Biografia lui henri-irenee marrou nu are nimic spectaculos
Yüklə 3,11 Mb.
|
. 316
DOCTRINA CHRISTIANA despre valoarea Vechiului Testament sub legea cea nouă, despre flagelurile din Egipt, despre liberul arbitru95, iar Sfîntul Augustin îi dedică nu numai Cetatea lui Dumnezeu96, ci şi mai multe dintre tratatele sale antipelagiene, De peccatorum meritis şi De spiritu et littera91. Scrisoarea lui Volusianus ne-a introdus într-un cerc de literaţi creştini: i-am văzut discutînd între ei chestiuni foarte didactice de retorică şi gramatică98; trec de aici la filozofie şi încep curînd după aceea să pună întrebări de pură teologie privitoare la întrupare şi la dificultăţile pe care aceasta le ridică99. Cînd izbucneşte controversa pelagiană, găsim cel puţin la fel de mulţi laici ca şi clerici sau călugări captivaţi de această problemă şi care discută cu Sfîntul Augustin: printre ei, Marius Mercator100, Prosper din Aqui-tania101, Hilarius102 sau corniţele Valerius, un înalt personaj de la curtea din Ravenna căruia Sfîntul Augustin îi dedică De nuptiis et concupiscentia103. 95 Scrisorile 136 (a lui Marcellinus), 138, 143, P.L., voi. XXXIII, c. 514-515, 525-535, 585-590. 96 Cetatea lui Dumnezeu 1, praef., P.L., voi. XLI, c. 13. 97 P.L., voi. XLIV, c. 109-246. Observaţiile lui Marcellinus asupra primeia dintre' aceste lucrări sînt cele care l-au determinat pe Augustin s-o compună pe cea de a doua: De spiritu et littera 1, 1 (1), c. 201. 98 Scrisoarea 135, 1, P.L., vol.XXXIII, c. 512-513; supra, partea întîi, p. 86. 99 ld„ 1, c. 513-514 şi răspunsul lui Augustin, Scrisoarea 137, c. 515-525. 100 Scrisoarea 193, c. 869-974; acesta era un laic: cf. Schanz, 4, 2, p. 481, nr. 3. 101 Scrisoarea 225 (a lui Prosper), c. 1002-l007. 102 Trei personaje cu numele Hilarius au corespondat cu Augustin în legătură cu pela-gianismul; aici mă gîndesc la Hilarius din Massilia [Marsilia], un laic, autorul Scrisorii 226 (PL., voi. XXXIII, c. 1007-l012) şi căruia, în acelaşi timp ca lui Prosper, Augustin îi dedică De praedestinatione şi De dono perseverantiae (P.L., voi. XLIV, c. 959-992; voi. XLV, c. 993-l034). El e cu siguranţă altul decît episcopul Hilarius (din Narbo [Narbonne]? din Arelas [Arles]?) căruia Augustin îi scrie Scrisoarea 178 (P.L., voi. XXXm, c. 112-l1 A), dar poate că e îngăduit să-l identificăm cu celălalt Hilarius, tot un laic, care-i scrie din Syracusa lui Augustin Scrisoarea 156 (ibid., c. 673-674; cf. răspunsul lui Augustin, Scrisoarea 157, c. 674-693). 103 PL., voi. XLIV, c. 413-414; Scrisoarea 200, P.L., voi. XXXIH, c. 925-926. N-am ţinut seama aici decît de chestiuni cu caracter speculativ, lăsînd deoparte numeroasele consultaţii pe care numeroşi laici i le-au cerut Simţului Augustin în probleme de teologie practică, în cazuri de conştiinţă etc. ... CAPITOLUL AL III-LEA Formarea intelectualului creştin I. Influenţa culturii antice îi impune Sfîntului Augustin ideea unei culturi pregătitoare. — II. Şi programul acesteia: folosirea culturii profane este o idee deja veche în patristică. — III. Originalitatea şi lacunele poziţiei lui Augustin. — IV. Programul studiilor. — V. El depinde strict de tehnica didactică din epocă. I Această cultură creştină se prezintă la Sfîntul Augustin ca fiind dedusă în chip necesar din date strict religioase. Creştinismul presupune o credinţă, convingeri, o dogmă; un anumit număr de idei fundamentale privitoare la Dumnezeu şi la esenţa sa, la om, natura şi menirea sa, la lume, la modul cum a fost creată şi la viitorul ei... Această dogmă trebuie transmisă, expusă credincioşilor şi, într-o anumită măsură, explicată. Pe de altă parte, dogma creştină se întemeiază pe o revelaţie reprezentată în esenţă de anumite texte inspirate, de o carte, Biblia. Este o trăsătură izbitoare, pe care islamul, la începuturile sale, a înregistrat-o: pentru Coran, creştinii (iar împreună cu ei şi evreii) sînt, prin opoziţie cu barbarii idolatri, „oamenii Cărţii", ahl al-Kitab1. Se poate spune deci pe drept cuvînt despre creştinism că prin chiar esenţa sa implică un anumit element intelectual2, cere o anumită cultură. Această cerinţă nu este însă de-ajuns pentru a defini imaginea precisă pe care o va căpăta cultura creştină pentru un om care trăieşte într-o epocă dată, într-un mediu intelectual anume. Ea determină în mod foarte vag un domeniu cu limite elastice. Acestea pot să se contracte, iar la minimum cultura creştină se reduce la putinţa de a citi, la cunoaşterea şi înţelegerea sensului nemijlocit al articolelor unei profesiuni de credinţă. Sau pot, dimpotrivă, să se lărgească şi să-şi anexeze, graţie unei interpretări generoase, cele mai vaste cuceriri ale spiritului uman în toate domeniile gîndirii, ştiinţei şi artei. 1 Coranul 2, 103 (cf. 99, 107). M. J. Lagrange, Le judăisme avânt Jesus Chrisfi, Paris 1931, p. 2792. 2 După Gilson, Esprit de la philosophie medievale, voi. I, pp. 2l-44, m-am străduit şi eu să scot în evidenţă acest aspect în studiul MouoiKoţ 318
DOCTRINA CHRISTIANA Istoria atestă amplitudinea acestor variaţii; rămînînd doar între hotarele Franţei de astăzi, să ne gîndim la distanţa care desparte „cultura creştină" a unui cărturar merovingian3 de cea a unui student din secolul al XlII-lea format la Universitatea din Paris pe vremea lui Roger Bacon, a Sfîntului Bonaventura, a Sfîntului Toma4... Conţinutul real al culturii creştine depinde în fapt de gradul de dezvoltare intelectuală, de mediul de civilizaţie; tocmai pe această cale se reintroduc întotdeauna în interiorul acestei culturi valorile temporale, pe care un efort de intransigenţă poate încerca să le alunge. Sfîntul Augustin ne va furniza dovada: încercînd să precizăm ideea pe care şi-o făcea despre cultura creştină, vom observa imediat influenţa acestei culturi antice pe care el o repudiază, dar în sînul căreia i s-a format gîndirea. Iată pentru început un prim aspect al acestei influenţe: datorită faptului că a cunoscut formaţia bogată şi complexă pe care tradiţia antică o impunea literaţilor săi, Sfîntul Augustin a socotit indispensabil să dea intelectualului creştin o anumită cultură pregătitoare. A socotit atît de indispensabilă această pregătire, încît a găsit de cuviinţă să-i consacre un tratat special, De doctrina christiana, operă pe care o prezintă drept un manual tehrîic5 şi în care esenţialul (circa patru cincimi) este consacrat expunerii unui program de studii preliminare şi analizei unei metode de lucru. Această atitudine poate să pară legitimă şi cu totul firească; trebuie să observăm însă că ea nu se impune cu necesitate. Observaţie cît se poate de adevărată: Sfîntul Augustin a socotit util să consacre cea mai mare parte a unei prefeţe polemice justificării cu anticipaţie a întreprinderii sale, răspun-zînd oponenţilor care apreciau o atare cultură ca inutilă pentru creştin6.
FORMAREA INTELECTUALULUI CREŞTIN 319 în esenţă, le răspunde: „Apreciaţi ca fiind de-ajuns inspiraţia divină care, ziceţi voi, vă ajută să pătrundeţi Scripturile? Recunoaşteţi totuşi că pînă şi vouă v-a trebuit o anume pregătire, căci aţi învăţat cel puţin să citiţi! Doar dacă nu cumva vreţi să faceţi o regulă din izbînda Sfîntului Anton, care a învăţat ad orecchio pe dinafară toată Biblia, sau din aceea, şi mai miraculoasă (şi de altminteri destul de îndoielnică), a unui sclav barbar căruia Domnul i-a dezvăluit direct conţinutul Scripturii! Să admitem că a fost aşa; rămîne totuşi faptul că această cunoaştere se exprimă prin intermediul unei limbi omeneşti, a cărei studiere are în chip necesar un aspect tehnic." Punct decisiv, deoarece prin aceasta Sfîntul Augustin deschide porţile unui element esenţialmente variabil şi relativ. După ce s-a admis utilitatea unei pregătiri, rămîne să se determine în ce va consta ea; şi e cît se poate de evident că fiecare va răspunde la această întrebare în funcţie de cum îşi reprezintă resursele inteligenţei, natura şi procedeele muncii intelectuale. II Şi în această privinţă, regăsim la Sfîntul Augustin influenţa culturii clasice. El va împrumuta din tradiţia antică nu doar ideea unei culturi pregătitoare, ci şi conţinutul acesteia. Nu mai e vorba de un împrumut inconştient; Sfîntul Augustin se pronunţă în deplină cunoştinţă de cauză. E vorba, de altfel, de o chestiune pe care gîndirea creştină o degajase de multă vreme şi o dezbătuse îndelung. Foarte de timpuriu, problema se pusese în chipul cel mai net: creştinismul ajunsese să fie conştient de opoziţia sa radicală faţă de civilizaţia greco-latină în sînul căreia se dezvolta. Dar, dacă era evident că aceasta trebuia condamnată în ansamblul ei, condamnarea trebuia oare să aibă ca obiect şi fiecare element al ei, luat în parte? Şi îndeosebi din punct de vedere al culturii, trebuia oare renunţat la tehnicile ei didactice, literare, ştiinţifice, filozofice, trebuia oare să se uite tot ce cuprindeau cărţile ei, tot ce predaseră dascălii ei şi reluat totul de la zero, doar cu Biblia în mînă? Oare nu puteau fi împrumutate din această civilizaţie un anumit număr de elemente, de materiale utile ? Problemă distinctă, după cum se vede, de cea pe care o examinam mai înainte, căci una e7 să constaţi incompatibilitatea dintre creştinism şi cultura antică privită ca un tot, şi alta să te întrebi dacă, admiţînd această incompatibilitate, intelectualul creştin nu va găsi totuşi, în această tradiţie antică, ceva bun pe care să-l poată absorbi cu folos în propria-i cultură. Probleme logic distincte, dar atît de intim legate între ele, încît în istorie se întîlnesc îndeobşte unite şi amestecate. Din pricină că nu le-au separat, 7 Această analiză (mai e oare nevoie s-o spun?) se sprijină pe distincţia modernă dintre cultură în sens larg (schemă de viaţă intelectuală) şi cultură pregătitoare (program de studii necesare formării intelectului). 320
DOCTRINA CHRISTIANA mulţi creştini intransigenţi sau scrupuloşi, interzicînd credincioşilor, ca primejdios şi nelegiuit, tipul de viaţă al literatului antic, s-au crezut obligaţi să le refuze în acelaşi timp orice formaţie intelectuală8. Nu le putem reproşa această confuzie, căci în practică era destul de anevoios să preia din tradiţia antică elemente tehnice fără a se lăsa cuceriţi de spiritul ce o anima9. Iar dacă Sfîntul Augustin a ştiut, cu o stăpînire suverană, să distingă cele două planuri, să unească, după cum vom vedea, cea mai riguroasă severitate cu cea mai generoasă facultate de a asimila, aceasta se datorează faptului că geniul său a beneficiat de circumstanţe extrem de favorabile. Din atîtea dezbateri, din atîtea discuţii pasionate consacrate acestei probleme10, o soluţie a ajuns încetul cu încetul să întrunească sufragiile cele mai autorizate. De bună seamă că nu s-a realizat o unanimitate11 : unii s-au menţinut rigorişti, şi l-am văzut pe Sfîntul Augustin pole-mizînd cu ei; multe spirite însă, şi cele mai valoroase, s-au întîlnit în ideea că, viciată în ansamblu, cultura tradiţională era totuşi bogată în elemente bune şi că sufletul credincios, cu condiţia să se înarmeze cu prudenţă şi cu un simţ religios luminat, putea să separe grîul de neghină... 8 Este, cu siguranţă, sentimentul care-i însufleţea pe adversari, cărora, după cum am văzut, li se opunea Sfîntul Augustin: aceşti oameni, care în studiul Scripturilor nu vor să conteze decît pe inspiraţia divină, nu sînt atît nişte iluminaţi mistici, cît nişte creştini timoraţi, care se tem de reintroducerea pe o cale ocolită a culturii antice printre creştini şi de ravagiile pe care ea ar continua să le producă aici. 9 Istoricii moderni însă ar avea interesul să nu perpetueze această confuzie; ei se miră adesea (cf. supra, n. 52 de la p. 285) cînd văd că Sfîntul Augustin şi, în general, Părinţii Bisericii, pe de o parte condamnă în bloc cultura antică, iar, pe de alta, folosesc şi chiar recomandă tehnicile ei (retorica etc. ...). Eu nu văd aici o contradicţie: e de-ajuns să nu amestecăm cele două probleme. Cf. Histoire de Veducation, pp. 423-424. 10Istoria lor a fost scrisă în numeroase rînduri, încît aici mă mulţumesc cu un scurt rezumat, trimiţînd pentru mai multe precizări la predecesorii mei, îndeosebi la Boissier, Fin du Paganisme, voi. I, pp. 233-255; Guignebert,Term//ie«, pp. 477-480; Roger, D'Ausone âAlcuin, pp. 13l-l43; Eggersdorfer, Augustin als Pădagoge, pp. 107 şi urm.; Leclercq, Ecole, c. 1758-l762; Schanz, 4, 2, p. 316; de Labriolle, Histoire, pp. 15-39 (scurtă, dar edificatoare expunere de ansamblu); Rând, Founders ofthe Middle Ages, c. l-2; Combes, Saint Augustin et la culture, pp. 87-l11; Comeau, Rhetorique, pp. VH-XIV; Pare-Brunet-Tremblay, Renaissance du XII' siecle, pp. 182-l85; Bardy, L'eglise et l'enseignement dans Ies trois premiers siecles; id., au IV' siecle; Boulenger, Introducere la ediţia sa din Sfîntul Vasile, Auxjeunes gens, pp. 16-23. 11 Ea nu se va realiza niciodată. Se vor găsi mereu spirite excesiv de scrupuloase care să condamne folosirea în cultura şi educaţia creştine a unor elemente de sorginte păgînă. Mai trebuie oare amintit încă o dată că în Franţa la mijlocul secolului al XlX-lea, s-a resuscitat această veche dispută, încercîndu-se din nou să se proscrie studierea clasicilor păgîni în învăţămîntul secundar? (Privitor la celebra campanie a abatelui Gaume, cf. indicaţiile bibliografice din de Labriolle, Litterature, p. 17, n. 5; de adăugat: Abatele Landroit, Recherches historiques sur Ies ecoles litteraires du christianisme [ 1851 ], Le veritable esprit de VEglise en presence des nouveaux systemes dans l'enseignement des lettres [1854].) Disputa s-a reaprins pe neaşteptate sub ochii noştri: cf. campania declanşată printr-o serie de articole de către R. Pemoud în Le courrier du temoignage chretien, în 1948. FORMAREA INTELECTUALULUI CREŞTIN 321 Soluţie rezonabilă şi deopotrivă inevitabilă: constatăm în fapt că toţi gînditorii creştini care au avut suficientă anvergură pentru a cîntări fără greş implicaţiile acestei probleme au căzut de acord asupra principiului de urmat: respingerea elementelor incompatibile cu viaţa religioasă, alegerea şi reţinerea celor ce pot fi folosite într-un fel sau altul de către o inteligenţă aflată în slujba credinţei. Aceasta era, începînd din a doua jumătate a secolului al II-lea, soluţia pe care o propunea făţiş şcoala creştină din Alexandria prin Clement şi Origene; Tertullian, în ciuda intransigenţei sale de principiu, era prea inteligent pentru ca în cele din urmă să nu ajungă şi el la ea. Cu cît înaintăm în timp, cu atît devin mai numeroase şi mai autorizate vocile care o recomandă: dacă luăm în considerare grupul compact al contemporanilor lui Augustin şi pe gînditorii puţin mai vîrstnici decît el, ce reprezintă în Orient opoziţia înverşunată a unui Epiphanes în faţa învăţăturii teoretice şi practice a lui Grigore din Nazianz, Vasile, Ioan Chrysostomos? Iar în Occident, cine dintre rigorişti s-ar fi încumetat să conteste autoritatea unei soluţii ce putea invoca în favoarea ei exemplul practic al lui Ambrozie, învăţătura explicită a lui Ieronim ? Trecerea timpului n-a favorizat numai răspîndirea ei printre intelectualii creştini; munca răbdătoare a generaţiilor a contribuit mult la a o face practică şi a o concretiza. încetul cu încetul, nu fără incidente, accidente, îndreptări, regrete, oamenii au învăţat să analizeze conţinutul culturii antice, să-i disocieze elementele, să rupă firele ce le legau de păgînism, să le purifice, să le reia şi să le folosească12. Cînd se iveşte Augustin şi se apucă să scrie De doctrina christiana, nu-i rămîne decît să culeagă, să pună în ordine roadele acestei lungi strădanii. La rîndul său, el evidenţiază tot ceea ce cunoaşterea ştiinţelor şi a tehnicilor didactice ale culturii profane poate însemna ca ajutor eficace pentru intelectualul creştin dornic să-şi consacre eforturile studierii Bibliei13. Sfîntul Augustin invocă în sprijinul acestei doctrine anumite texte din Scriptură care, de la Origene la Sfîntul Ieronim, au fost interpretate în mod tradiţional în folosul său: întocmai cum izraeliţii, fugind din Egipt şi repudiind idolatria acestuia, iau cu ei, la porunca expresă a lui Dumnezeu, vase de aur şi de argint, podoabe şi veşminte pe care le împrumutaseră de la vecinii lor păgîni14, creştinul care fuge de societatea paginilor se va lepăda 12 Afirmaţie cam optimistă. Cultura antică, în general, rămînea redutabilă; ceea ce au învăţat creştinii să utilizeze erau cultura pregătitoare, educaţia clasică (Histoire de i education, p. 457 şi nota 15). 13 De doctrina christiana 2, 11 (16) şi urm., P.L., voi. XXXIV, c. 42 şi urm.: vom reveni curînd asupra acestor pagini capitale. 14 Exodul 3, 22 şi 12, 35-36. Aceeaşi interpretare a acestui episod biblic fusese deja dată de Origene (Scrisoare către Grigore, P.G., voi. II, c. 87-89, text reţinut de Grigore din Nazianz şi Vasile în Filocalia lor, cap. 13), iar, mai apoi, de Grigore al Nyssei (Vita 322
DOCTRINA CHRISTIANA de folosinţa nelegiuită pe care ei o dau culturii, dar va lua de la ei toate tehnicile, ştiinţele, cunoştinţele preţioase pe care le posedă şi pe care le întrebuinţează greşit; le va reda singura întrebuinţare bună la care pot sluji — propovăduirea Evangheliei. Nu ne-a dat oare însuşi Moise exemplul întru aceasta, Moise cel despre care Scriptura spune că „a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor"15? Aici, Sfîntul Augustin este pe deplin conştient că nu vorbeşte doar în numele său, ci ca reprezentant al tradiţiei întregii Biserici: Dar nu fac oare aşa atîţia dintre cei mai buni fraţi de-ai noştri ? Nu-i vedeţi cum ies din Egipt încărcaţi de aur şi de argint şi de veşminte preţioase? E Ciprian, doctor suavissimus et martyr beatissimusl „preaplăcut doctor şi preafericit martir" E Lactanţiu! Sînt Victorinus, Optatus (din Milevum), Hilarius (din Pictavi), nemaivorbind de cei în viaţă! Şi mai sînt atîţia alţii printre greci...16 III El nu face însă decît să repete lucruri spuse de alţii înaintea lui. Problema întrebuinţării de către cultura creştină a unor materiale transmise de tradiţia profană face, la Augustin, ur^pas înainte; soluţia nu e doar enunţată în ce priveşte principiul ei general, ci este dusă mai departe decît s-a făcut vreodată în privinţa detaliilor realizării ei practice. în fond, de la Origene la Sfîntul Vasile, de la Tertullian la Sfîntul Iero-nim, toţi predecesorii lui Augustin proclamă necesitatea unui raport între studiile pregătitoare, nutrite din toată tradiţia şcolilor păgîne, şi activitatea propriu-zis creştină a inteligenţei o dată formate. Raportul acesta nu e însă de aşa natură încît cel de-al doilea termen al lui să influenţeze profund structura celui dintîi: nu se prevăd o educaţie specific creştină, un învăţămînt, un plan de studii inspirat deja din creştinism, orientat dinainte către cultura creştină pe care trebuia s-o pregătească17. Puşi în faţa culturii şcolare pe care Moysi, P.G., voi. XLIV, c. 360 A-C). Sfîntul Augustin a reluat-o în Confesiuni 7, 9 (15), p. 161 Lab., aplicîndu-şi-o personal în legătură cu relaţiile sale cu neoplatonismul. Exegeza literală a aceluiaşi text (Grigore al Nyssei, toc. cit., Augustin, De diversis quaes-tionibus LXXX1II, qu. 53, P.L., voi. XL, c. 34 şi urm.) arată cum conştiinţa creştină era şocată de caracterul imoral al acestei naraţiuni: dificultate ce a putut contribui la sporirea popularităţii interpretării alegorice. 15 Faptele Apostolilor 7, 22. Acelaşi exemplu fusese deja invocat de Sfîntul Vasile (Către tineri 3, p. 44 în ed. Boulenger), Amphilochus din Iconium (Iambi către Seleucos, c. 235-244, P.G., voi. XXXVII, c. 1592-l593), Sfîntul Ieronim (Scrisoarea 70, 2, 1, CSEL, voi. LIV, p. 701. 16 De doctrina christiana 2, 40 (60-61), P.L., voi. XXXIV, c. 63. 17 Cele ce urmează se opun tezei formulate de Bardy în articolele sale privind Biserica şi învăţămîntul în secolul al IV-lea (L'eglise et Venseignement au quatrieme siecle): după părerea sa, edictul lui Iulian ar fi determinat Biserica să reflecteze la necesitatea unui învăţămînt creştin; Vasile, Chrysostomos şi Ieronim, împreună cu Augustin FORMAREA INTELECTUALULUI CREŞTIN 323 se sprijinea, de pe vremea lui Platon şi Isocrate, armătura inteligenţei antice, primii învăţaţi creştini n-au îndrăznit să se atingă de această tradiţie spre a o modifica, îndrepta, orienta în funcţie de nevoile noii religii. Ei se simt dezarmaţi în faţa acestui organism venerabil şi puternic şi nu văd pentru creştin decît o singură ieşire posibilă: să se supună învăţămîntului obişnuit din şcoala profană, avînd însă grijă ca pe parcurs, prin evlavie şi prin viaţă întru har, să se imunizeze faţă de primejdiile ce se ascund în el; iar apoi, la terminarea ciclului, după ce devine un bărbat cult, să aleagă dintre cunoştinţele dobîndite, să reţină şi să folosească ceea ce-i poate servi la înţelegerea Scripturii, la propăşirea sufletului către desăvîrşire. Să recitim de pildă celebrul opuscul al Sfîntului Vasile Către tineri despre modul cum pot să tragă foloase din literatura greacă. S-a exprimat deseori mirarea că problema enunţată în titlu nu e tratată în lucrare „în toată întinderea şi cu toată seriozitatea cuvenite"18, „cu amploarea şi precizia ce ar fi fost de dorit"19. Dar poate că se caută în acest opuscul altceva decît a vrut şi a putut autorul să pună în el. La drept vorbind, Sfîntul Vasile nu pune aici problema educaţiei creştine. El admite ca pe un lucru de la sine înţeles că tinerii cărora li se adresează trebuie să parcurgă ciclul normal al studiilor clasice20. Creştinismul nu modificase încă programul acestora21; la Sfîntul Vasile, cele două sfere sînt încă separate: el nu are în vedere o educaţie specific creştină, ci doar o întrebuinţare creştină a educaţiei tradiţionale. Aceasta e o atitudine comună întregii Biserici antice: ea se traduce în practică printr-o lacună aparte, căreia poate că nu i s-a acordat întotdeauna suficientă atenţie22: absenţa oricărei şcoli creştine, a oricărui sistem de educaţie inspirat de creştinism şi destinat copiilor credincioşi. şi înaintea lui, ar fi „pus Biserica în faţa răspunderilor ei". Dar analizele pe care autorul le aduce în sprijinul tezei sale sînt prea exacte şi prea precise pentru a nu se întoarce împotriva ei. Concluzia sa este, de altfel, mult mai puţin categorică şi mai nuanţată decît expunerea sa iniţială. Cf. Histoire de Veducation, p. 426 şi nota 14. 18 Puech, Litterature grecque chretienne, voi. III, p. 277; cf. p. 278: „această scriere care ne dezamăgeşte întrucîtva..." 19 De Labriolle, Litterature, p. 35. 20 Către tineri 1, pp. 4l-42 în ed. Boulenger. 21 întregul opuscul, fără îndoială, nu tratează decît despre alegerea ce ar trebui făcută, în numele principiilor creştine, din masa autorilor profani. Să ne gîndim însă: dat fiind că Sfîntul Vasile se adresează în primul rînd tinerilor, înseamnă că aceasta e „alegerea" ce trebuie făcută de ei ulterior; ea se referă la ceea ce ei vor trebui să reţină, să asimileze din ansamblul lecturilor lor. Dacă Sfîntul Vasile ar fi avut în vedere o educaţie literară creştină bazată pe o antologie sever cenzurată, el nu s-ar fi adresat învăţăceilor, ci doar dascălilor lor. Această interpretare a fost reluată şi solid justificată de S. Giet, Les idees et l'action sociales de saint Basile, Paris, 1941, pp. 217-232. 22 Cf. însă remarcile pertinente ale lui Grisar, Roma alia fine del mondo antico, voi. I, p. 45, şi mai ales articolele lui Bardy, L'Eglise et l'enseignement; mai recent, de Labriolle, ap. Fliche-Martin, Histoire de l'Eglise, voi. HI, p. 405. 324
DOCTRINA CHRISTIANA Dascăli creştini au existat destul de timpuriu şi, curînd, în număr mare23; era vorba însă de gramaticieni şi retori de tip tradiţional, care n-au creat un învăţămînt nou. Istoria a înregistrat o singură încercare în acest sens: cea pe care Socrate [Scolasticul] şi Sozomenes [Hermias] o atribuie celor doi Apol-linaris [cel Bătrîn şi cel Tînăr] din Laodiceea care, îndată după celebrul edict al lui Iulian Apostatul ce interzicea creştinilor însuşirea literaturii greceşti24, s-au grăbit să compună un manual de gramatică „de tip creştin" şi texte de comentat inspirate de Biblie, adaptînd Pentateuhul în hexametri epici, cărţile istorice din Vechiul Testament în versuri tragice, Evanghelia şi Faptele Apostolilor în dialoguri de stil platonician25. încercare, după cum se vede, cu caracter excepţional, datorată unei necesităţi exterioare, de moment, şi care a rămas fără continuatori, deoarece în fond nimeni nu simţea utilitatea unui învăţămînt specific creştin: ceea ce se vede limpede din reacţia violentă a publicului împotriva edictului lui Iulian, considerat a fi o măsură vexatorie, umilitoare26: să refuzi creştinilor cultura clasică însemna să-i expui barbariei! Mult timp, latinii gîndiseră la fel. S-a remarcat adesea poziţia aparent paradoxală a lui Tertullian: el condamnă cu atîta severitate cultura şcolară din vremea sa, încît le interzice creştinilor practica învăţămîntului; dar, pe de altă parte, permite copiilor să frecventeze şcoala păgînă27. Aceasta era în ochii săi o necesitate, dat fiind că nu voia să-i lase pe creştini fără cultură. Atitudine, după cum se vede, destul de ilogică, în orice caz greu de susţinut. Ea este uşor de înţeles în epoca în care scrie Tertullian, cînd creştinii nu formau încă decît o restrînsă comunitate închistată în corpul imperiului păgîn; constatăm însă cu surprindere că ea dăinuie şi mult după aceea, cînd creştinismul, devenit religie de stat, este de acum în situaţia de a impregna cu spiritul său toate instituţiile. Sfîntul Ieronim, de pildă, va fi încă de părere că, cel puţin
Yüklə 3,11 Mb. Dostları ilə paylaş:
|