Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos

34

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

O CULTURA LITERARA: GRAMATICA

35

citirea unui text era deja prin ea însăşi un început de interpretare a acestuia; în majoritatea cazurilor, se cerea făcută delimitarea cuvintelor (distinguere), a fragmentelor de enunţ şi a perioadelor, marcînd prin pauze şi prin in­flexiuni ale vocii (pronuntiare) tot.ceea ce astăzi este indicat prin sistemul nostru complex de punctuaţie. într-un text de oarecare întindere, se întîlneau inevitabil o serie întreagă de situaţii ambigue, în care delimitarea cuvintelor sau punctuaţia se puteau efectua în diverse moduri, dînd astfel textului tot atîtea sensuri diferite. Probleme în care şcolarul întîmpina dificultăţi şi a căror rezolvare cădea în sarcina profesorului⁸⁷.

Pe de altă parte, condiţiile de transmitere manuscrisă a textelor explică rolul didactic jucat de emendatio. în zilele noastre, critica de text este re­zervată exclusiv studiului ştiinţific, în particular muncii de pregătire edito­rială: tiparul şi difuzarea de exemplare riguros identice o fac inutilă pe plan didactic, şi chiar literar. în Antichitate, dimpotrivă, nu se întîlneau niciodată două texte identice, încît, fie şi numai din raţiuni practice, elevii trebuiau puşi să colaţioneze manuscrisele pe care le aveau la dispoziţie cu cel al profesorului.

Emendatio răspundea însă şi unor necesităţi mai profunde: caracterul nesigur al tradiţiei manuscrise tindea necontenit să corupă, să transforme caracterul operelor; diversele texte care circulau, aflate în comerţ, nu se deo­sebeau doar prin unele greşeli de detaliu; ele puteau să aparţină unor familii de manuscrise distincte şi atît de diferite, încît natura, stilul, chiar valoarea literară a operei puteau suferi din această pricină schimbări notabile. Un studiu literar cerea deci adesea, din partea profesorului, ca şi din partea simplului amator, o luare de poziţie faţă de aceste divergenţe, un efort pentru determinarea şi adoptarea unei anume forme a textului care părea conformă cu ceea ce se credea a fi originalul⁸⁸.

După cum se poate bănui, metoda urmată nu avea nimic din rigoarea ştiinţifică pe care majoritatea filologilor noştri o consideră astăzi necesară: clasificarea manuscriselor în familii, reconstituirea arhetipului, alegerea martorului (sau a grupului) privilegiat etc. Exista, fără îndoială, ideea de manuscris bun şi de manuscrise defectuoase, primul servind la corectarea acestora din urmă. Era vorba însă de o vedere de ansamblu destul de subiectivă şi care nu se baza pe o tehnică bine pusă la punct. Se pare că, atunci cînd erau confruntate mai multe texte, toate lecţiunile lor erau puse

⁸⁷ Cf. De doctrina christiana 3, 2 (2)-4 (8), P.L., voi. XXXIV, c. 65-68, unde aceste probleme sînt abordate în cazul particular al Bibliei (partea a treia, p. 345).

⁸⁸ în aceeaşi ordine de idei, gramaticianul trebuia deseori să se preocupe de chestiuni privind autenticitatea (transmiterea manuscrisă facilitează interpolările, uzurpările de titluri); cf. întrebările pe care şi le pune Servius în textul citat mai jos, în nota 93, privi­toare la titlul lucrării, ordinea şi numărul cărţilor. G. Bardy, Faux etfraudes litteraires dans l'antiquite chretienne, ap. Revue d'histoire ecclesiastique, voi. 32, 1936, pp. 5—23; 275-302.

practic pe acelaşi plan; fiecare caz era tratat izolat: lecţiunea bună era aleasă — eclectic — pentru interesul ei intrinsec, fără grijă deosebită, ameste-cîndu-se prin aceasta aportul unor tradiţii diferite: după cum o atestă măr­turia papirusurilor, predecesorii noştri antici n-aveau faţă de tradiţia alterată sau compozită aceeaşi spaimă pe care o au editorii de astăzi. Iar această alegere eclectică se întemeia în esenţă pe raţiuni estetice, de gust; pe ideea pe care cel în cauză şi-o făcea despre stilul autorului; încît este lesne de înţeles că în emendatio critica textuală şi cea literară erau, cum spuneam, intim amestecate.

în cazul altor aspecte caracteristice ale metodei literare antice, cauzele sînt mai greu de identificat; astfel de aspecte nu putem decît să le descriem, dar este important ca ele să fie consemnate, dată fiind influenţa profundă pe care au exercitat-o asupra tehnicii intelectuale, asupra deprinderilor mentale ale unui om cum a fost Sfîntul Augustin.

Elementul esenţial al studiului literar este comentariul, enarratio. Fără îndoială că şi pentru noi explicarea, studierea unui text constau mai ales în asta; dar, sub această similitudine de ansamblu, trebuie sesizat totuşi spiritul particular care-i anima pe vechii grammatici. Nu insist asupra conţinutului însuşi al acestui comentariu, care vizează, cum e şi firesc, deopotrivă forma şi fondul. în ceea ce priveşte fondul, voi reveni pe îndelete ceva mai încolo. Legat de formă, autorii noştri fac puzderie de remarci privitoare la gramatică (morfologie, folosirea tropilor, a figurilor lexicale şi a figurilor retorice), metrică, procedeele retorice etc. Ei se ostenesc să degaje sensul cuvintelor şi al pasajelor obscure, această preocupare ajungînd adesea, la unii din sco-liaştii noştri, pînă la parafrază: pasajul studiat se traduce în limbaj clar (şi dezvoltat).

îi preocupa însă mai cu seamă clarificarea sensului cuvintelor luate izolat. în această privinţă, Sfîntul Augustin ne scuteşte să recurgem la alte surse, atît de numeroase sînt în opera lui referirile la această tehnică didactică. îi place să zăbovească asupra chestiunilor de vocabular — defi­niţii, distincţii între sinonime⁸⁹ — cel puţin la fel de mult ca asupra obser­vaţiilor de ordin gramatical. Explică uneori cîte un cuvînt dificil făcînd apel la experienţă sau la uzul limbii comune ⁹⁰; cel mai adesea însă — şi aceasta nu trebuie să ne mire, după menţiunile pe care le-am făcut ceva mai îna­inte privitor la spiritul de care era animată şcoala antică — , explicaţiile sale
⁸⁹ Astfel, expositio la Epistola către Galateni 5, 19-21, P.L., voi. XXXV, c. 2142 (distincţia dintre aemulatio „rivalitate, pizmă, zavistie" şi invidia „invidie, pizmuire"); Predica 23, 8 (8), P.L., voi. XXXVm, c. 158 (arrha „amanet" şipignus „gaj"; cf., privitor la aceleaşi cuvinte, Predicile 156, 15 [16], ibid., c. 858 şi 378, P.L., voi. XXXIX, c. 1673). Preiau aceste referinţe din Roberti, Relazionifra diritto romano e patristica, p. 325, n. 2.

⁹⁰ De pildă, în Enarratio in Psalmum 149, 12, P.L., voi. XXXVII, c. 1955: el explică termenul framea „lance (germană)" comparînd denumirile populare ce se dădeau diferitelor feluri de spadă.

36

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

au un caracter livresc, se bazează pe autoritatea vechilor autori, pe uzul clasicilor⁹¹. Procedeul la care se recurgea de preferinţă era etimologia: Augus-tin, după cum s-a semnalat adesea, o foloseşte şi el din plin în opera sa⁹².

Nu voi urmări în detaliu tehnica folosită de comentatori, ci prefer să atrag atenţia asupra metodei ce le călăuzea munca.

Acest comentariu, ca să folosesc jargonul nostru pedagogic, este mai mult literal decît literar. Să-l deschidem, bunăoară, pe cel al lui Servius la Eneida⁹³. La prima pagină, comentatorul trasează programul pe care-l va urmări în enarratio: In exponendis auctoribus haec consideranda sunt..., explicarea autorilor trebuie să aibă în vedere pe rînd: viaţa poetului, titlul operei, natura versului folosit, scopul urmărit de scriitor, numărul cărţilor, în fine comentariul literal, explanatio. Tot restul este, în şase capitole, un vast program de introducere generală, menit să ofere o viziune de ansamblu asupra operei.

Să observăm însă metodologia de lucru a lui Servius: el expediază în trei pagini viaţa lui Vergiliu, după care nu mai are nevoie decît de încă una ca să termine cu restul introducerii. Scribentis intentio? „scopul celui care scrie?" Să rivalizeze cu Homer, să-l laude pe August prin strămoşii săi, Homerum imitări et AugustumHaudare a parentibus „a imita pe Homer, iar pe August a-l lăuda prin strămoşii lui". După care începe numaidecît imensa, interminabila explanatio, vers cu vers, a poemului. Este de consemnat aici un fapt cu caracter general⁹⁴: se pare că deprinderile şcolii antice îl abăteau

⁹¹ De doctrina christiana 3,3 (6), P.L., voi. XXXIV, c. 67 (Augustin explică distincţia dintre interrogatio şi percontatio) inter percontationem autem et interrogationem hoc veteres interesse dixerunt quod etc. ... „între întrebarea reală şi interogaţia retorică cei vechi au menţionat următoarea diferenţă etc." Cetatea lui Dumnezeu 10, 1 (2), P.L., voi. XLI, c. 278 (îl citează pe Vergiliu, quidam latini eloquii magnus auctor „un mare scriitor de limbă latină", în sprijinul sensului pe care-l dă cuvîntului colonus).

⁹² Vezi Alfaric, Evolution intellectuelle, p. 47, n. 6; Comeau, Saint Augustin exegete, p. 81; Roberti, Relazioni fra diritto romano e patristica, p. 325, n. 1. Exemplele s-ar putea înmulţi la nesfîrşit: remedium a medendo, id est medicando „leac [vine] de la lecuind, adică îngrijind"; servus a servando „slujitor/sclav [vine] de la slujind"; colonus „colon/cultivator de părnînt" vine de la colere „a cultiva pămîntul", religio „religie" de la religere „a fi pios/religios", praesentia „cele de faţă" de la prae sensibus „în faţa simţurilor", cuneus „cui/pană de prins" de la coito in unum, co-uneus „unire în[tr-o] un[itate]" {Cetatea lui Dumnezeu 19, 15, voi. XLI, c. 643; Contra Iulianum Pelagianum 3, 21 (42), P.L., voi. XLIV, c. 723; Cetatea lui Dumnezeu 10, 1, 2, c. 278; 10, 3, 2, c. 280; cf. şi infra, pp. 42, 61 -62, 114).

⁹³ Servius, In /Eneaden, ed. Thilo, I, pp. I -5.

⁹⁴ „Introducerea" lui Servius la Bucolice şi la Georgice este şi mai expeditivă. Acelaşi lucru se poate spune despre introducerea lui Donatus la Terenţiu. Doar comentariul lui Claudius Donatus la Eneida este destul de diferit: cu un prolog mai dezvoltat, mai sintetic, în care găsim chiar şi o schiţă a caracterului lui Enea (pp. 2-3, ediţia Georges); explicaţia rezidă în faptul că acesta nu e un comentariu gramatical, ci retoric, autorul

O CULTURA LITERARA: GRAMATICA

37

pe cititor de la viziunile sintetice, de la problemele de ansamblu pe care le pune o operă de mare anvergură; că textul se înfăţişa minţii şi reflecţiei nu prin masa, prin organismul său, ci prin seria succesivă a elementelor. Vergiliu era citit nu aşa cum se contemplă de sus un vast peisaj, ci aşa cum se admiră un colier de perle ţinut între degete, examinînd pe rînd fiecare bob pentru propria-i frumuseţe.

Această impresie se confirmă dacă examinăm urmarea: explanatio procedează vers cu vers, ba chiar cuvînt cu cuvînt! Să-l urmărim iar pe Servius: iată-l abordînd Eneida, cîntul 1, versul l⁹⁵: el explică arma: arma, bellum, e tropul numit metonimie; apoi arma virumque, apoi cano, mai departe Troiae, qui primus etc. şi tot aşa în continuare. Rar se întîmplă să cuprindă mai mult de un vers întreg; textul se desface, în mîinile sale, în fragmente izolate, fiecare punînd sagacităţii problema sa particulară. Există la aceşti comentatori un fel de atomism psihologic, de miopie care-i împiedică să ridice capul, să vadă un ansamblu şi care-i face, pe de altă parte, să cumpănească cu migală fiecare cuvînt, conferindu-i un sens, o importanţă proprii, autonome.

Că aşa arăta metoda urmată de dascălii lui Augustin şi mai tîrziu de Augustin însuşi devenit la rîndul său dascăl o dovedeşte curiosul pasaj din De magistro, unde-l vedem propunînd fiului său Adeodat explicaţia unui vers din Vergiliu.

Si nihil ex tanta Superis placet urbe relinqui „Dacă zeilor le-a fost pe plac să nu lase să mai dăinuie nimic dintr-un oraş atît de mare" (En. 2, 659).

„Cîte cuvinte sînt în acest vers? [...] Spune-mi ce înseamnă fiecare cuvînt." Adeodat răspunde, iar comentariul se deapănă pas cu pas: se explică si, apoi nihil, apoi ex...⁹⁶

Avem aici o modalitate de abordare care s-a impus la Augustin, la fel ca şi la ceilalţi literaţi ai imperiului. Va trebui să ne punem mai tîrziu întrebarea dacă ea nu explică anumite modalităţi ale metodei sale exegetice⁹⁷.

Mi se pare de prisos să mai insist: toată lumea ştie cît de mult s-a impregnat întreaga cultură a lui Augustin de această formaţie literară; mai tîrziu, ca episcop, se va preocupa să zăgăzuiască orice manifestare exterioară a acestei culturi, pe care o găsea prea profană, şi se va socoti dator să simu­leze o anume desconsiderare a acestor clasici şi a operelor lor; aşa se face că din pana sa vor ieşi expresii precum: JEneae nescio cuius errores, librum

propunîndu-şi să-l înfăţişeze pe poet ca pe retorul desăvîrşit, rhetor summus, şi opunînd studiul său despre Vergiliu celui pe care-l făceau gramaticienii (p. 4, r. 24 şi urmă­toarele).

⁹⁵ Ed. Thilo, I, pp. 5 şi urm.

⁹⁶ De magistro 2 (3)-3 (6), P.L., voi. XXXII, c. 1196-l197.

⁹⁷ A se vedea în partea a treia, pp. 347-348.

38

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

cuiusdam Ciceronis „rătăcirile unui oarecare Enea, cartea unui anume Cicero"⁹⁸. Augustin se ruşina pentru cunoaşterea prea aprofundată a lui Cicero, întocmai cum Cicero odinioară se prefăcea, în De signis, a nu cunoaşte numele sculptorilor greci. Să nu ne lăsăm însă amăgiţi în această privinţă; Augustin i-a iubit prea mult pe aceşti clasici, spiritul său fusese în aşa măsură plămădit de ei, încît în orice ocazie nu era chip să nu-i vină pe buze sau să nu-i iasă de sub condei, potrivită în context, irezistibilă, cîte o expresie ciceroniană sau cîte un citat din Vergiliu.

⁹⁸ Confesiuni 1, 13 (20), r. 14, p. 18 Lab.; 3, 4 (7), p. 49, r. 5. Cf. şi philosophaster Tullius „Tullius pretins filozof": Cetatea lui Dumnezeu 2, 27, P.L., voi. XLI, c. lh;poeta insignis illorum „vestitul poet al lor [Vergiliu]": id., 5, 12, 2, c. 155; ut ait quidam [Cicero], „cum spune un oarecare [Cicero]": Scrisoarea 137, 2 (5-), P.L., voi. XXXIII, c. 517; etc. ... Compararea tuturor acestor texte infirmă susţinerea lui Tescari din Nota Augustiniana, pentru care cel de-al doilea n-ar cuprinde nici o ironie dispreţuitoare. Această atitudine se explică în funcţie de dreptul canonic, care interzicea episcopului citirea de cărţi profane; cf. Histoire de l education, pp. 424-425.

CAPITOLUL AL II-LEA

Greaca

I. în conformitate cu tradiţia didactică romană, Sfîntul Augustin a învă­ţat limba greacă. — II. El cunoaşte ceva greacă. — III. Dar nu mult. — IV. Greaca începe să fie uitată în Occident.

I

Inventarierea, pe care ne-o propunem aici, a culturii gramaticale a lui Augustin nu a luat deocamdată în considerare decît limba şi literatura latine. E cazul să spunem cîte ceva şi despre problema elinei.

Educaţia romană era în principiu bilingvă: textele stau mărturie că în timpul Republicii şi în toată perioada de început a imperiului învăţămîntul literar de care ne ocupăm era realizat deopotrivă în greacă şi în latină¹: şcolarul trebuia să înveţe atît gramatica elină, cît şi gramatica limbii sale materne; el îi studia pe clasicii greci, ca şi pe cei latini, Homer jucînd acelaşi rol dominant care i se recunoştea, după cum am văzut, lui Vergiliu. Obiceiul era chiar ca studierea gramaticii greceşti s-o preceadă în timp pe cea a latinei — metodă ce pare astăzi ciudată: e de mirare să vezi un copil studiind o limbă străină înainte de a se fi familiarizat cu gramatica limbii sale materne. Lucrul acesta nu este totuşi atît de şocant cum pare la prima vedere: să nu uităm că predarea latinei era nu atît cea a unei limbi vii, cît a unei limbi literare fixate în operele clasicilor; ea constituia o tradiţie venind dintr-o vreme cînd întregul învăţămînt se desfăşura în limba greacă şi cînd, pentru un roman, cultura intelectuală se identificase cu cultura greacă. Teoreticienii justificau o atare practică, spunînd că, de vreme ce latinii i-au imitat pe greci, se cuvenea ca modelul să fie studiat anterior copiei...

Cît se păstrase pînă în vremea lui Augustin din această practică unanim atestată? Confesiunile ne arată o dată mai mult stabilitatea tradiţiilor şcolare. In copilăria sa, Augustin a trebuit, nu fără trudă, să înveţe greaca şi să se familiarizeze cu Homer². Şi în această privinţă, el e un bun martor nu doar

¹ Jullien, p. 200; Gwynn, pp. 92 (după Cicero), 226-230 (după Quintilian); Leclercq, c 1746.

² Confesiuni 1, 14 (23), pp. 19-20 Lab.

40

VIR ELOQVENTISSIMVS AC DOCTISSIMVS

pentru sine, ci şi pentru epoca lui. Numeroase alte documente atestă că într-adevăr aşa se obişnuia peste tot³.

Aici însă, nu fac istoria educaţiei, ci aceea a culturii: este mai important să ştim dacă studierea limbii eline a lăsat urme durabile în cultura lui Augustin, decît să constatăm prezenţa acestei limbi în ciclul studiilor parcurse de el. Cunoştea Augustin limba greacă?

II

La această întrebare, deseori reluată⁴, s-au dat răspunsuri diferite şi nu o dată contradictorii. Aş vrea la rîndul meu să explic pe scurt ce cred despre asta, fără mari speranţe de a pune-punct acestei lungi controverse: sîntem în faţa uneia dintre acele probleme în care textele, oricît de atent adunate, lasă o marjă considerabilă aprecierii şi judecăţii istoricului⁵.

Să ne ferim de formule prea categorice şi, întîi de toate, să nu ne lăsăm amăgiţi de cele întîlnite sub pana lui Augustin. într-o zi, s-a întîmplat să scrie următoarele: „Cît despre mine, greaca nu o prea cunosc, mai bine zis n-o cunosc defel", et ego quidem graecae linguae perparum assecutus sum, etprope nihil⁶. Să nu-i luăm însă vorbele întocmai! în context, această pretinsă „recunoaştere" a propriei neştiinţe nu-i decît o glumă, un artificiu retoric: Petilianus atribuise un sens greşit cuvîntului kccGo^ikoi;, iar Augustin avea să-l corecteze; ca să-şi pună adversarul într-o lumină proastă, el începe prin a

³ Cf., de pildă, mărturia unei inscripţii romane din perioada creştină (Muzeul Termelor), CIL 6, 33929: epitaful unui copil mort la vîrsta de şapte ani: Dalmatio filio dulcissimo... qui, studens litteras Graecas, non monstratas sibi Latinas adripuit „prea iubi­tului nostru fiu Dalmatius... care, studiind greaca, a învăţat de unul singur şi latina". Tra­diţia se prelungeşte atîta timp cît durează civilizaţia antică: la un secol după Augustin, Fulgentius Ruspensis (467-532) studiază şi el greaca, pe Homer şi Menandru, înainte de a trece la latină (Ferrandus din Cartagina, Vita Fulgentii 1, 4, ediţia Lapeyre, pp. 11 -l2).

⁴ Clausen, A. Augustinus Sacrae Scripturae interpres, pp. 30-39; Reuter, Augustin und der katholische Orient, îndeosebi pp. 170-l80; Rottmanner, Zur Sprachenkenntnis des HI. Augustinus; Angus, Sources, pp. 236-276 (e studiul cel mai precis); Becker, Augustin, pp. 120-l38; Alfaric, Evolution, pp. 18-l9; Combes, Saint Augustin et la culture clas-sique, pp. 4-6; Salaville, La connaissance du grec chez saint Augustin; Guilloux, Saint Augustin savait-il le grec ?; Vega, El helenismo de san Agustin; Henry, Plotin et l'Occident, pp. 133-l37. Nu pun aici în evidenţă judecăţile ce tratează lapidar această chestiune ale unor autori care au întîlnit-o în cursul cercetărilor lor, dar n-au făcut din ea obiectul unui studiu detaliat.

⁵ Totuşi, recitind atent aceste diferite studii, găsesc uneori mai puţină opoziţie între analizele lor decît între formulările, adesea excesive în concizia lor, prin care autorii au încercat să-şi precizeze impresia. Pe de altă parte, constat că ultimii istorici care s-au ocupat de această chestiune înclină spre o soluţie intermediară, analogă celei susţinute de mine aici (cf. Salaville, Guilloux, loc. cit.; Schmaus, Trinitătslehre, p. 9; Comeau, Saint Augustin exegete, pp. 36, 46-47) şi formulată clar de Angus încă din 1906 (teza IV, p. 276).

⁶ Contra litteras Petiliani 2, 38 (91), P.L., voi. XLUI, c. 292.

GREACA

41

spune: „Nu sînt eu mare specialist în materie de limbă greacă..., dar nici nu-i nevoie să fii pentru a şti că de fapt« catolic » nu înseamnă unic, ci universal."⁷

Nu trebuie să pierdem simţul concretului, al complexităţii nuanţate în care realul se mişcă în mod firesc: a nu şti limba greacă sau a o şti, iată nişte cuvinte cu sens imprecis. Pentru un francez cultivat de astăzi, există multe moduri de a şti engleza sau germana. A şti germana poate să însemne a fi capabil, căutînd la nevoie cîteva cuvinte în dicţionar, să citeşti un articol din Pauly-Wissova sau din Philologische Wochenschrift; dar poate să însemne tot aşa, ceea ce e un lucru cu totul diferit, a te fi hrănit în tinereţe cu lecturi din Heine în aceeaşi măsură ca din Baudelaire, a-l considera pe Goethe drept un clasic pentru aceleaşi motive ca pe Racine sau Victor Hugo, a-ţi simţi gîndirea la largul ei în atmosfera germană întocmai ca în cea franceză. îndelungata legătură cu opera lui Augustin m-a făcut să cred că el cunoştea greaca, dar mai mult în primul fel decît în cel de-al doilea: destul ca s-o poată folosi pe plan tehnic, dar prea puţin ca să putem atribui acesteia un rol activ în cultura lui.

E un lucru cert că Augustin avea oarecare cunoştinţe de greacă. Se întîmplă destul de des să citeze termeni greceşti şi să îi explice⁸; e deja ceva, dar e mai mult decît atît. îl vedem adesea recurgînd la textul grecesc al Bibliei. Se slujeşte de el la comentarea şi corectarea (emendatio) Bibliei latineşti, fie pentru a-i preciza sensul, fie cînd trebuie să aleagă între mai multe versiuni divergente sau chiar pentru a le corecta şi a propune o traducere nouă, făcută direct după textul grec⁹. îl vedem, de asemenea, raportîndu-se la textul original al Omiliilor către neofiţi ale Sfîhtului Ioan Chrysostomos şi pentru a-i răspunde lui Iulian din iEclanum, op'unînd traducerii latineşti folosite de acesta o traducere proprie din limba greacă a două pasaje deosebit de importante¹⁰; în cadrul aceleiaşi polemici, el mai traduce după textul original cîteva rînduri din prima Omilie despre post a Sfîntului Vasile¹¹.

III

Toate acestea însă nu ne duc prea departe: aceste texte dovedesc o anumită cunoaştere a limbii, dar nu ne îngăduie să tragem concluzia că e vorba de stăpînirea ei cu adevărat, de o familiarizare veritabilă cu gîndirea

⁷ Cf. Combes, p. 5, contra Alfaric, p. 18 şi n. 6, şi deja Angus, pp. 238-239. Se invocă de asemenea un text din De Trinitate 3, prooem. (1), P.L., voi. XLIII, c. 868, dar el se referă la necunoaşterea limbii greceşti în mediile teologice din Occident (cf. infra, p. 52) Şi nu la necunoaşterea ei de către Augustin (cf. deja Henry, pp. 134-l35; Angus, p. 238).

⁸ Clausen, pp. 30-39; Reuter, pp. 172-l76; şi mai ales Angus, pp. 243-245 şi Becker, pp. 12l-l31, au identificat astfel numeroase cuvinte greceşti explicate de Augustin.

⁹ Cf. partea a treia, pp. 353 şi urm. El nu merge însă destul de departe în adîncirea acestui studiu; lasă celor mai învăţaţi decît el studiul clauzulelor în Biblia greacă: De doctrina christiana 4, 20 (40), P.L., voi. XXXIV, c. 108.

¹⁰ Contra lulianum Pelagianum 1, 6 (22), P.L., voi. XLIV, c. 656; 1, 6 (26), c. 658.

¹¹ W., 1,5 (18), c. 652.