— Asta nu-i muncă. Nu vă dau voie. O să-mi udaţi scara. Mai bine mi-aţi spune ce vânt v-a adus? Sunteţi aici de mai bine de un an şi-abia acum v-aţi învrednicit, v-aţi luat inima în dinţi?
— De unde ştiţi?
— Lumea vorbeşte. Şi, de fapt, v-am văzut şi la bibliotecă.
— De ce nu m-aţi strigat?
— N-o să mă faceţi să cred că nu m-aţi observat.
Mergând în urma Larisei Fiodorovna, care se clătina uşor în ritmul găleţilor, doctorul ajunse sub o boltă joasă. Era tinda de serviciu a parterului. Aici, lăsându-se iute pe vine, Larisa Fiodorovna puse găleţile pe pardoseala de pământ, îşi eliberă umărul de sub cobiliţă, se îndreptă de şale şi se apucă să-şi şteargă mâinile cu o batistă mică, pe care cine ştie de unde o scosese.
— Haideţi, vă duc pe coridorul interior spre intrarea principală. Acolo holul e luminos şi o să mă aşteptaţi. Eu duc apa pe scara de serviciu, fac puţină ordine sus, mă schimb. Vedeţi ce scară avem. Trepte de fontă, cu model. De sus se vede totul prin ele. Casa e veche. A fost zguduită puţin în timpul atacurilor de artilerie. Doar se trăgea cu tunul! Vedeţi cum s-au depărtat pietrele. Printre cărămizi sunt crăpături, găuri. Iată, în crăpătura asta ascundem cheia eu şi Katia când plecăm de acasă şi astupăm locul cu o cărămidă. Să ţineţi minte. Poate că veniţi odată, nu mă găsiţi, deci poftim, deschideţi, intraţi, simţiţi-vă ca acasă. Iar eu vin mai târziu. Iată, cheia şi acum e aici. Dar acum nu-mi trebuie, intru prin spate şi deschid uşa pe dinăuntru. Numai că avem o pacoste: şobolanii. Sunt câtă frunză şi iarbă, nu ştim cum să mai scăpăm de ei. Ţi se suie în cap. Clădirea e veche, pereţii şubrezi, găuri peste tot. Unde pot, mai astup, lupt cu ei. Dar degeaba. Poate că veniţi odată să mă ajutaţi? Astupăm împreună duşumelele, plintele. Ce ziceţi? Rămâneţi pe palier, gândiţi-vă la ceva. N-o să vă las mult să aşteptaţi, acuşi vă strig.
În aşteptarea chemării, Iuri Andreevici începu să-şi plimbe privirile pe pereţii scorojiţi de la intrare şi pe treptele din fontă turnată ale scării. Se gândea: „La sala de lectură am comparat râvna lecturii ei cu frenezia şi hărnicia unei ocupaţii adevărate, a muncii fizice. Şi, dimpotrivă, căra apă ca şi cum ar citi, uşor, fără efort. Această armonie se simte în tot ce face. Ca şi cum avântul general pentru viaţă şi l-a luat de mult, în copilărie, şi acum pe toate le face din acelaşi elan, firesc, cu uşurinţa efectului care urmează cauzei. Acest lucru se simte şi în liniile spinării ei, când se apleacă, şi în zâmbetul care-i depărtează buzele şi-i rotunjeşte bărbia, şi în cuvinte, şi în gânduri.”
— Jivago! se auzi chemarea venită din pragul apartamentului de la etaj. Doctorul urcă scara.
— Daţi-mi mâna şi veniţi după mine. Trecem prin două camere întunecoase ticsite cu lucruri până-n tavan. Vă puteţi lovi de ceva.
— Chiar că-i un labirint. N-aş fi găsit singur drumul. De ce-i aşa? Apartamentul e în reparaţie?
— O, nu, câtuşi de puţin. Nu asta-i problema. Locuinţa nu-i a mea. Nici măcar nu ştiu a cui este. Noi am avut un apartament de stat, în clădirea gimnaziului. După ce gimnaziul a fost ocupat de secţia de imobile a Sovietului din Iuriatin, mie şi Katiei ne-au repartizat o parte din locuinţa asta, care era părăsită. Mobilierul este al foştilor proprietari. Multă mobilă. Dar eu n-am nevoie de ce nu-i al meu. Lucrurile lor le-am înghesuit în camerele astea două, iar ferestrele le-am dat cu var. Nu-mi lăsaţi mâna, că vă rătăciţi. Aşa. La dreapta. De-acum hăţişul a rămas în urmă. Asta-i uşa mea. Acuşi va fi mai multă lumină. Pragul. Să nu vă împiedicaţi.
Când Iuri Andreevici şi călăuza lui intrară în încăpere, văzu că peretele opus uşii are o fereastră. Doctorul fu uluit de privelişte. Fereastra dădea spre curtea casei, spre curţile din spate ale vecinilor şi spre maidanele de lângă râu. Acolo păşteau şi, ca nişte poale de cojoace descheiate, măturau praful, cu lâna lor lungă, o mulţime de oi şi capre. Tot pe acele terenuri virane, cocoţată pe doi stâlpi şi orientată către fereastră, se vedea firma deja cunoscută doctorului: „Moreau şi Vetcinkin. Semănători. Batoze”.
Sub influenţa firmei văzute, de la primele cuvinte, doctorul se apucă să-i descrie Larisei Fiodorovna sosirea sa în Urali, împreună cu familia. Uitase de faptul că, pentru gura lumii, Strelnikov şi soţul Larisei erau una şi aceeaşi persoană şi, fără să ezite, îi povesti întâlnirea care avusese loc între el şi comisar în vagonul acestuia. Această parte a istorisirii o impresionă în mod special pe Larisa Fiodorovna.
— L-aţi văzut pe Strelnikov? întrebă ea iute. Deocamdată nu vă spun nimic. Dar ce întâmplare semnificativă! Pur şi simplu e ceva predestinat, pentru că trebuia să vă întâlniţi. Mai târziu o să vă explic şi-o să rămâneţi perplex. Dacă v-am înţeles bine, v-a făcut o impresie mai degrabă favorabilă decât negativă, nu-i aşa?
— Da, cam aşa. Trebuia să-mi inspire dezgust. Treceam prin locurile represaliilor şi distrugerilor lui. Mă aşteptam să întâlnesc un soldăţoi răzbunător sau un maniac revoluţionar, un opresor. Dar nu era niciuna, nici alta. E bine atunci când omul îţi înşală aşteptările, când imaginea lui se deosebeşte de cea pe care ţi-ai făcut-o despre el înainte de a-l cunoaşte. Apartenenţa la un anumit tip înseamnă sfârşitul omului, condamnarea lui. Dacă nu există o categorie în care să-l incluzi, dacă nu este exemplar, ai deja o jumătate din ceea ce-i poţi pretinde ca om. Eliberat de povara propriei imagini, are în el un grăunte de nemurire.
— Să zicem că-i fără partid.
— Da, mi se pare. Prin ce-ţi trezeşte simpatia? Prin faptul că nu are nici o şansă. Cred că va sfârşi rău. Va trebui să răscumpere răul pe care îl săvârşeşte. Samavolnicii revoluţiei nu sunt îngrozitori ca sceleraţi, ci ca mecanisme scăpate de sub control, ca maşini sărite de pe linie. Strelnikov e la fel de smintit ca toţi ceilalţi, dar nu l-au smintit cărţile, ci viaţa şi suferinţele. Nu-i cunosc secretul, dar sunt sigur că are unul. Alianţa lui cu bolşevicii e întâmplătoare. Atâta timp cât au nevoie de el, îl suportă, merg pe acelaşi drum. Dar de îndată ce va înceta să mai fie necesar, îl vor îmbrânci fără milă şi-l vor strivi, aşa cum au făcut până acum cu mulţi alţi specialişti militari.
— Aşa credeţi?
— Fără îndoială.
— Şi n-are nici o scăpare? N-ar putea să fugă?
— Unde să fugă, Larisa Fiodorovna? Asta se putea altădată, pe vremea ţarilor. Acum degeaba aţi încerca.
— Păcat. Povestirea dumneavoastră m-a făcut să-l compătimesc. Dar v-aţi schimbat. Altădată nu judecaţi atât de sever revoluţia, nu eraţi atât de iritat de ea.
— Tocmai asta-i problema, Larisa Fiodorovna, că toate ar trebui să aibă o limită. În timpul scurs ar fi trebuit să se ajungă la aşa ceva. Însă s-a vădit că, pentru inspiratorii revoluţiei, talmeş-balmeşul schimbărilor şi regrupărilor este singura stihie firească, s-a văzut că nici de mâncare nu le trebuie, dacă le dai ceva cam de dimensiunile globului pământesc. Construcţia lumilor, etapele de tranziţie reprezintă pentru ei scopuri în sine. N-au învăţat nimic altceva, nu se pricep la nimic altceva.
Şi ştiţi din ce provine graba deşartă a acestor veşnice pregătiri? Din absenţa unor anumite calităţi preexistente, din lipsa de vocaţie. Omul se naşte ca să trăiască, nu ca să se pregătească pentru viaţă. Şi însăşi viaţa, fenomenul vieţii, darul vieţii sunt nişte lucruri atât de serioase, încât îţi taie respiraţia! Atunci de ce s-o înlocuieşti cu arlechinada infantilă a unor scorneli imature, cu aceste evadări în America ale şcolarilor lui Cehov? Dar ajunge. Acum e timpul meu să vă pun întrebări. Ne-am apropiat de oraş în momentul schimbării puterii. Aţi intrat atunci la apă?
— O, ba bine că nu! Fireşte. Incendii peste tot. Mai că n-am ars şi eu, şi Katia. V-am spus că ni s-a cutremurat casa! Şi-acum mai avem lângă poartă un obuz neexplodat. Tâlhării, bombardamente, neobrăzare. Ca atunci când se schimbă puterea. Dar de-acum eram deja învăţaţi, ne obişnuisem. Nu era pentru prima dată. Dar ce-a fost în timpul albilor! Omoruri de după colţ, din răzbunare personală, şantaje, orgii! Ah, nu v-am spus ce era mai important despre Galiullin! A fost mare ştab aici în timpul cehilor. Un fel de general-guvernator.
— Ştiu. Am auzit. V-aţi văzut cu el?
— Foarte des. Câtor oameni le-am salvat viaţa datorită lui! Pe câţi i-am ascuns! Trebuie să fim drepţi cu el. S-a purtat ireproşabil, ca un cavaler, nu ca toţi prăpădiţii cum ar fi esaulii de cazaci sau subofiţerii de poliţie. Însă pe atunci tonul îl dădeau aceşti nemernici, nu oamenii de treabă. Galiullin m-a ajutat în multe probleme. Suntem cunoştinţe vechi. Când eram mică, am fost de multe ori în curtea în care a crescut el. Clădirea era locuită de muncitori de la calea ferată. În copilărie, am văzut de aproape sărăcia şi munca. De aceea am altă părere despre revoluţie decât dumneavoastră. Mi-e mai aproape. Există în ea ceva familiar. Şi deodată el devine colonel, acest băiat, fiul portarului. Sau chiar general alb. Sunt dintr-o familie în care n-au existat militari şi nu mă pricep la grade. Iar specialitatea mea este istoria. Da, chiar aşa, Jivago. Pe mulţi i-am ajutat. Mă duceam la el. Ne-am amintit de dumneavoastră. Deci am cunoştinţe şi protectori în toate guvernele, la fel cum sub oricare din puteri am parte de suferinţe şi pierderi. Căci numai în cărţile proaste oamenii se împart în două tabere, care nu au nimic în comun între ele. Însă în realitate, totul se amestecă! Ce om de nimic trebuie să fii ca să joci în viaţă un singur rol şi să ocupi un singur loc în societate, să însemni unul şi acelaşi lucru!
— A, eşti deci aici?
În cameră intră o fetiţă de vreo opt ani cu două cosiţe mărunt împletite. Ochii ei înguşti, piezişi o făceau să pară o ştrengăriţă şireată. Când râdea, îşi ridica ochii în sus. Îşi dăduse seama înainte de a deschide uşa că mama are un oaspete, însă considera că trebuie să se arate surprinsă. Făcu o reverenţă şi îşi aţinti asupra doctorului ochii ficşi, netemători, de copil învăţat să gândească de timpuriu, care creşte însingurat.
— Fiica mea, Katia. Vă rog s-o cunoaşteţi şi s-o îndrăgiţi.
— Mi-aţi arătat la Meliuzeevo fotografiile ei. Cât de mult a crescut şi s-a schimbat!
— Deci eşti acasă? Credeam că te plimbi. N-am auzit când ai intrat.
— Iau cheia din crăpătură şi acolo era un şobolan uite-aşa de mare! Am ţipat şi-am fugit! credeam că mor de frică.
Katia vorbea strâmbându-se drăguţ, bulbucându-şi ochii pişicheri şi rotunjindu-şi guriţa, ca un peşte scos din apă.
— Bine, du-te în camera ta. Uite, încerc să-l conving pe nenea să rămână la prânz, scot caşa din cuptor şi te chem.
— Mulţumesc, dar sunt nevoit să refuz. Ai mei, ca urmare a deselor mele drumuri la oraş, au început să ia prânzul la ora şase. M-am deprins să nu întârzii şi am de mers trei ceasuri şi ceva, dacă nu chiar patru. De aceea am venit la dumneavoastră atât de devreme. Iertaţi-mă, mă ridic imediat.
— Încă o jumătate de oră, vă rog.
— Cu plăcere.
— Iar acum – sinceritate pentru sinceritate. Strelnikov, despre care mi-aţi povestit, este soţul meu Paşa, Pavel Pavlovici Antipov, pe care l-am căutat pe front şi în moartea aparentă a căruia refuzam să cred cu atâta îndreptăţire.
— Nu sunt uluit şi sunt pregătit pentru aceasta. Am auzit această poveste şi cred că-i o prostie. Tocmai de asta nu mi-am dat seama şi v-am vorbit, liber şi imprudent, despre el, ca şi cum aceste scorneli n-ar exista. Dar sunt absurdităţi. L-am văzut pe acest om. Cum vă pot raporta la el? Ce-aveţi dumneavoastră comun cu el?
— Şi totuşi aşa este, Iuri Andreevici. Strelnikov este Antipov, soţul meu. Sunt de acord cu opinia publică. Şi Katenka ştie şi se mândreşte cu tatăl ei. Strelnikov e numele lui de împrumut, pseudonimul, cum au toţi activiştii revoluţiei. Din nu ştiu ce considerente trebuie să trăiască şi să acţioneze sub un nume străin.
A cucerit Iuriatinul, a aruncat obuze peste noi, ştia că suntem aici şi nici măcar o singură dată nu s-a interesat dacă mai trăim. Ca să nu-şi divulge taina. Era de datoria lui, fireşte. Dacă m-ar fi întrebat ce să facă, l-aş fi sfătuit acelaşi lucru. Veţi spune că inviolabilitatea mea, locuinţa acceptabilă oferită de Sovietul orăşenesc şi altele sunt dovezi indirecte ale grijii lui secrete faţă de mine şi Katia! Oricum n-o să mă convingeţi de asta. Să fii atât de aproape şi să-ţi reprimi dorinţa de a ne vedea! Creierul meu nu acceptă aşa ceva, e mai presus de capacitatea mea de înţelegere. E ceva inaccesibil pentru mine, nu e viaţă, ci un fel de vitejie romană cetăţenească, unul dintre trucurile de astăzi. Dar cad sub influenţa dumneavoastră şi vă împrumut tonul. N-aş fi vrut. Nu avem aceleaşi convingeri. Înţelegem în acelaşi fel ceea ce este insesizabil facultativ. Însă suntem adversari în lucrurile de largă semnificaţie, în filosofia vieţii. Dar să ne întoarcem la Strelnikov.
Acum e în Siberia şi aveţi dreptate: am auzit că i se aduc nişte imputaţii care fac să îngheţe sângele în mine. Acum e în Siberia, pe un sector foarte avansat al frontului nostru, îl învinge pe prietenul lui din copilărie, pe tovarăşul lui de front, pe sărmanul Galiullin, pentru care nu-i un secret nici numele lui, nici faptul că e soţul meu şi care, dintr-o nepreţuită delicateţe, nu mi-a reproşat nimic niciodată, deşi cum aude de Strelnikov tună şi fulgeră, îşi iese din fire. Deci acum e în Siberia.
Iar când a fost aici (a stat destul de mult şi a locuit tot timpul în vagonul tras pe linia moartă, unde l-aţi văzut), am tot încercat să-l întâlnesc întâmplător, fortuit. Câteodată venea la statul-major, aflat în clădirea unde altădată fusese Comandamentul militar al Komuciului al armatei Adunării Constituante. Şi ce glumă ciudată a sorţii! Intrarea în statul-major era în aceeaşi aripă a clădirii în care mai înainte mă primea Galiullin, când veneam să intervin la el pentru câte cineva. De pildă, a fost o istorie scandaloasă la şcoala de cădeţi, când cadeţii au început să-i pândească pe profesorii indezirabili şi să-i împuşte sub motivul că simpatizează cu bolşevicii. Sau când au început prigoana şi maltratarea evreilor. Apropo. Dacă suntem orăşeni şi intelectuali, jumătate dintre cunoştinţele noastre sunt evrei. Şi în asemenea perioade de pogromuri, când încep aceste grozăvii şi ticăloşii, pe lângă indignare, ruşine şi milă, ne urmăreşte senzaţia apăsătoare de duplicitate, în sensul că toată compătimirea noastră e pe jumătate cerebrală şi ne lasă o zgură nesinceră, neplăcută.
Oamenii care în vechime au eliberat omenirea de sub jugul idolatriei şi care acum, atât de mulţi, s-au dedicat eliberării aceleiaşi omeniri de răul social nu se pot elibera de ei înşişi, de fidelitatea faţă de o denumire revolută, antediluviană, care şi-a pierdut orice semnificaţie, nu sunt în stare să se autodepăşească şi, să se dizolve fără urmă printre ceilalţi, ale căror baze religioase ei înşişi le-au clădit şi care, dacă i-ar cunoaşte mai bine, le-ar fi cât se poate de apropiaţi.
Probabil că prigoana şi reprimările îi obligă să ia această poză inutilă şi fatalistă, îi împinge la această izolare pudică, la aceste sacrificii care nu le aduc decât nenorociri, dar toate acestea divulgă şi şubrezirea interioară, şi oboseala istorică, acumulată de-a lungul secolelor. Nu-mi place ironia cu care se autoîmbărbătează, nu-mi place sărăcia cotidiană a noţiunilor, a imaginaţiei lor lipsite de curaj. Toate acestea irită, ca şi discuţiile bătrânilor despre bătrâneţe sau ale bolnavilor despre boală. Nu sunteţi de acord?
— Nu m-am gândit la asta. Am un amic, un oarecare Gordon, cu aceleaşi opinii.
— Deci mergeam ca să-l pândesc pe Paşa. Sperând că va intra sau că va ieşi. Altădată, în aripa aceea era cancelaria general-guvernatorului. Acum pe uşă era tăbliţa: „Birou de reclamaţii”. N-aţi văzut-o? E locul cel mai frumos din oraş. În dreptul uşii, piaţa e pavată cu piatră cubică. Dincolo de piaţă, e grădina publică. Cătină, arţari, păducei. Mă aşezam în rândul solicitanţilor, care ocupau trotuarul, şi aşteptam. Fireşte, nu încercam să forţez intrarea, nu spuneam că sunt soţia lui. Căci şi numele de familie erau diferite. Şi ce să caute aici glasul inimii? Ei au cu totul alte reguli. De exemplu, tatăl lui, Pavel Ferapontovici Antipov, fost deportat politic, muncitor, lucrează undeva pe-aproape într-un tribunal. În fostul său loc de deportare. Şi prietenul lui, Tiverzin. Sunt membri ai tribunalului revoluţionar. Şi ce credeţi? Fiul nu se divulgă nici în faţa tatălui lui, care nu se supără, considerând că aşa trebuie să fie. Dacă fiul e pus la secret înseamnă că nu se poate. Sunt stânci de cremene, nu oameni. Principiile. Disciplina.
Şi, la drept vorbind, mare lucru dacă aş fi demonstrat că sunt soţia lui. Cui îi arde de soţii? Astea-s vremuri de soţii? Proletariatul din lumea întreagă, prefacerea lumii, asta ar fi altă discuţie, se înţelege. Cât despre o bipedă oarecare, care se cheamă soţie, tfui! ducă-se naibii, că nu-i decât ultima ploşniţă sau cel din urmă păduche.
Aghiotantul umbla printre oameni, se interesa despre ce-i vorba. Pe câţiva i-a introdus. Eu nu mi-am spus numele de familie şi am declarat că am o problemă personală. Puteam şti dinainte că n-are rost, că voi fi refuzată. Aghiotantul a ridicat din umeri, m-a cercetat cu o privire bănuitoare. Aşa că nu l-am văzut niciodată.
Şi credeţi că ne dispreţuieşte, că nu mă mai iubeşte, că m-a uitat? O, dimpotrivă! îl cunosc prea bine! A plănuit aşa ceva doar din pricina sentimentelor sale prea puternice. Vrea să ne pună la picioare aceşti lauri militari, ca să nu se întoarcă cu mâinile goale, ci să revină în plină glorie, învingător! Să ne facă nemuritoare, să ne orbească! Nu-i decât un copil!
În cameră intră iarăşi Katenka. Larisa Fiodorovna o luă în braţe pe fetiţa nedumerită, începu s-o legene, s-o gâdile, s-o sărute şi s-o înăbuşe în îmbrăţişări.
Iuri Andreevici se întorcea la Varâkino, venind călare din oraş. Nu mai ştia a câta oară trecea prin locurile acestea. Se obişnuise cu drumul, devenise insensibil la el, nu-l mai observa.
Se apropia de răscrucea din pădure, de unde, din drumul ce ducea direct la Varâkino, se desprindea un drumeag lateral, care înainta spre aşezarea de pescari Vasilievskoe, de pe malul râului Sakma. Chiar la răscruce se înălţa cel de-al treilea stâlp din împrejurimi cu un panou de reclamă a maşinilor agricole. De regulă, aproape de această răspântie, doctorul era ajuns din urmă de asfinţit. Şi acum se însera.
Trecuseră deja două săptămâni de când, după o călătorie în oraş, nu se întorsese acasă şi rămăsese la Larisa Fiodorovna, iar în familie motivase că întârziase cu treburi în oraş şi înnoptase la hanul lui Samdeviatov. Era de mult la „tu” cu Antipova şi-i spunea Lara, iar ea lui – Jivago. Iuri Andreevici o înşela pe Tonia şi îi ascundea nişte lucruri din ce în ce mai serioase şi mai nepermise. Niciodată nu i se mai întâmplase aşa ceva.
O iubea pe Tonia, aproape o diviniza. Pacea sufletului ei, liniştea ei erau cele mai scumpe lucruri pe care le avea pe lume. Se făcea luntre şi punte pentru onoarea ei, mai mult decât tatăl ei şi chiar decât ea însăşi. Dacă cineva i-ar fi atins cât de cât orgoliul vulnerabil, doctorul l-ar fi sugrumat pe vinovat cu mâna lui. Şi iată că acum vinovatul era chiar el.
Acasă, în sânul familiei, se simţea ca un infractor nedescoperit. Faptul că ai casei nu ştiau nimic şi-l tratau cu căldura lor obişnuită îl ucidea pe doctor. În focul discuţiei îşi amintea vina, înlemnea şi înceta a mai auzi şi înţelege ceea ce se discuta.
Dacă această stare îl apuca la masă, bucata luată în gură i se oprea în gât, punea lingura deoparte, împingea farfuria. Lacrimile îl înăbuşeau. „Ce-i cu tine?”, îl întreba Tonia, nedumerită. „Ai aflat în oraş ceva urât? Au arestat pe cineva? Au împuşcat? Spune-mi. Nu-mi cruţa buna dispoziţie. Aşa o să-ţi fie mai uşor.”
Oare a înşelat-o pe Tonia preferind pe altcineva în locul ei? Nu, el nu alegea şi nu compara pe nimeni. Ideile de „dragoste liberă”, cuvinte ca „drepturile şi necesităţile sentimentului” îi erau străine. I se părea vulgar să vorbească şi să se gândească la asemenea lucruri. În viaţă nu rupea „florile plăcerii”, nu se considera că ar aparţine categoriei semizeilor sau supraoamenilor, nu pretindea privilegii şi avantaje. Suferea, nesimţindu-se cu conştiinţa curată.
Ce va urma? se întreba el uneori şi, negăsind răspunsul, spera în ceva imposibil, în amestecul unor circumstanţe neprevăzute, care să rezolve această stare de lucruri.
Acum însă, era altfel. Hotărâse să taie nodul gordian. Mergea acasă cu rezolvarea pregătită. Voia să-i mărturisească totul Toniei, s-o implore să-l ierte şi să nu se mai întâlnească cu Lara.
E adevărat că nu era chiar atât de simplu. După cum se părea acum, nu rămăsese destul de clar că o rupe cu Lara pentru totdeauna, pe vecie. Îi explicase în dimineaţa aceea că vrea să-i destăinuiască totul Toniei, că nu se mai pot întâlni, dar acum avea sentimentul că aceste lucruri i le spusese cumva edulcorat, insuficient de ferm.
Larisa Fiodorovna nu voia să-l necăjească pe Iuri Andreevici făcându-i scene grele. Înţelegea că se chinuieşte destul şi fără asta. Încercase să-i asculte planurile cât se poate de calmă. Explicaţia dintre ei avusese loc în camera goală, pe care Larisa Fiodorovna n-o ocupase, care aparţinea foştilor stăpâni ai casei şi dădea cu ferestrele spre strada Negustorilor. Larei îi curgeau pe obraji lacrimi pe care nu le simţea şi nu le conştientiza, la fel ca şiroaiele de ploaie care curgeau în acelaşi timp pe feţele statuilor clădirii de vizavi. Sincer, fără falsă mărinimie, îi spuse încet: „Fă cum e mai bine pentru tine, la mine nu te gândi. Eu o să rezist la toate”. Şi nu ştia că plânge şi nu-şi ştergea lacrimile.
La gândul că Larisa Fiodorovna l-a înţeles greşit, că a indus-o în eroare, lăsându-i speranţe deşarte, doctorul era gata să se întoarcă în oraş, să precizeze lucrurile până la capăt şi, ceea ce era mai important, să se despartă de ea mult mai fierbinte şi mai tandru, mai în concordanţă cu felul cum trebuie să-şi ia adio nişte oameni care nu se vor mai întâlni toată viaţa, care s-au despărţit pentru o întreagă eternitate. Cu greu îşi frânse această pornire şi îşi continuă drumul.
Pe măsură ce soarele cobora, pădurea se umplea de frig şi întuneric. Mirosea reavăn a măturici opărite din mladă de zadă, ca în tinda unei băi cu aburi. În văzduh, aidoma unor flotoare pe apă, atârnau în nemişcare roiuri de ţânţari, bâzâind la unison, pe aceeaşi notă subţire. Iuri Andreevici îi strivea la infinit pe frunte şi pe grumaz şi plesniturilor sonore de pe trupul lui transpirat le răspundeau într-un mod uluitor celelalte sunete ale mersului călare: scârţâitul curelelor de la şa, clefăitul prelung al copitelor în noroiul clisos şi salvele uscate, plesnite, care ieşeau de sub coada calului. Deodată în depărtarea amurgului începu trilul unei privighetori.
„Fii-treaz! Fii-treaz!”, striga ea convingătoare şi acest îndemn suna aproape ca înaintea Paştelui: „Sufletul meu, sufletul meu! Trezeşte-te, nu mai dormi!”.
Deodată pe Iuri Andreevici îl fulgeră ideea cea mai simplă cu putinţă. La ce bun să se grăbească? Nu va da îndărăt de la ceea ce şi-a pus în gând. Demascarea se va înfăptui. Totuşi, cine spune că trebuie să fie făcută astăzi? Toniei încă nu i s-a comunicat nimic. Încă nu-i prea târziu pentru ca explicaţia să fie amânată pentru altă dată. Între timp, va reveni în oraş. Va duce până la capăt discuţia cu Lara, va fi o discuţie profundă şi sinceră, care să compenseze toate suferinţele. O, ce bine! Ce minunat! Cum de nu i-a trecut mai devreme prin minte?
Acceptând gândul că o va mai vedea o dată pe Antipova, Iuri Andreevici simţi că înnebuneşte de bucurie. Inima începu să-i bată cu putere. Îşi închipui cum va decurge totul.
Ulicioarele de bârne ale periferiei, trotuarele din scânduri. Merge la ea. Acum, pe stradela Novosvalocinaia, maidanele şi partea de lemn a oraşului se sfârşesc şi începe partea de piatră. Căsuţele periferiei rămân în urmă ca paginile unei cărţi pe care o răsfoieşti repede, dar nu aşa ca atunci când le întoarcem cu degetul arătător, ci ca atunci când apăsăm cu degetul mare pe marginea cărţii şi le facem să sară una după alta. E cu sufletul la gură! Iată, acolo locuieşte ea, în capătul acela. Sub pata albă a cerului ploios, înseninat în pragul înserării. Ce mult îi plac aceste case bine ştiute, pe lângă care trece în drum spre ea! Le-ar lua în palme şi le-ar săruta! Aceste mezanine cu un singur ochi, trântite de-a lungul acoperişurilor! Poamele luminiţelor şi candelabrelor reflectate în băltoace! Sub fâşia albă a cerului ce atârnă deasupra uliţei. Acolo va primi iarăşi în dar, din palmele ziditorului, această minune albă, creată de Dumnezeu. Uşa i-o va deschide o siluetă înfăşurată în negru. Şi promisiunea atingerii ei, reţinute, reci, care, precum noaptea nordică, este a nimănui, nu aparţine nimănui, i se va rostogoli în întâmpinare precum primul val al mării, spre care alergi prin întuneric, călcând pe nisipul de pe ţărm.
Dostları ilə paylaş: |