laboriosa „aşadar, o unică denumire, dar cu un conţinut nelimitat, producînd mai mult necazuri decît plăcere sau certitudine, acestei discipline i s-a ataşat istoria, elaborată nu atît de istorici, cît de gramaticieni".

108

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

IV

ERUDIŢIA: ORIGINILE EI

109

După cum vedem, totul în sistemul de învăţămînt ajunsese pînă la urmă să se subordoneze disciplinelor literare. Răul, trebuie s-o spunem, venea de departe: încă de la obîrşii, un curent irezistibil a antrenat cultura romană pe acest drum pe care am văzut-o năruindu-se. încă Cicero, de-a lungul întregii sale vieţi, a căutat să i se împotrivească. Cu excepţia lui De inventione, întregul său sistem de învăţămînt vădeşte strădania de a-i feri pe contempo­ranii săi de atracţia retoricii biruitoare, de a conferi acesteia un rol mai modest, de a face să triumfe o concepţie mai largă despre idealul cultural. Strădanie ce pare să conţină deja o doză de disperare. Cicero insistă prea mult asupra caracterului ideal aleatorului său; zăboveşte cît se poate de firesc asupra dificultăţii, asupra imensei trude pe care i-o pretinde, încît citi­torul trage pînă la urmă concluzia că un asemenea ideal este practic inacce­sibil şi că nu va fi nicicînd realizat⁶⁹.

Ne simţim, pe de altă parte, stingheriţi să-l vedem bătînd în retragere: voind să-l facă mai uşor realizabil, el începe să micşoreze exigenţa sfaturilor sale. Filozofia se cuvine s-o studiezi, de bună seamă, dar n-are rost s-o adînceşti prea mult; trebuie_vsă te mulţumeşti cu strictul necesar⁷⁰: ista discuntur facile, si et tantum sumas quantum opus sit! „lucrurile acestea se învaţă uşor, dacă te limitezi la cît este într-adevăr necesar! "⁷¹ Şi apoi, e atît de uşor ca, la nevoie, să fii rapid iniţiat într-o chestiune tehnică de un specialist competent⁷²; oratorul se poate pune repede la curent şi e mai în măsură să vorbească decît un pur tehnician⁷³. Astfel, deja la Cicero simţim cum se degradează frumosul ideal al culturii superioare: iat-o pe cale să se reducă la un repertoriu de informaţii sumare, care nu reprezintă mare lucru.

Toţi teoreticienii latini şi-au făcut o idee prozaică, utilitară despre cultura generală. Dintre cele două aspecte ale „culturii pregătitoare", ei au reţinut mai cu seamă aspectul „perfectiv", în detrimentul celui „activ"⁷⁴. Pentru ei, cultura generală este mai puţin o formare a spiritului ca funcţie, şi mai mult o simplă acumulare de cunoştinţe, de materiale utilizabile de către viitorul orator.

De aici, preocuparea constantă de a da studiilor un caracter utilitar, de a le justifica în funcţie de foloasele lor. Nimic mai penibil decît să constaţi concepţia îngustă a unui Quintilian despre artele liberale şi stîngăcia cu care le apără. Pentru o clipă, el întrevede ceea ce în concepţia noastră ar fi argu-

⁶⁹ Cf. îndeosebi De oratore 1, 20-21; 1, 75-81; 1, 214 şi urm.; 3, 74-75.

⁷⁰ W., 3, 86-89; cf. 3,56-58.

⁷¹ ld., 3, 87.

⁷²Id., 1, 65-67 (cf. 62); 1, 69; 2, 37-38.

⁷³ ld., 1,48-57.

⁷⁴ Filozofii, după cum vom avea prilejul să constatăm, se opun în această privinţă ora­torilor şi au despre cultură o idee mai înaltă şi mai sănătoasă (cf. partea a doua, p. 252).

mentul esenţial: geometria slujeşte la formarea judecăţii raţionale⁷⁵; dar nu stăruie asupra acestui punct, ci caută să stabilească în ce fel i-ar putea servi practic oratorului cunoştinţele de matematică. Rezultatele la care ajunge sînt ridicole: aritmetica i-ar permite oratorului să nu se încurce cînd citează cifre⁷⁶; geometria, cînd pledează într-un litigiu de cadastru⁷⁷; astronomia i-a servit cutărui orator din trecut să prezică o eclipsă⁷⁸!

Cicero, din nefericire, luneca deja pe aceeaşi pantă: el n-a scos în evidenţă rolul ce putea să revină matematicilor⁷⁹ şi recomanda studiul cutărei sau cutărei discipline din considerente de utilitate. Istoria, după cum am văzut, înseamnă pentru el în mult mai mică măsură asimilarea unei concepţii despre evoluţia omenirii, cît o serie de exempla, de precedente ce pot fi cu folos citate⁸⁰. La fel şi filozofia; nu trebuie zăbovit nici asupra teoriei cu­noaşterii, nici asupra sistemului lumii; importantă e pentru orator psiho­logia⁸¹, Tineri „etica" (şi, în general, ceea ce ţine de sufletul omenesc). De ce ? întrucît furnizează un material bogat pentru expuneri general valabile despre „religie, moarte, pietate, dragoste de patrie, despre bine şi rău, virtuţi şi vicii, îndatoriri, durere, plăcere şi cîte altele! "⁸²

Deja Cicero subordonează prea mult cultura generală foloaselor ce le poate scoate din ea oratorul. Mai puţin interesează să ai „teste bien faicte"* decît să ai la îndemînă o bogată provizie de detalii de-a gata: e bine ca oratorul să ştie multe lucruri, ca să-i fie uşor să citeze la nevoie! Rerum enim copia, verborum copiam gignit „căci belşugul de fapte atrage după sine bel­şug de cuvinte"⁸³: această formulă celebră care-i rezumă doctrina cuprinde în germene întregul utilitarism al decadenţei.

„Decadenţă", după cum vedem, nu-i o vorbă fără acoperire: triumful retoricii nimicise practic frumosul ideal de docîus orator. întîlnim aici unul din acele cazuri curioase cînd decadenţa nu e doar uzură, ci implică o trans­formare calitativă, apariţia unui nou centru de interes. Am văzut studiile ştiinţifice deteriorîndu-se puţin cîte puţin, degradîndu-se pînă la statutul de simplu element al tehnicii gramaticale. Printr-o ciudată dialectică însă, pe

⁷⁵ Instituţiei oratoria 1, 10, 36-37.

⁷⁶ ld., 1,10,35. ⁷¹ ld., 1,10,36.

⁷⁸ ld., 1, 10,47-48.

⁷⁹ Cicero nu vorbeşte niciodată explicit despre matematică, pe care o înglobează noţiunii comune de arte liberale (cf. textele citate supra, p. 100).

⁸⁰ Cf. şi aici preocuparea de a reduce la minimum timpul rezervat acestui studiu: Cicero recomandă manualul lui Atticus datorită scurtimii acestuia: 700 de ani de istorie cuprinşi într-o singură carte (Orator 120)! Ne aflăm la începutul lungului şir de com-pendii istorice care vor fi întocmite în tot cursul epocii imperiale.

⁸¹ De oratore 1,68-69.

⁸² Orator 118; De oratore 1, 56.

* O minte bine alcătuită (în lb. franceză veche — n. t.).

⁸³ De oratore 3, 125.
110

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

măsură ce li se diminua valoarea intrinsecă, interesul ce li se arăta a devenit din ce în ce mai mare. Ştiinţa se redusese de acum, puţin cîte puţin, la cunoaşterea unei mase nestructurate de fapte de tot felul, spicuite din comen­tariile la clasici. Se acordă însă treptat o importanţă tot mai mare însuşirii unor astfel de cunoştinţe, se depune un efort tot mai conştient în vederea sporirii acestora, iar afişarea lor se face cu o satisfacţie mărturisită... Eru­diţia, în loc să fie un simplu mijloc în slujba îndeletnicirii de profesor de gramatică, devine un scop în sine, un obiectiv principal pe care şi-l propune oricine aspiră la adevărata cultură: ea este, alături şi în prezenţa talentului literar al elocvenţei (eloquentia), centrul de interes esenţial al vieţii literaţilor.

Să încercăm să ne imaginăm cum arăta activitatea lor intelectuală: cu ce se ocupă, despre ce discută între ei? Discută nu numai despre ultimul orator aplaudat, despre clasicii lor favoriţi; nu numai despre gramatică (în sens strict), despre retorică; ci şi despre toate acele lucruri mărunte, culese de ici şi de colo, care le alcătuiesc „ştiinţa". Foarte semnificative sînt în această privinţă pentru epoca lui Augustin Saturnalia lui Macrobiu: în cercul de literaţi imaginat de acesta, cei de faţă nu conversează doar despre Vergiliu şi despre studiul literar al operei sale; aceasta e comentată nu numai sub aspectul formei, ci, în mod foarte savant, şi sub acela al conţinutului⁸⁴.

Se vorbeşte apoi mai ales despre chestiuni fără legătură cu el sau cu vreun alt text literar: erudiţia, detaşată de comentariu, este cultivată pentru ea însăşi. Toţi aceşti literaţi îşi împărtăşesc roadele lecturilor lor⁸⁵, acumu­lează amintiri, citate, istorioare privitoare la o sumedenie de mici probleme cu a căror rezolvare se desfată în treacăt: referitoare la calendar⁸⁶, la insti­tuţiile romane⁸⁷, la gastronomie⁸⁸; în convorbirea lor se perindă toate domeniile menţionate mai sus ale „ştiinţei" antice: mitologia⁸⁹, istoria (înţe­leasă ca o colecţie de anecdote)⁹⁰, fizica⁹¹, fiziologia⁹².

Genul acesta de conversaţie erudită, de o erudiţie foarte scolastică şi nu lipsită de pedanterie, este atestat în mediile de literaţi cu mult înainte de Sfîntul Augustin şi de Macrobiu; mărturiile oferite în acest sens de Aulus Gellius, în secolul al II-lea, ne reţin atenţia: să ne amintim de inte­resantul pasaj în care povesteşte cum, navigînd de la Egina la Pireu într-o frumoasă noapte de vară, într-o companie de oameni învăţaţi, contemplînd

⁸⁴ Macrobiu, Saturnalia 1, 24 şi întreaga carte 3 (erudiţia religioasă la Vergiliu).

⁸⁵ ld., 1,5,11.

⁸⁶ ld., 1,3; 1,12-l6.

⁸⁷ ld., 1,6: numele lui Praetextatus oferă prilejul de a vorbi despre originile togii pretexte: 1, 7-l0 (Saturnalia etc. ...).

⁸⁸ W., 2, 8 şi urm.; 7, 4.

⁸⁹ W., 1,17-23; 5,22.

⁹⁰ ld., 2, 2-7 (glume şi „vorbe" ale oamenilor celebri).

⁹¹ Id., 1, 14 (refracţia, mecanismul vederii).

⁹² Id., 7, 6; 7, 10.

ERUDIŢIA: ORIGINILE EI 111

Carul-Mare, discută cu prietenii despre etimologia în greacă şi în latină a numelui acestei constelaţii⁹³.

Mai mult, găsim deja la el tema din Saturnalia: o întrunire de literaţi serbînd chiar Saturnaliile la Atena şi preocupaţi cu acelaşi joc erudit ca personajele lui Macrobiu. Comesenilor ce participă la ospăţ li se pun o serie de întrebări, fiecare urmînd să răspundă la cîte una. Şi ce întrebări! Se cere să se explice o formă verbală dificilă, un cuvînt rar sau ambiguu, o subti­litate sofistică, o opinie obscură scoasă dintr-un poet de demult sau dintr-un filozof, un fapt puţin cunoscut din istoria veche⁹⁴.

Se poate constata că avem aici de-a face cu ceva mai mult decît cu un efect al decadenţei. Literaţii imperiului au renunţat la realizarea idealului ciceronian. E adevărat, dar nu-i de-ajuns să spunem că idealul lor e inferior, mai trebuie recunoscut că e şi diferit, şi că într-un sens e mai bogat şi mai variat. Nu mai e centrat exclusiv pe talentul oratoric, ci admite un al doilea pol, erudiţia.

Putem identifica aici, dacă vrem, un nou aspect al caracterului scolastic al culturii: sporindu-şi neîncetat bagajul de cunoştinţe, literaţii noştri nu fac pînă la urmă decît să continue munca pe care, ca tineri şcolari, o făcuseră îndrumaţi de grammaticus. Şi nu numai atît. Scolastică prin originea şi struc­tura ei, erudiţia a cunoscut o asemenea dezvoltare, încît trebuie să-i recu­noaştem o valoare proprie; nu o mai putem considera o simplă anexă a travaliului gramatical.

Mai mult decît atît: o dată diferenţiată, erudiţia îşi sporeşte în aşa măsură domeniul, încît ajunge să invadeze întregul tărîm al culturii. Ea se reper­cutează, de pildă, asupra tehnicilor literare, asupra modului de a înţelege studiul gramaticii şi al literaturii. Nefiindu-i de-ajuns că s-a eliberat de legăturile ce o subordonau acestora, se revarsă acum peste ele, le impreg­nează cu spiritul său. în gramatică, de pildă, efortul nu mai stă sub controlul scopului urmărit, acela de stăpînire a limbii clasice. El se dispersează acum în dobîndirea unei puzderii de cunoştinţe devenite scop în sine: forme arhaice sau excepţionale, etimologii bizare, subtilităţi de vocabular etc.

Şi mai sensibilă este influenţa erudiţiei asupra studiului literaturii şi asupra modului de abordare a autorilor: plăcerea literară se deplasează din planul esteticului în cel al cunoaşterii. Se naşte obiceiul de a-i citi pe clasici mai puţin pentru a le gusta arta, cît pentru a şti ce spun. Sînt studiaţi nu doar pentru valoarea lor artistică, ci şi pentru a dobîndi de la ei secretul limbii clasice, vocabularul şi stilul poetice; pentru a cunoaşte legendele, perso­najele eroice sau mitologice, faptele descrise de ei; pentru îmbogăţirea

⁹³ Aulus Gellius, Nopţi atice 2, 21; cf. deja Boissier, Fin du Paganisme, voi. I, pp. 210-211.

⁹⁴ Id., 18, 2 (cf. 18, 13). în mod sigur, de aici a luat Macrobiu ideea iniţială pentru Saturnalia, unde foloseşte frecvent (fără a le cita) Nopţile atice (de pildă, 1,3 = Nopţi atice 2, 18; 1,11=2, 18; 2, 2 [15-l7] = 19, 11 etc. ...).