Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos

61

Prin multe alte laturi ale ei însă, retorica era un ansamblu de procedee arbitrare sau cel puţin filtrate de tradiţie, şi aici este uşor să le recunoaştem ecoul. Repet, nu pot, fără a depăşi limitele acestui studiu, să analizez aici în toate amănuntele invenţia, dispunerea, elocuţia, memoria, acţiunea şi toate regulile ce se rînduiau sub aceste cinci secţiuni principale. Ar fi însă uşor să le regăsim influenţa în cele mai diferite scrieri ale Sfîntului Augustin; astfel, la sfîrşitul lucrării De doctrina christiana citim:

„Cel ce va găsi prea lungă această carte, să o citească pe părţi", .. .cui autem longus est (liber hic), per partes eum legat³⁹.

Această indicaţie e atît de banală, încît frizează truismul; de fapt, ea trebuie pusă în legătură cu interesul pe care retorica îl acorda mnemotehniei⁴⁰.

La fel în ce priveşte invenţia: dacă Sfîntul Augustin are multe idei, meritul nu e al metodei topicelor care i s-a predat la şcoală. Totuşi, el cunoaştea prea bine această metodă pentru a nu o folosi instinctiv. Mă voi mulţumi cu un exemplu: toţi cititorii ştiu ce loc ocupă în opera sa preocu­parea pentru etimologii. Clasificînd cu grijă diferitele exemple, constatăm că o bună parte dintre ele sînt reminiscenţe ale conţinutului învăţămîntului profesat de grammaticus, pentru care etimologia adevărată sau închipuită era unul dintre elementele esenţiale ale explicării cuvintelor⁴¹. Există însă şi exemple care depăşesc acest cadru: nu totdeauna cînd dă o etimologie Augustin cedează unui impuls de curiozitate erudită; uneori, se slujeşte de ea ca de un punct de plecare şi scoate din ea cîte o consecinţă legată de chestiunea în discuţie, un argument.

Astfel, cînd donatistul Cresconius îi făcea o vină din faptul de a fi recurs în controversă la dialectică⁴², Sfîntul Augustin răspunde printr-un argument scos din etimologie: întocmai cum „gramatică" vine de la YpâuuaTcc, „dia­lectică" vine de la &\.akoyx\ sau de la 5ioc£i;i<;, care înseamnă discuţie; dialec­tica este deci arta de a discuta, dialecticianul este cel care discută. Sfîntul Pavel nu pregetă să recurgă la discuţie (chiar şi împotriva unor filozofi atît de versaţi în dialectică precum stoicii, cf. Predica din Areopag); el este deci dialectician; am şi eu dreptul să fiu ca el⁴³.

Or, ce este asta dacă nu aplicarea uneia din topicele catalogate de retor? Printre „locurile intrinseci", se făcea într-adevăr mare caz de etimologie, care,

³⁹ De doctrina christiana 4, 31 (64), P.L., voi. XXXIV, c. 121. Cf. prima frază din Discurs asupra metodei.

⁴⁰ Ca în Cicero, De oratore 2, 350-361.

⁴¹ Cf. supra, pp. 36, 42-43 şi şi infra, pp. 114-l15.

⁴² Contra Cresconium donatistam 1, 13 (16), P.L., voi. XLIII, c. 455.

⁴³ Id., 1, 14 (17), c. 456: reduc argumentul la esenţial. Sfîntul Augustin se grăbeşte să dezvolte partea tehnică, deoarece Cresconius era un gramatician. Augustin îşi etalează ştiinţa spre a-şi înfrînge adversarul chiar pe terenul profesiei acestuia: nec graece nosti nec latine! „nu cunoşti nici greaca, nici latina!" Exemplele ar putea continua; astfel, Cetatea lui Dumnezeu 11, 2; 20, 10; 20, 21; 21, 8...

62

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

desprinzînd dintr-un cuvînt esenţa conceptului pe care-l exprimă, furnizează discuţiei un argument irefutabil şi un material bogat. Cicero, în particular, o studiază cu atenţie⁴⁴.

De tehnica topicelor, precum şi de doctrina ciceroniană a generalizării cauzei⁴⁵ se leagă folosirea locurilor comune, expuneri introductive privitoare la o chestiune foarte generală, susceptibile de a fi folosite în numeroase cazuri. S-a relevat deseori utilizarea unor asemenea totioi la Părinţii Bise­ricii, unde expuneri deja uzate de multe secole de declamaţie sofistică recapătă dintr-o dată viaţă într-o perspectivă nouă⁴⁶.

Sfîntul Augustin nu le nesocoteşte, fiind prin aceasta un literat al Antichităţii, mai puţin preocupat de propria-i originalitate decît mîndru de fidelitatea sa faţă de o tradiţie glorioasă. El va relua pe cont propriu marele xonoq privitor la suferinţele şi relele ce împovărează viaţa pămîntească a omului: se slujeşte de el, spre exemplu, aşa cum o va face şi Pascal, pentru a scoate în relief originea supranaturală a omului; nu se sfieşte însă să citeze sursa de unde-l ia: chiar de la început, el face în mod expres trimitere la Cicero şi la scrierea acestuia Consolatio de morte filiae^A1; îl reia în alt loc⁴⁸; într-o formă uşor diferită⁴⁹, se folosise deja de el, apelînd de astă dată la Seneca. Cînd se va ivi prilejul., se va folosi de KOivoq xorcoţ „locul comun" invers, privitor la laturile frumoase ale vieţii, la bunurile, frumuseţile şi feri­cirile care reprezintă în viaţa de aici o prefigurare a celei din ceruri⁵⁰.

IV

Să lăsăm însă invenţia, căci prefer să stărui asupra iscusinţei de a compune {dispositio). Pe acest teren, se pot face cercetări fecunde. Ar trebui

⁴⁴ Topice 35-38 (Cicero traduce ETOiioXo-yia prin notatio). Alt „loc" intrinsec şi înrudit cu cel precedent, definiţia {Topice 26, 35): Augustin se slujeşte de ea şi în aceeaşi Contra Cresconium 1,1 (2), c. 447-448 (privind eloquentia „elocinţă" şi multiloquium „locvacitate").

⁴⁵ Cicero, Orator 125-l27 (reducerea subiectului tratat la cazul general, Geaiţ, sau amplificarea lui prin extindere, a-u^cni;).

⁴⁶ Este de pildă cazul argumentelor privitoare la inconvenientele căsniciei, locus communis „loc comun" care utiliza tema dragă lui Panurge (personajul rabelaisian — n.t.) (ei yaur|Teov „dacă trebuie să fie căsătorit", subiect-tip de declamaţie şcolară (Haarhoff, Schools ofGaul, p. 78; de Labriolle, Litterature, pp. 488-490). El va sluji pe mai departe la sporirea numărului de tratate compuse întru lauda castităţii; bunăoară, Sfîntul Ieronim, Scrisoarea 22 (către Eustochium), îndeosebi § 22, l-3, bibliografia chestiunii, Tertullian, Ciprian, Damasus, Ambrozie şi Ieronim însuşi în Adversus Helpidium).

⁴⁷ Cetatea lui Dumnezeu 19, 4 (2), P.L., voi. XLI, c. 628 şi urm.

⁴⁸ Id., 22, 22, 1 -3, c. 784-786.

⁴⁹ Id., 13, 10, c. 383 {vita mortalium mors potius quam vita dicenda est „viaţa murito­rilor trebuie numită mai curînd moarte, decît viaţă"); privitor la sursele acestui pasaj, cf. comentariul lui Vives, adloc. Tema va fi reluată aici de Montaigne (Essais 1, 19).

⁵⁰ Cetatea lui Dumnezeu 22, 24, 1 -5, c. 788-792.

RETORICA

63

regăsită şi aici urma deprinderilor şcolare. La retor, se puteau distinge şase părţi ale discursului, şi fiecare dintre ele făcea obiectul unui studiu extrem de precis. Sfîntul Augustin îşi aminteşte în repetate rînduri de aceste lucruri, nu doar în teorie⁵¹, ci şi în practica sa.

Bunăoară, privitor la exordiu: se ştie cîtă grijă cerea retorica să se acorde acestui element, ce procedee preconiza pentru a cîştiga, conform metodei, simpatia, interesul, atenţia⁵². Or, un anumit ecou al acestor lecţii a putut fi regăsit chiar şi în scrierile cel mai puţin legate de preocupările artistice şi de regulile învăţate la şcoală, precum Predicile despre Sfîntul Ioan: unele din ele oferă exordii solemne, care celebrează grandoarea subiectului tratat, altele debutează prin cîte un element familiar, ce-şi propune cu dibăcie să asigure Sfîntului orator captatio benevolentiae „cîştigarea simpatiei"⁵³.

Retorii făceau din naraţiune una dintre părţile distincte ale discursului lor; aceasta îşi avea regulile ei proprii⁵⁴ şi, sub influenţa şcolii, tindea să constituie o unitate autonomă, o „bucată" deosebit de atent cizelată, cuprinsă în discurs. Oratorul o şi şlefuia cu pasiune, străduindu-se să dea stilului său cît mai multă mişcare, claritate şi viaţă. Să parcurgem Cetatea lui Dumnezeu — opera în care Augustin şi-a pus întreaga artă. Aici, pot fi uşor detaşate din context astfel de naraţiuni ale căror ton literar şi cizelare îl uimesc pe cititor: bunăoară, povestirea răpirii sabinelor⁵⁵ sau, într-o măsură şi mai mare, numeroasele relatări de miracole contemporane inserate în expunere spre a dovedi că miracolul e un fapt recunoscut de experienţă şi că nu trebuie să refuzăm a da crezare celor cuprinse în Biblie⁵⁶. Nu le-ar fi dezavuat nici cel mai strălucit retor⁵⁷.

⁵¹ De doctrina christiana 4, 4 (6), P.L., voi. XXXIV, c. 91.

⁵² Cf. Cicero, Partitiones oratoriae 28-30; De oratore 2, 315-316.

⁵³ Exemple de primul fel: Tractatus in lohannis Evangelium 1, 1, P.L., voi. XXXV, c. 1379; 111, 1, c. 1925; pentru cel de-al doilea, id., 6, l,c. 1425; 7, l,c. 1437; cf. în această privinţă, cu alte exemple, Comeau, La rhetorique de saint Augustin d'apres Ies Tractatus in Iohannem, pp. 34-36.

⁵⁴ Cicero, Partitiones oratoriae 3l-32; De oratore 2, 326-330. Cf. Schaefer, De rhetorum praeceptis quae ad narrationem pertinent.

⁵⁵ Cetatea lui Dumnezeu 3, 13, P.L., voi. XLI, c. 88-89.

⁵⁶ Id., 22, 8, 3-21, c. 76l-771, îndeosebi prima şi ultima. La aceasta din urmă, relatare a unui îndoit miracol petrecut la Hippona sub ochii lui Augustin (§ 22, c. 669-771), putem măsura întregul efort de artă desfăşurat de autor, comparînd prima parte a povestirii cu relatarea scrisă la cererea lui Augustin de chiar cel cu care s-a petrecut miracolul şi citită solemn în biserica din Hippona {Predica 322, P.L., voi. XXXVIII, c. 1443-l445). Aceste naraţiuni au izvorît cu siguranţă din obiceiul liturgic, urmat de Augustin, de a pune să fie citite în faţa mulţimii relatări {libelli) ale unor miracole: Predici 320, ibid., c. 1442, 321, c. 1443 etc. ... Cf. Delehaye, Les libelli miraculorum.

⁵⁷ Predicile oferă de asemenea numeroase exemple de naraţiuni: astfel. Predica 178, 7 (8), P.L., voi. XXVHI, c. 964. Cf. Delfour, De narrationibus quae sunt in Sancti Augustini Sermonibus, îndeosebi pp. 3l-52.

64

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

Am putea continua în acest fel, dar o asemenea analiză, oricît interes ar prezenta, a diverselor părţi ale dispunerii (dispositio) riscă să scape esen­ţialul. Problema compoziţiei la Sfîntul Augustin ar trebui privită în ansamblu şi pusă în raport cu regulile vechii retorici. Problemă foarte complexă şi puţin abordată pînă acum⁵⁸, care ar merita un studiu foarte detaliat. Mai mult ca oricînd, sînt nevoit să mă mărginesc la cîteva scurte observaţii.

Un contact prelungit cu opera augustiniană pune foarte des la încercare răbdarea cititorului francez de astăzi: „Sfîntul Augustin compune defec­tuos", „compoziţia sa e mult prea prolixă" — o asemenea critică se formu­lează spontan. Ar trebui precizat ce se ascunde în spatele acestui neajuns.

Trebuie observat mai întîi ceea ce e uneori straniu în planul de ansamblu, în concepţia generală a unei lucrări. O dată ales subiectul, o regulă a cărei necesitate pare să se impună în mod imperios este de a-l trata doar pe el şi de a nu ne abate spre alte lucruri. Or, este uşor de constatat că Sfîntul Augus­tin nu o prea respectă.

Să luăm de pildă De consensu evangelistarum. Aşa cum se vede din titlu, acest tratat este consacrat stabilirii unui fel de sinopsis; este vorba de a învedera — exigenţă esenţială a dogmei catolice — acordul substanţial al celor patru Evanghelii, dincolp de divergenţele lor aparente. Augustin defi­neşte clar acest subiect în unul din primele capitole⁵⁹, după o rapidă şi de altfel indispensabilă introducere privitoare la autoritatea Evangheliilor, la numărul şi caracterele lor generale. Nu-l va trata însă decît în cărţile a II-a-a IV-a; tot restul cărţii I⁶⁰ e un amplu excursus „digresiune"⁶¹ fără o legătură strînsă cu restul cărţii, consacrat în ansamblu⁶² combaterii acelora dintre păgîni care, admirîndu-l pe Isus, nu vor să vadă în el decît un înţe­lept, un om, nu pe Dumnezeu întrupat. Text interesant, care rezumă cu anticipaţie teza pe care o vor relua, după treisprezece sau cincisprezece ani, primele cărţi din Cetatea lui Dumnezeu, dar care constituie o Quaestio contra Paganos total independentă, ce ar fi putut foarte bine să fie editată sub formă de opuscul separat.

⁵⁸ A se vedea însă de Labriolle, Histoire, p. 547 (despre Cetatea lui Dumnezeu); Comeau, Rhetorique, pp. 29-39 (despre Predicile In lohannem).

⁵⁹ De consensu evangelistarum 1, 7 (10), P.L., voi. XXXIV, c. 1047.

⁶⁰ Id., 1, 7 (11), ibid., c. 1047-l069.

⁶¹ Cf. 1, 7 (11), c. 1047: sed illudprius discutiendum est... „dar mai întîi trebuie să discutăm acest lucru" şi 34 (52), c. 1069: multa hinc dicerem nisi iam me librum istum concludere et ad propositam intentionem redire suscepti operis necessitas cogeret „multe aş mai avea de spus dacă exigenţele lucrării la care m-am angajat nu m-ar sili să închei această carte şi să revin la planul iniţial". Vogels, De consensu, pp. 2—3, se străduieşte, fără a izbuti pe deplin, să atenueze opoziţia subliniată de mine aici dintre cele două părţi.

⁶² Sfîntul Augustin începe prin a discuta obiecţia: de ce Isus n-a scris el însuşi o carte? De aici, trece la examinarea apocrifelor ce i-au fost în mod fals atribuite, respinge acuzaţia de magie emisă împotriva lui şi ajunge astfel treptat să discute opinia păgînilor despre Cristos.

RETORICA

65

De Genesi ad litteram libri XII e un comentariu minuţios şi dezvoltat al primelor două capitole din Geneză; nu voi spune deocamdată nimic despre modul cum e gîndit acest studiu. în general, autorul urmăreşte textul sacru, comentariul său progresînd o dată cu el. Dintre cele douăsprezece cărţi însă, două sînt total independente de substanţa lucrării, şi ca atare şi de subiect: întreaga carte a X-a⁶³ e un tratat de teologie autonom, consacrat problemei originii sufletului — problemă a cărei obscură complexitate a ispitit nu o dată curiozitatea lui Augustin. Expunere remarcabilă, dar cu totul străină de comentariul Genezei. Modul în care Sfîntul Augustin o leagă de restul textului e cum nu se poate mai artificial, aş zice aproape sofistic (ia ca pre­text. .. tăcerea pe care o păstrează pe această temă Biblia atunci cînd vor­beşte despre crearea Evei! )^M.

La fel şi cartea a XII-a. Cu cartea a Xl-a se încheie comentariul Genezei; ultima carte⁶⁵ urmează să se ocupe de o chestiune cu totul aparte: o quaestio de Paradiso „o dezbatere referitoare la Rai", avînd în centru o exegeză a misterioasei noţiuni de „al treilea cer" în care a fost răpit Sfîntul Pavel (2 Cor. 12, 2-4)⁶⁶. Şi aici, Augustin a scris pagini frumoase şi viguroase, în care tratează pe larg o problemă la care ţinea foarte mult⁶⁷, aceea a naturii viziunilor şi a extazului; un comentariu riguros al mărturiei pauliniene se adaugă aici subtilelor analize psihologice avînd ca rezultat cea mai prudentă teologie mistică. Este vorba însă de un tratat de videndo Deo „despre felul de a-L vedea pe Dumnezeu", care nu are decît o legătură exterioară cu comentariul Genezei.

Aş putea să aduc şi alte exemple; mă voi limita la cîteva observaţii asupra celor trei lucrări la care Augustin a trudit cel mai mult şi care sînt îndeobşte socotite capodoperele sale: Confesiuni, De Trinitate, Cetatea lui Dumnezeu.

Planul Confesiunilor are şi el ceva bizar. Nu vorbesc de faptul că relatarea autobiografică este întreruptă mereu de elanuri religioase; împletirea celor două teme, a amintirii şi a rugăciunii, ţine de chiar esenţa cărţii, în care Augustin a dorit să depună mărturie deopotrivă despre poticnelile sale, ca şi despre slava lui Dumnezeu⁶⁸.

⁶³ P.L., voi. XXXIV, c. 407-428.

⁶⁴ De Genesi ad litteram 10, 1 (1), c. 407: sed quia de carne mulieris quemadmodum facta sit scriptura narravit, tacuit autem de anima, multo magis nos fecit intentos, ut de hoc diligentius inquiramus... „dar, pentru că Scriptura povesteşte despre modul în care a fost creat corpul femeii [Evei], însă nu se referă la sufletul ei, faptul acesta cu atît mai mult ne-a îndemnat să-l cercetăm cu cea mai mare sîrguinţă".

⁶⁵ Ibid., c. 453-486.

⁶⁶ Ibid., 12, 1 (1), c. 453.

⁶⁷ Cf. Scrisori 92, 147 (inventariată de Possidius drept carte, sub titlul De videndo Deo ad Paulinam liber unus, lndiculum 10³, 20, Wilmart) 148, 162, P.L., voi. XXXIII, c. 318 şi urm., 596 şi urm., 622 şi urm., 704 şi urm.

⁶⁸ De Labriolle, Introducere la ediţia scoasă de el a Confesiunilor, p. IX.

66

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

Mai este însă şi altceva. Partea autobiografică de pînă la moartea Monicăi nu ocupă decît nouă cărţi din treisprezece⁶⁹. Cu cartea a X-a, intrăm într-o nouă fază, care nu mai e istorică, ci dogmatică; în ea, Sfîntul Augustin nu-şi mai povesteşte viaţa trecută, ci analizează starea actuală a gîndirii sale, poziţia religioasă în care se află în momentul cînd scrie⁷⁰. Fără îndoială, s-ar putea aprecia că avem aici o încheiere firească a relatării de pînă atunci⁷¹.

Numai că această încheiere capătă curînd o traiectorie neaşteptată: „confesiunea" lui Augustin nu ocupă de fapt decît cartea a X-a; o dată cu cartea a Xl-a, expunerea sare brusc pe un alt teren; ultimele trei cărţi nu sînt în fapt nimic altceva decît un comentariu alegoric al primului capitol al Genezei⁷². Şi de data aceasta, fără să fi fost preveniţi în vreun fel, sub acelaşi titlu de Confesiuni apare un tratat independent, care ar fi putut foarte bine să fie publicat separat, un De Gen&si secundam allegoriam libri III, care s-ar aşeza în chip cît se poate de natural alături de şi în prelungirea lui De Genesi contra Manichaeos... Rămîne, fireşte, posibilitatea de a susţine că între aceste trei părţi ale Confesiunilor există o unitate profundă şi tainică. Dar chiar cei care au reuşit să învedereze acest lucru⁷³ vor fi primii gata să admită că această unitate este de ordin psihologic, şi nu literar.

De Trinitate cuprinde şi ea două părţi de factură total diferită⁷⁴. Se poate spune, cu condiţia de a nu da_%cuvintelor un sens excesiv de strict⁷⁵, că una e propriu-zis teologică, iar cealaltă mai mult filozofică. Primele opt cărţi⁷⁶ reprezintă într-adevăr un efort de fixare a dogmei catolice a Sfintei Treimi şi de apărare a acesteia împotriva adversarilor ei. Augustin îşi argumentează teza, apoi o respinge pe cea a ereticilor, sprijinindu-se pe autoritatea Scrip­turilor. Metoda sa e pur teologică: definire prin exegeză şi raţionament a conţinutului revelat, oferit de Biblie şi clarificat de tradiţie.

începînd cu cartea a IX-a, intervine o schimbare vizibilă; de aici şi pînă la sfîrşitul marelui op⁷⁷, ne aflăm pe terenul propriu al filozofiei augustiniene: edificată, prin teologia anterior expusă, asupra conţinutului credinţei trinitare, raţiunea va încerca prin propriile-i mijloace şi cu propriile-i puteri să atingă ţinta luminoasă la care pînă aici sufletul nu ajungea decît prin credinţă;

⁶⁹ Adică 237 de pagini din totalul de 408 în ediţia de Labriolle.

⁷⁰ Confesiuni 10, 3 (4), p. 242 Lab: sed quis adhuc sim ecce in hoc tempore confes-sionum mearum et mulţi hoc nosse cupiunt „dar cum mă simt eu acum, în chiar vremea cînd scriu aceste confesiuni, mulţi ar dori să ştie".

⁷¹ Totuşi, curiozitatea noastră va regreta întotdeauna că Sfîntul Augustin n-a spus nimic despre cei zece ani care despart moartea Monicăi de redactarea Confesiunilor.

¹¹ Confesiuni, cărţile 1l-l3, pp. 286-408 Lab.

⁷³ Cf. Williger, Aufbau der Konfessionen (şi bibliografia anterioară p. 81, n. 2); Stiglmayr, Aufbau der Confessiones; în fine, şi mai cu seamă, Landsberg, Conversion, pp. 3l-38.

⁷⁴ Schmaus, Psychologische Trinitătslehre, p. 5.

⁷⁵ Cititorul îşi dă desigur seama cît este de dificil, în perspectiva augustiniană, să se delimiteze cu precizie noţiunile de filozofie şi de teologie.

^lf>P.L., voi. XLII, c. 819-860.

⁷⁷ De Trinitate, cărţile 9-l5, ibid., c. 959-l099.

RETORICA

67

crezînd şi ştiind ce crede, Augustin încearcă acum să înţeleagă⁷⁸. Nu-i nevoie să analizez aici aceste pagini admirabile, în care unul dintre cele mai mari genii metafizice şi-a dat întreaga măsură. E de-ajuns că am amintit tema esenţială a cercetării şi metoda folosită: Augustin va căuta, în chiar structura sufletului, imagini, vestigii ale Sfintei Treimi, capabile, atît cît e cu putinţă, să pună în lumină fără să-l epuizeze misterul unitrinismului divin⁷⁹. Metodă pur filozofică, al cărei punct de plecare e psihologie, iar mişcarea — dialectică.

De Trinitate are deci o structură dublă, formată din alăturarea a două tratate al căror caracter complementar, reciproc, este evident, dar care sînt net deosebite în ce priveşte metoda şi conţinutul. Augustin, negreşit, îşi previne cititorul asupra acestui lucru, cînd, la începutul cărţii I, expune tema lucrării⁸⁰. Cititorul modern însă trebuie să-şi mobilizeze toată atenţia pentru a sesiza întreaga semnificaţie a acestei împărţiri; el va fi de părere, cred, că dimen­siunea filozofică a părţii a doua, metoda atît de particulară adoptată în ea, ar fi avut de cîştigat dacă ar fi fost anunţate dinainte; pentru că e cît se poate de surprinzător că, la sfîrşitul cărţii a VUI-a, Sfîntul Augustin desprinde brusc, şi în fond cam arbitrar, o primă imagine psihologică a Sfintei Treimi, anunţînd că investigaţiile sale vor continua pe acest teren⁸¹: trecere de tip „placă turnantă", care denotă o concepţie cu totul specială despre compoziţie.

Planul Cetăţii lui Dumnezeu este, o ştie oricine, extrem de complex şi de stufos. Redus însă la structura sa generală, se înfăţişează aproximativ astfel⁸²:

Partea întîi (caracter polemic, negativ): combaterea păgînismului din epocă (cărţile I-a X-a).

a) Zeii păgîni nu au avut nici o înrîurire asupra mersului istoriei, în speţă asupra celei a poporului roman (cărţile I-a V-a).

b) Zeii nu pot asigura credincioşilor lor viaţa veşnică (cărţile a Vl-a-a X-a). Partea a doua (caracter dogmatic, pozitiv): viziunea creştină asupra istoriei.

a) întemeierea teologică a Cetăţii lui Dumnezeu, de la facerea lumii pînă la cădere (cărţile a Xl-a-a XlV-a).

b) Istoria Cetăţii lui Dumnezeu inserată în cetatea pămîntească, de ia Cain pînă în epocă (cărţile a XV-a-a XVIII-a).

c) Istoria viitoare: Judecata de Apoi (cărţile a XlX-a-a XXII-a).

⁷⁸ Cf. Gilson, lntroduction ă l'etude de saint Augustin, pp. 3l-43.

⁷⁹ Voi reveni asupra acestei chestiuni în partea a doua, pp. 26l-270.

⁸⁰ De Trinitate 1, 2 (4), ibid., c. 822: sedprimum secundum auctoritatem Scripturarum sanctarum, utrum ita sefides habeat, demonstrandum est. Deinde, si voluerit et adiuverit Deus, istis garrulis ratiocinatoribus... sic fortasse serviemus, ut inveniant aliquid unde dubitare non possint etc. ... „dar în primul rînd trebuie arătat cum se prezintă dogma [Sf. Treimi] în conformitate cu autoritatea Sfintelor Scripturi. Apoi, dacă Domnul va voi şi mă va ajuta, voi aduce poate un serviciu acestor critici guralivi, aşa încît să afle şi ei ceva de care să nu se mai poată îndoi".

⁸¹ W., 8, 10(14), c. 960.

⁸² Augustin ne furnizează el însuşi acest plan: Retractări 2, 43, P.L., voi. XXXII, c 647-648; Cetatea lui Dumnezeu 1, 36, P.L., voi. XLI, p. 46; 10, 35, 4, c. 316; 11, 1 (sfîrşit), c. 317; şi mai ales Lettre Lambot, ap. Revuebenedictine, 1939, p. 112, r. 10-22: cf. Deferrari-Keeler, City ofGod, its Plan and Development, pp. 117-l26. '

68

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

Şi în acest caz, totul e coerent: combaterea păgînilor cerea o contraparte pozitivă⁸³; iar, în partea întîi, era firesc ca polemica, aşezată mai întîi pe plan politic, să fie adusă pe plan religios. Pornind de la necesitatea de a birui neliniştea pe care a produs-o în multe suflete devastarea Romei de către Alaric, Sfîntul Augustin ajunge pas cu pas să traseze o gigantică perspectivă a istoriei generale a lumii şi a omenirii. Repet, nimic mai legitim, numai că această metodă a amplificării progresive îl împiedică pe autor să aibă un subiect net delimitat, făcîndu-l să trateze rînd pe rînd un şir de subiecte; ierarhizate prin raporturi lăuntrice, totuşi distincte între ele. De unde, carac­terul complex şi uneori greu de urmărit al planului marii sale lucrări...

Augustin nu s-a prea preocupat nici aici să-şi pregătească cititorul pentru ceea ce îl aşteaptă. Pătrunzi în Cetatea lui Dumnezeu fără să cunoşti adevă­ratele proporţii ale edificiului. încă de pe prima pagină, de la primul rînd, întîlneşti, e drept, o formulare a subiectului⁸⁴, dar această definire — istoria trecută şi viitoare a cetăţii cereşti — nu se potriveşte decît părţii a doua a lucrării (a Xl-a-a XXII-a). Expunerea se abate numaidecît, angajîndu-se în polemica împotriva păgînilor. La sfîrşitul primei cărţi, subiectul e reamintit din nou, în aceeaşi formulare restrînsă⁸⁵. Sfîntul Augustin adaugă apoi că mai are de spus cîteva cuvinte împotriva păgînilor, care pun nenorocirile abătute asupra Romei pe seama interzicerii cultelor închinate zeilor lor⁸⁶; după care, generalizînd problema, trasează planul a ceea ce va forma obiec­tul cărţilor a II-a-a X-a⁸⁷. Ciudat fel de a face introducerea la întinsele expuneri care urmează: toată această primă parte se înfăţişează ca un gigantic excursus™.

Dar să mergem mai departe: nu numai întocmirea generală, structura de ansamblu mi se par total discordante faţă de concepţia noastră modernă

⁸³ După cum ne atrage atenţia Sfîntul Augustin, Retractări 2, 43, 2, c. 648.

⁸⁴ Cetatea lui Dumnezeu l,praef., P.L., voi. XLI, c. 13: gloriosissimam civitatem Dei, sive in hoc temporum cursu, cum inter impios peregrinatur exfide vivens, sive in illa stabi­litate sedis aeternae,... hoc opere... defendere... suscepi „am luat asupră-mi... să apăr... prin această lucrare preamărită Cetate a lui Dumnezeu, atît în decursul acestor vremuri, cînd rătăceşte printre necredincioşi, hrănindu-se din credinţă, cît şi în acea durată stabilă a sălaşului veşnic".

⁸⁵ Id., 1, 35 (sfîrşit), c. 46.

⁸⁶ Id., 1, 36 (început), ibid.: sed adhuc quaedam mihi dicenda adversus eos qui Romanae reipublicae clades in religionem nostram referunt qua diis suiş sacrificare prohibentur „dar încă mai rămîne să spun cîteva cuvinte împotriva acelora care pun distrugerea statului roman pe seama religiei noastre, pentru că ea interzice să se aducă sacrificii zeilor lor".

⁸⁷ Id., ibid., commemoranda enim... „trebuie amintite..." ( = r. 2-4). Postremo adversus eos... „în cele din urmă împotriva acestora..." ( = r. 5-l0).

⁸⁸ Cf. la sfîrşitul acesteia (10, 32, 4, c. 316), unde Sfîntul Augustin face legătura cu cartea întîi: deinceps itaque, ut in primo libro polliciti sumus, de duarum civitatum... exortu etprocursu, et debitisfinibus etc. ... „apoi, deci, aşa cum am făgăduit în prima carte... despre începutul şi evoluţia acestor două cetăţi şi despre cuvenitele lor sfîrşituri... etc."

RETORICA

69

despre compoziţie, ci, într-o măsură şi mai mare, modul în care Sfîntul Augustin realizează fiecare element al temei sale, modul în care construieşte şi dezvoltă fiecare expunere. Mai cu seamă în această privinţă, mulţi vor fi de părere că el „compune defectuos". Să detaliem puţin⁸⁹.

Augustin, fără îndoială, nu pregetă să anunţe în mod explicit diviziunile temei sale. Aceste diviziuni acoperă uneori cîte o expunere de ansamblu ce poate să se întindă chiar şi pe cîte zece cărţi⁹⁰. Cel mai adesea, este vorba de o expunere scurtă: de exemplu, el recurge la diviziune în expunerile sale didactice precum cele din De doctrina christiana, unde ea are un foarte accentuat caracter scolastic⁹¹. O foloseşte însă şi ori de cîte ori vrea să limpezească o expunere complexă, de pildă în controversă, în momentul cînd respinge o acuzaţie a adversarului⁹², sau în teologie, spre a introduce ordine şi a face lumină într-o demonstraţie anevoioasă⁹³.

⁸⁹ Cf. deja observaţiile judicioase din Deferrari-Keeler, City ofGod, pp. 127-l36.

⁹⁰ Astfel, în Cetatea lui Dumnezeu el dă subîmpărţirea primei părţi (cf. p. 66, n. 2—3) şi acelei de a doua (într-un mod foarte scurt, dar clar: 10, 35, 4, c. 316; 11, 1 [sfîrşit], c. 317; de duarum civitatum... exortu etprocursu (sau excursu), et debitis (finibus) „despre începutul şi evoluţia... celor două cetăţi şi despre cuvenitele lor (sfîrşituri)"; cf. şi 20, 30, 6, c. 708 (planul ultimelor două cărţi); 21, 22, c. 735 (planul sfîrşitului cărţii 21).

⁹¹ în care am semnalat mai înainte (supra, pp. 28-29) un ecou al metodei gramati­ci anului.

⁹² Bunăoară, în Contra lulianum Pelagianum 1, 1, (3) P.L., voi. XLIV, c. 643 (e vorba de respingerea şi întoarcerea acuzaţiei de maniheism): ... nune ergo... ita distribuam disputationem meam ut ostendam prius... Deinde monstrabo... Tertio loco... Postremo... „aşadar acum... astfel voi diviza expunerea mea ca să arăt mai întîi... Apoi voi demon­stra. .. în al treilea rînd... In cele din urmă..."

⁹³ Bunăoară, în De Trinitate 2, 7 (13), P.L., voi. XLII, c. 853 (quaestio privind teo-faniile din Vechiul Testament) diviziunea complexă:

( utrum Pater... „dacă Tatăl..."

primum quaerendum est... ) an aliquando Pater... „mai întîi trebuie cercetat..." Y.dacă uneori Tatăl..."

an sine ulla distinctione... (^ „dacă fără nici o deosebire" | utrum adhoc...

„dacă la aceasta" deinde... JanAngeli „apoi..." | „dacă îngerii"

an ut ipsum corpus ^ „dacă asemeni corpului însuşi"

[utrum... mittebatur

postremo videbimus... J „dacă..." „era trimis" fnisicum...

„în cele din urmă vom vedea..." | an missus non sit... J„decît atunci cînd..."

^„sau nu a fost trimis" | vel cum... sive... sive... ^„sau cînd" „sau... sau"

Am simplificat! Utrum mittebatur „dacă era trimis" din postremo „în cele din urmă" e însoţit de o quaestio „întrebare" subsidiară: et si mittebatur quid inter illam missionem „şi dacă era trimis ceva în timpul acelei misiuni" etc.