Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos
Yüklə 3,11 Mb.
|
77 Trebuie să avem prezentă în minte această concepţie cînd judecăm corectitudinea latinei augustiniene. Sintaxa ei se abate uneori mult de la regulile clasice. Caracterul ei variază, de altfel, după genul operelor: în scrierile mai îngrijite, cele care se adresează publicului cult, Sfîntul Augustin rămîne destul de fidel uzului clasic; aici, el nu se îndepărtează mai mult decît o fac mulţi scriitori imperiali, oricum mult mai puţin decît oricare dintre contemporanii săi131. în Predici, dimpotrivă, se îndepărtează mai mult; acceptînd evoluţia spontană a limbii, el adoptă „sintaxa populară a latinei vorbite în secolul al V-lea", care, printr-o seamă de trăsături, o vesteşte deja pe cea a limbilor romanice132. Vocabularul Sfîntului Augustin, dimpotrivă, continuă să rămînă mult mai apropiat de tradiţia clasică133: neologismele sînt la el puţine, toate creaţiile lui fiind de altfel aliniate la spiritul limbii134. Acest vocabular e, fără îndoială, departe de o puritate desăvîrşită şi totdeauna conformă uzului ciceronian. Din mai multe motive. Mai întîi, eforturile şcolii şi ale „clasicilor" n-au izbutit să împiedice ca asupra limbii literare să se exercite o anumită influenţă modernă, astfel încît în decursul secolelor multe cuvinte pe care Cicero nu le-ar fi acceptat în discursurile sale au dobîndit la literaţi drept de cetăţenie135. Pe de altă parte, a fost creştinismul. De la primii traducători ai Bibliei şi pînă la generaţia lui Augustin, creştinii de limbă latină au avut timp să creeze un limbaj tehnic136 în care intrau un mare număr de accepţiuni şi de cuvinte noi, ce slujeau la exprimarea a tot ceea ce creaseră nou liturghia, teologia, disciplina, viaţa lăuntrică creştină. Bineînţeles, Sfîntul Augustin n-a pregetat să le folosească137. Exceptînd însă acest plan tehnic, el pare să fi înclinat mai degrabă spre reprimarea acestei evoluţii a limbii, apropiindu-se cît mai mult de tradiţia clasică. Rămîne foarte prudent, nu părăseşte niciodată tonul literar, nici chiar în operele sale cele mai familiare. Vom vedea de altfel mai încolo că, deşi în teorie se va elibera de sub tirania corectitudinii, Sfîntul Augustin nu-şi va îngădui niciodată în practică libertăţile la care pare să fi consimţit în teorie138. In ce-l priveşte, nu-şi permite niciodată vreun barbarism139; şi nici măcar nu riscă să utilizeze ca atare vreun cuvînt străin limbii literare140. Dacă se
^ 135 Regnier, pp. 5-l1; Parsons, Vocabulary, partea I; Balmuş, pp. 22-91, 272-277; Hrdlicka, Late Latin Vocabulary; Mohrmann, Sondersprache, pp. 23l-236. U6 nu vreau să abordez aici în toată generalitatea problema pusă de Schrijnen {Charakteristik des altchristlichen Latein): nu reţin decît „cristianismele nemijlocite".
78 VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS întîmplă să introducă în text vreunul, o face de dragul unui efect comic, avînd în acest caz grijă să ia faţă de cititor precauţiile necesare pentru a se elibera de răspundere141. II. Orice proză artistică are un ritm, dar retorica antică îşi făcea un ideal anume din „cadenţa oratorică" şi recomanda în mod special un anumit număr de procedee142. A aplicat Sfîntul Augustin aceste procedee? Să le reţinem doar pe cele mai caracteristice: constatăm că recurge foarte des la cele trei tipuri de construcţie numite, după numele inventatorului lor, figuri gorgianice: icoKco^oc „perioadă (oratorică) formată din membre egale", (xvtvGetov „antiteză", ouoioteXe'utov „homeoteleuton, similitudine a desinenţelor a două sau mai multe membre de frază consecutive", tipuri recomandate şi de Cicero143, dar de care retorica imperială a uzat şi abuzat mult mai mult decît el. Sfîntul Augustin recurge la ele constant: în acele opere ale sale pe care le-a migălit cel mai puţin şi unde arta e cea mai spontană — Predicile; în operele cele mai austere, precum De Trinitate, unde preocuparea pentru artă poate fi socotită pe drept cuvînt absentă; constatări interesante, care atestă cît de intim asimilase tehnica retorului. Şirurile de mici fraze de aceeaşi lungime şi cu ritm întru cîtva paralel, numite iooKcoA-a, sînt la el foarte frecvente (mai cu seamă xpiKoâov, frază formată din trei elemente de acest fel)144; s-a spus despre ele că „echivalează cu o iscălitură, permiţînd criticului să recunoască Predicile lui Augustin"145. Lucrul e valabil mai ales cînd ele sînt asociate celei de a treia figuri, numită 6ueaoTeA.£\nov, cînd paralelismul dintre Kco^a este subliniat prin asonantă sau rimă, procedeu la care Sfîntul Augustin revine neîncetat (de 4 254 de ori numai în Sermones ad populum146 şi în scrierile cele mai diverse)147. Cît despre antiteze, folosirea lor de către Augustin e atît de 141 în De beata vita, Monica a riscat în glumă cuvîntul popular caducarii; Augustin îl înregistrează, însă traducîndu-l (2 [16], P.L., voi. XXXII, c. 967: quo nomine vulgo apud nos vocantur quos comitialis morbus subvertit „termen prin care la noi, în popor, sînt numiţi cei care suferă de epilepsie"). Mai încolo (3 [19], c. 969), Nebridius îl reia la rînduî său, dar tot cu precauţie: vulgari quidem et male latino, sed aptissime sane ut mihi videtur, verbo caducarius nominatus est „i s-a dat numele de caducarius [cel care cade], cuvînt, ce-i drept, neliterar şi vulgar, dar, pe cît îmi pare, foarte nimerit". Aceeaşi observaţie privind Colloquialisms adunate de Baxter şi extrase din Sermones; lista lor ar putea fi uşor lungită: Predica 25, 3, 3, P.L., voi. XXXVIII, c. 168; Quaestiones in Hepta-teuchum 7, 56, P.L., voi. XXXIV, c. 824. 142 Cf. îndeosebi Cicero, De oratore 3, 173-l98; Orator 164-236. 143 Orator 164-l65. 144 Norden, Antike Kunstprosa, 2, p. 621; Comeau, Rhetorique, pp. 1l-l2, 45-50. 145 Comeau, Rhetorique, p. 49. 146 După Barry, Augustine the Orator, p. 256; cf. şi Comeau, Rhetorique, p. 54-57; şi în mod general Regnier, p. 121; Norden, Antike Kunstprosa 2, p. 621. 147 Bunăoară, în De Trinitate 4, 2 (4), P.L., voi. XL, c. 889; 4, 19 (25), c. 905; 10, 9 (12), c. 980; etc. ... Ultima frază din De Genesi contra Manichaeos cuprinde trei iaoKtoXa ouoioTEXewa (2, 29 [43], P.L., voi. XXXIV, c. 220): cf. tiradele din Shakespeare terminate printr-un distih rimat. RETORICA
79 statornică, încît depăşeşte simplul procedeu ritmic şi devine o formă logică, unul dintre tiparele esenţiale în care se închide gîndirea sa148. Pentru antici însă, summum-ul artei în materie de ritm rezida în rînduirea armonioasă a cadenţelor frazelor, în acele clausulae ale căror forme le-au codificat cu grijă. Sfîntul Augustin ştia de existenţa acestor procedee şi ne spune chiar că nu va omite să le folosească149. In ce măsură confirmă practica sa această declaraţie ? în pofida numărului mare de lucrări consacrate acestei probleme150, este încă prematur să se tragă concluzii. Se ştie de unde vine complexitatea ei151. în epoca Sfîntului Augustin, alături de clausulae clasice, bazate în esenţă pe o combinaţie de silabe lungi şi scurte, se dezvoltase, sub influenţa accentului de intensitate, folosirea de clausulae care nu mai erau metrice, ci ritmice, bazate pe combinări de silabe accentuate şi atone (ceea ce va deveni cursus-ul medieval). La Augustin, se întîlnesc ambele tipuri. încă din Evul Mediu, a fost remarcat rolul pe care-l joacă la el „stilul isidorian" (responsio a lui Cicero): finaluri de frază simetrice, avînd cuvinte de aceeaşi lungime şi accentuate la fel, un gen de ouoioxeXeuxov ritmic152. Găsim însă la el şi multe alte forme de clausulae ritmice.
80 VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS III. Rămîn în sfîrşit figurile de stil: constatăm şi aici că Augustin e atît de familiarizat cu toate reţetele şcolii, încît le aplică neîncetat şi fără un efort deosebit. S-ar putea recopia un manual de retorică ilustrîndu-i toate regulile printr-o masă de exemple luate din cele mai diferite opere ale Sfîntului Augustin155. Toţi cititorii săi au remarcat jocurile de sunete, şirurile de cuvinte la care sonoritatea primează, concetti în care se complace: el nu face atunci decît să pună în aplicare procedeele verbale catalogate sub numele de figuri lexicale. Au fost remarcate în particular156 numeroasele „jocuri de cuvinte", „calambururile" pe care lui Augustin îi place în mod constant să le pună la bătaie, procedeu cu care s-a obişnuit pînă într-atît, încît îl foloseşte şi cînd nu vrea să glumească, în operele sale cele mai serioase, în pasajele cele mai emoţionante157: este cel mai adesea efectul recurgerii la una dintre figurile catalogate de grammaticus —paronomasia sau adnominatiol5S. La fel de frecvent recurge şi la „figurile retorice", la structurile oratorice pe care meşteşugul retorului l-a învăţat să le cunoască, să le clasifice şi să le pună în aplicare. Nici aici nu există vreuna care să nu revină mai mult sau mai puţin frecvent: interogaţia patetică159, prosopopeea160, ironia161, gradaţia sau K>Iua%162, tot arsenalul şcblii! Nu stărui mai mult asupra acestor fapte bine ştiute; după cum se vede, în măsura în care aplicarea lor nu reclamă un efort prea conştient, toate procedeele retoricii tradiţionale sînt adoptate din belşug de către Augustin. 155 Este aspectul pe care l-a urmărit, sprijinindu-se pe Predici, Barry, Augustine the Orator, pp. 2l-l95. Cf., pentru Confesiuni şi Cetatea lui Dumnezeu, Baltnuş, pp. 109, 120-l23, 244-271, 299-307; pentru Scrisori, Parsons, Vocabulary, partea a doua. 156 Regnier, pp. 116-l18 (Predici), Balmuş, pp. 292 şi urm. (Confesiuni, Cetatea lui Dumnezeu), Comeau, pp. 66-69 (Tractatus in Iohannem); Mohrmann, Wortspiel (Predici). 157 De pildă, în Confesiuni relatarea scenei din grădină (8, 12 [29], p. 200 Lab.): arripui „am surprins", aperui „am desprins" (semnalat de Harnack, Hohepunkte in Augustins Konfessionen, Reden undAufsătze, Neue Folge, 3, p. 90, nr. 3). Cf. şi Confesiuni 1, 9 (15), pp. 160-l61 Lab. (Henry, Plotin et l'Occident, pp. 98-99). 158 Mohrmann, Wortspiel, pp. 43 şi urm. Nu vreau să zăbovesc asupra altor figuri; iată o metaforă care depăşeşte în îndrăzneală tot ce se poate găsi mai bun în secolul al XVII-lea francez: ContralulianumPelagianum 3, 13 (26), P.L., voi. XLIV, c. l\5;puto quod ipsum libri tui atramentum erubescendo convertetur in minium „ cred că pînă şi negreala (cernelii) cărţii tale, făcîndu-mă să roşesc, s-ar schimba în chinoroz"! Roşeşte trădătorul! Ca toate scrierile polemice, Contra lulianum conţine multă retorică verbală: cf. 1,4(12), c. 647; 1, 8 (38), c. 667; 5, 2 (5),c. 785 etc. ... 159 De pildă, în Cetatea lui Dumnezeu 3, 22, P.L., voi. XLI, c. 103-l04; Scrisoarea 34, 3, P.L., voi. XXXIII, c. 132; pentru exemple extrase din Tractatus in Iohannem, Comeau, Rhetorique, pp. 8-l0. 160 Cetatea lui Dumnezeu 2, 13, P.L., voi. XLI, c. 67; vezi şi Comeau, Rhetorique, pp.7-l0. 161 De pildă, Scrisoarea 50, 118 îndeosebi, 1 (3), P.L., voi. XXXIII, c. 191, 433. 162 Comeau, Rhetorique, p. 17. RETORICA
81 Mai puţin sensibili decît autorii din vechime la efortul artistic, infinit mai neîncrezători decît ei faţă de tot ce are iz de procedeu, sîntem predispuşi să ne manifestăm nemulţumirea şi să-i reproşăm toate acestea. Trebuie să avem grijă însă să nu dăm dovadă de o îngustime de simţ estetic. Căutare de efect se găseşte, de bună seamă, la Sfîntul Augustin, chiar cu o bună doză de artificial şi de arbitrar. Nu neg că, în stilul său, ca şi în întreaga cultură antică a decadenţei, există scleroză, monotonie; în sine însă, toate acestea sînt legitime163. Admitem în mod firesc ca poezia să se supună regulilor nu mai puţin artificiale ale versificaţiei; atunci de ce sa ne scandalizăm dacă cei din vechime au conceput o proză artistică în care au căutat să realizeze, pe căi asemănătoare, o frumuseţe paralelă cu cea a versurilor? Pe de altă parte, dacă aplicarea acestor reguli de către Augustin ne oboseşte prin repetiţia ei obstinată şi pare să meargă pînă la abuz, n-avem decît să-i comparăm stilul cu tendinţele generale, cu moda literară din epoca lui: vom avea surpriza să constatăm că, oricît de însemnat ar fi locul pe care-l ocupă la el retorica, ea este aici mult mai puţin tiranică, mult mai modestă decît la media literaţilor contemporani cu el. Există la Augustin, după cum vom avea prilejul să arătăm şi să explicăm164, o reacţie împotriva retoricii triumfătoare. Ne rezervăm dreptul să fim de părere că n-a dus această reacţie destul de departe: să ne amintim însă, înainte de a-l blama pentru asta, cît este de greu să te descătuşezi de tiparele culturale pe care tinde să le impună mediul contemporan...
CAPITOLUL AL IV-LEA Un literat al decadenţei I. Idealul omului cult rămîne vechiul ideal al oratorului. — II. Efectele decadenţei: cultura are un caracter scolastic. — III. Şi o înfăţişare mondenă. I Aşa arată educaţia primită de Sfîntul Augustin, acestea sînt elementele pe care ea le-a furnizat culturii sale. Rămîne să vedem — şi cu aceasta trecem de la „cultura" pregătitoare la „cultura" în sens generalizat — cum s-au grupat toate aceste elemente spre a forma un tip de viaţă intelectuală. O dată cu încheierea procesului de instruire, ce era, aşadar, omul cultivat ? Care-i era idealul? Acest ideal, o ştim, se defineşte printr-un singur cuvînt: oratorul1. Pentru Augustin şi contemporanii săi, omul cult se distingea înainte de toate prin elocinţă, era un vir eloquentissimus2. Ideal străvechi: cu opt secole în urmă, era deja idealul atenienilor din epoca lui Isocrate, ba chiar şi a lui Pericle3. Fără îndoială că, în decursul unei atît de lungi şi glorioase istorii, condiţiile practice ale realizării sale nu puteau să nu sufere schimbări. Acest ideal se ivise din condiţiile vieţii politice în democraţia greacă din secolul al V-lea şi din rolul de prim-plan care 1 Seeck, Untergang der antiken Welt, 4, p. 169; cf. de altfel întregul capitol, care oferă o excelentă analiză istorică a chestiunii noastre, pp. 168-204; Stein, Spătromisches Reich, l,pp. 248-251. 2 A se vedea, spre exemplu, Scrisoarea 138, 4 (19), P.L., voi. XXXffl, c. 534: Apuleius... et liberaliter educatus magnaque praeditus eloquentia „ Apuleius... care a avut 0 educaţie aleasă şi era şi înzestrat cu un deosebit talent oratoric"; şi, în aceeaşi Scrisoare 1 (1), c. 525: Mustri viro et eloquentissimo, nobisque dilectissimo Volusiano „ilustrului şi talentatului orator, celui cu deosebire drag nouă, Volusianus". în aceeaşi epocă, în ţinuturile greceşti Libanius exclama: „dacă pierdem elocinţă, prin ce ne vom mai deosebi de barbari!" {Scrisoarea 369, 9, Foerster). Cf. celebra apreciere a lui Diodor din Sicilia (l-2, 5-6): elocinţă le-a dat elenilor (oamenilor civilizaţi) putinţa de a-i întrece pe barbari; prin ea, oamenii învăţaţi s-au putut înălţa deasupra celor lipsiţi de învăţătură. Arta imperială alege în mod firesc tipul oratorului pentru a simboliza cultura: cf. studiul meu MownKoţ ocviîp, pp. 199-200, 209-230.
UN LITERAT AL DECADENTEI 83 revenea în ea cuvîntului rostit în tribunale şi în adunările cetăţeneşti4. Efortul celor două generaţii — a sofiştilor şi a lui Isocrate — a avut drept rezultat conştientizarea acestui ideal şi organizarea mijloacelor practice destinate realizării lui: tehnica artei oratorice, educaţie şi învăţămînt concepute în consecinţă; în sfîrşit, transferînd practica spontană pe plan pur artistic, crearea, alături de elocinţă judiciară şi de cea deliberativă, a unui al treilea „gen"5, elocinţă de ceremonii sau epidictică, discursul artistic. Aceste cadre generale aveau să dăinuie pînă la sfîrşitul Anchităţii, însă în practica reală se vor simţi repercusiunile prefacerilor politice. în ţinuturile greceşti, absolutismul monarhiilor elenistice a redus curînd eficacitatea socială a elocinţei; idealul şi cultura oratorice s-au menţinut, aşa cum se ştie, dar caracterul lor a devenit de acum dacă nu artificial, în orice caz gratuit; un singur gen de elocinţă din cele trei a supravieţuit — elocinţă de ceremonii. Dacă mai tîrziu, sub imperiul roman, retorii celei de a doua sofistici au dobîndit din nou un anumit rol politic, lucrul acesta s-a petrecut pe o cale cu totul indirectă: datorită respectului nutrit de mediile oficiale faţă de arta lor şi de valoarea ei estetică, cetăţile aveau interesul să desemneze retori ca mijlocitori pe lingă guvernatorul roman sau pe lîngă împărat6... La Roma, cultura oratorică a găsit la început, înforum-ul Republicii, condiţii politice analoge celor de la originile sale, recăpătîndu-şi întreaga însemnătate. Personalitatea lui Cicero are şi în raport cu acest moment valoare de simbol: la el, întocmai ca la primii oratori atici, elocinţă e înainte de toate o activitate practică; preocupările estetice nu-i sînt de bună seamă străine, dar ele nu constituie unica finalitate a artei sale, care este înainte de toate arta unui avocat şi a unui orator politic7. Poate că iluziile pe care el şi le făcea cu privire la eficacitatea cuvîntului erau întru cîtva exagerate (istoria Romei din vremea lui nu corespunde nici pe departe idealului lui Cicero, acela ca Republica să fie călăuzită de sfaturile unui bun vorbitor), dar fapt e că arta discursului, prin gloria şi foloasele pe care i le-a adus, i-a permis lui Cicero, homo novus „om nou (fără strămoşi de rang înalt)" şi provincial, să facă o carieră cu adevărat strălucită şi să ajungă în avanscena vieţii politice8. Imperiul avea să dea însă elocinţei romane o lovitură la fel cu cea pe care o primise cu patru veacuri mai înainte elocinţă greacă; împinsă în afara vieţii publice, ea a trebuit să se resemneze să nu supravieţuiască decît pe plan şcolar şi pe cel al artei. Un fapt simbolic: în chiar momentul închiderii
84 VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS forum-ului, Asinius Pollio deschidea prima sală de conferinţe şi inaugura acel gen de declamaţie, de recitare publică, ce avea să devină refugiul elocinţei9. Din acel moment, întocmai ca în ţinuturile greceşti, arta oratorică în sens strict se identifică cu elocinţă de ceremonie: conferinţe mondene, discursuri oficiale (Pliniu cel Tînăr inaugurează în anul 100 arta panegiricului), discursuri sau poeme prezentate în cadrul unor concursuri literare, iată ce trece în prim-plan. Elocinţă judiciară supravieţuieşte, de bună seamă, dar, în timp ce funcţia practică pe care o avea îi conservă o anumită favoare, ea îşi pierde treptat10 valoarea culturală şi, concurată de elocinţă epidictică, iese puţin cîte puţin din domeniul artei. Cariera laică a Sfîntului Augustin ne oferă o mărturie limpede despre ceea ce reprezenta în practică această elocinţă, rămasă teoretic centrul oricărei culturi. Succesele şcolare ale lui Augustin şi stăpînirea artei oratorice îi deschideau în mod direct două căi: a avocaturii şi a profesoratului". Acestea erau însă activităţi practice lipsite de strălucire. Din punct de vedere cultural, contau mai ales manifestările elocinţei de ceremonie. îl vedem astfel pe Augustin luînd parte, la Cartagina, la acele „jocuri muzicale" — care, înce-pînd mai ales din secolul al II-lea, se bucurau în ţinuturile latine de aceeaşi favoare ca în Orientul de unde Veniseră12 — şi obţinînd cununa la un concurs de poezie dramatică13. Mai tîrziu, la Mediolanum, devenit retor oficial al cetăţii, cum fusese la începutul secolului Eumenius la Augustodunum [Autun], compune un panegiric ce va fi rostit la 1 ianuarie 385, cu ocazia preluării consulatului de către Bauton, în prezenţa tînărului împărat Valentinian II14.
UN LITERAT AL DECADENŢEI 85 Dar aceste manifestări oratorice, de altminteri destul de rare, deşi considerate încă drept summum-ul activităţii culturale, nu mai reprezintă totalitatea acesteia. Alături de discursul efectiv rostit, literatura scrisă, cartea dobîndiseră un loc din ce în ce mai important, devenit mai apoi dominant. După cum s-a observat deja, eloquentia sfîrşise prin a însemna puţin cîte puţin „literatură"15, iar bărbatul cultivat căruia i se spunea încă orator devenise un „literat". Această transformare, oricît ar fi de profundă, n-are totuşi atîta însemnătate cîtă am putea fi ispitiţi să-i atribuim: ea nu corespunde unei schimbări de ideal, unei orientări noi a culturii. Acestei literaturi scrise i se aplicau pe mai departe categoriile vechii elocinţe16. Concepţia noastră despre artă se întemeiază astăzi pe literatura scrisă; cînd întîlnim, la tribunal sau în parlament, un orator în sensul antic, de o reală eficacitate, refuzăm să-l judecăm doar după efectul elocinţei sale; în mod inconştient, căutăm să ne reprezentăm „ce ar rămîne" din discursul lui după ce ar fi tipărit. Un contemporan al lui Augustin, dimpotrivă, se transporta cu gîndul într-o sală de conferinţe şi, cu cartea în mîini, o judeca în funcţie de efectul pe care l-ar fi produs citirea ei cu voce tare. Practica, încă generală17, a citirii cu glas tare umplea de altfel prăpastia care ni se pare nouă că desparte cele două forme de artă. II Această trecere de la elocinţă activă la literatură n-a fost singura schimbare pe care a suferit-o vechiul ideal al oratorului în decursul istoriei sale. Voi atrage atenţia asupra a două aspecte ale vieţii literare a acestor literaţi ai decadenţei al căror exponent tipic este Augustin, aspecte ce atestă uzura profundă, scleroza cadrelor lor culturale: pe de o parte, caracterul scolastic al culturii, iar, pe de alta, aspectul ei monden. Caracter scolastic: un contemporan al lui Augustin nu făcea o distincţie netă, reală, între cele două aspecte ale „culturii" indicate de noi mai înainte, cultura pregătitoare, sau educaţia, şi cultura în sensul de activitate a spiritului adult. Pentru el, nu exista ruptură între activitatea tînărului care studiază şi cea a omului cult; nu exista deosebire între discursurile ce puteau fi auzite 15 Cf. Boissier, Fin du Paganisme, voi. I, p. 224, n. 1. 16 Cf. remarcile lui Marouzeau, Style oral, pp. 147-l48. l7.Marouzeau, ibid. (şi bibliografia, p. 148, n. 1; de adăugat Balogh, Vocespagi-narum, şi Albertini, Composition dans Seneque, pp. 317-318). Faptul că această atitudine continua să dăinuie în epoca lui e atestat de Sfîntul Augustin în pasajul unde notează, ca pe un fapt ieşit din comun şi care se cere explicat, că Sfîntul Ambrozie citea de obicei cu glas scăzut: Confesiuni 6, 3 (3), pp. 120-l21 Lab. Cf. şi textul citat infra p. 251, n. 15. 86 VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS UN LITERAT AL DECADENŢEI 87 în şedinţele de declamare şi exerciţiile pe care, în faţa unui public mai restrîns, le rostea tînărul învăţăcel la şcoala retorului18. Există şi multe alte indicii ale acestei stări de spirit. în corespondenţa lui Augustin, ni s-a păstrat, legat de aceasta, un document foarte curios19: o scrisoare a lui Volusianus ne introduce în activitatea unui cerc de literaţi. Nu-i vorba de un „mediu universitar", unde ar fi firesc să se discute chestiuni profesionale: Volusianus e un înalt dregător, comes rerumprivaîarum „comite al afacerilor private", şi aparţine uneia dintre familiile cele mai de vază din acea epocă, familia Caeionii-lor20; prietenul său Marcellinus, tribun şi notar, frate alproconsulului Africii, este omul de încredere al împăratului Honoriu21. Şi totuşi despre ce discută ei? - Eram un grup de prieteni care conversam cu plăcere despre lucruri care ne frămîntau mintea. Discutam despre părţile21 artei oratorice; vorbesc unui cunoscător: nu e mult de cînd, dacă nu mă înşel, dumneata ţineai lecţii despre asta. Cei de faţă îşi dădeau osteneala să definească invenţia; vorbeau despre ce inteligenţă pătrunzătoare necesită aceasta, despre truda pe care o cere dispunerea, despre farmecul metaforelor, despre frumuseţea imaginilor şi despre expresie, care trebuie să se adapteze la spiritul fiecăruia şi la diversitatea subiectelor tratate. Alţii, dimpotrivă, vorbeau în favoarea poeziei: dumneata nu neglijezi nici această parte a elocinţei, astfel că ţi se poate aplica versul poetului:
Se vorbea, aşadar, despre tot ceea ce avea frumos întocmirea ei, despre podoaba metaforelor, despre splendoarea comparaţiilor, apoi despre versurile frumos şlefuite şi curgătoare, despre cezuri şi despre varietăţile lor armonioase... După cum se vede, aceşti literaţi îşi petreceau timpul convorbind despre tehnica elocinţei23. Ei sînt sincer pasionaţi de probleme despre care am fi putut crede că nu-i preocupau decît pe elevi şi pe profesorii lor. Am reţinut
« Scrisoarea 135, 1, P.L., voi. XXXIII, c. 513. 20 Seeck, în ediţia sa din Symmachus, p. CLXXIX, nr. IX; cf. arborele genealogic al Caeionii-lor, p. CLXXV. El este unchiul Sfintei Melania, fratele mamei acesteia, Albina (cf. infra, p. 96). 21 P.W., 14, 2, c. 1445-l446, nr. 23. 22 Subliniez termenii tehnici. 23 Fireşte că nu se ocupau decît de asta. Urmarea Scrisorii 135 (l-2, ibid.) arată cum conversaţia se îndreaptă către filozofie şi curînd după aceea (ne aflăm într-un mediu creştin) către teologie. mărturia de mai sus, interesantă prin conţinutul ei concret; aş putea cita, desigur, multe altele. Se ştie cît de abundentă a fost în această epocă producţia de tratate de retorică. Nu toate erau destinate uzului şcolar; multe au fost scrise pentru un public adult, pentru oamenii culţi24; unele au chiar drept autori nu profesori, ci literaţi de felul celor pe care ni-i înfăţişează scrisoarea lui Volusianus, cîteodată chiar personaje foarte sus-puse25. La fel stau lucrurile cu gramatica26, pentru că nu doar despre retorică se obişnuia să se discute în aceste cercuri intelectuale. Am arătat cum Sfîntul Augustin, pînă şi în operele sale cele mai austere, se lasă adesea sedus de plăcerea de a discuta despre mărunte probleme de morfologie, despre forma cîte unui participiu trecut, despre cantitatea cutărei silabe27... Chiar şi în modul cum literaţii îşi concepeau raporturile cu autorii lor favoriţi se simte influenţa şcoli: Saturnalia lui Macrobiu ne permit aici să întregim mărturia operei augustiniene. Vedem în ele un cerc de oameni de lume28 convorbind despre Vergiliu, şi, trebuie spus, nu fără pedanterie: conversaţia lor se plasează în mod firesc29 pe teren pur gramatical: explicarea cuvintelor dificile30, a procedeelor retorice31, a surselor anumitor versuri imitate din Homer, Lucreţiu sau Ennius32. Yüklə 3,11 Mb. Dostları ilə paylaş:
|