Boris Pasternak

Iuri Andreevici aruncă frâul, se aplecă peste şa, îmbrăţişă gâtul calului, îşi înfundă faţa în coama acestuia. Luând această gingăşie drept un apel la viteza lui, calul o porni la galop.

În zborul lin al galopului, în intervalele dintre rarele, abia sesizabilele atingeri ale calului cu pământul, care mereu se desprindea de copite şi rămânea în urmă, în afara bătăilor propriei inimi care tresălta de bucurie, Iuri Andreevici auzi nişte ţipete, dar se gândi că i se năzare.

Îl asurzi o împuşcătură. Doctorul îşi săltă capul, înşfăcă frâul şi trase de el. Din inerţie, calul mai galopă câţiva paşi, îşi încetini salturile, rămase cu toate picioarele pe pământ, pregătindu-se să se cabreze pe cele din spate.

În faţă, drumul se despărţea în două. Pe marginea lui ardea în lumina amurgului reclama „Moreau şi Vetcinkin. Semănători. Batoze”. De-a curmezişul drumului, blocându-l, stăteau trei călăreţi înarmaţi. Un elev de liceu, cu şapca şcolii şi cu tunica încrucişată în benzi de mitralieră, un cavalerist cu manta ofiţerească şi cuşmă şi un grăsun ciudat, ca un mascat de mascaradă, în pantaloni matlasaţi, pufoaică, având trasă pe ochi o pălărie de preot, cu boruri largi.

— Nu te mişca, tovarăşe doctor! îi spuse sacadat şi calm comandantul celor trei, cavaleristul cu cuşmă. În caz de supunere, îţi garantăm deplina securitate. Dacă nu, nu te supăra, te împuşcăm. A fost ucis felcerul din detaşamentul nostru. Te mobilizăm forţat, fiind cadru medical. Descălecaţi şi daţi-i frâul tovarăşului nostru mai tânăr. Vă previn că, la cea mai mică încercare de evadare, vă împuşcăm.

— Sunteţi Liveri, fiul lui Mikuliţân, tovarăşul Lesnâh?

— Nu, sunt comandantul plutonului de legătură, Kamennodvorski.

Partea a X-a.

PE DRUMUL MARE.

Se înşiruiau oraşe, sate, staţii de cale ferată. Oraşul Krestovozdvijensk, staniţa Omelcino, Pajinsk, Tâsiaţkoe, noua localitate Iaflinskoe, suburbia Zvonarskaia, staţia Volnoe, Gurtovşciki, cătunul Kejemska, staniţa Kazeevo, suburbia Kuteinâi Posad, satul Mălai Ermolai.

Şleaul trecea printre aceste localităţi, fiind şoseaua cea mai veche din Siberia, singurul drum de poştă de altădată. Tăia oraşele în două, înfigându-şi în ele, ca într-o pâine, cuţitul uliţei principale, iar satele le zburătăcea, risipind departe în urmă, cu stâlpii lui, casele sau ocolindu-le cu arcuirea unei curbe bruşte.

În trecutul îndepărtat, înainte de construirea liniei ferate care trece prin Hodatskoe, de-a lungul şleaului circulau troicile de poştă. Într-o direcţie se târau căruţele cu ceaiuri, grâne şi fier prelucrat, iar în direcţia cealaltă, sub escortă, erau mânate grupe pedestre de deţinuţi. Băteau pasul, zornăindu-şi toţi deodată lanţurile de la picioare. Erau suflete pierdute, crude, înfricoşătoare, ca trăsnetele prăvălite din cer. Şi de jur împrejur fremătau codrii întunecaţi, de netrecut.

Şleaul trăia ca o mare familie. Oamenii din diferite oraşe şi sate se cunoşteau şi se înrudeau unii cu alţii. În Hodatskoe, unde şleaul se întâlnea cu calea ferată, erau ateliere de reparaţii ale locomotivelor, secţii mecanice auxiliare căii ferate, sărăcimea trăia înghesuită în cazărmi, bolea şi murea. Deportaţii politici care îşi ispăşiseră anii de ocnă şi aveau cunoştinţe tehnice ajungeau aici meşteri şi rămâneau să locuiască mai departe tot în aceste locuri.

De-a lungul acestei linii, sovietele de la început fuseseră înlăturate de la putere. Câtva timp se menţinuse puterea Guvernului Provizoriu al Siberiei, iar acum fusese înlocuită peste tot de cârmuirea lui Kolceak.

Pe o porţiune a sa, drumul urca. Priveliştea se lărgea de jur împrejur. Se părea că urcuşul şi orizontul sunt fără sfârşit. Şi atunci când caii şi oamenii oboseau şi se opreau ca să-şi tragă sufletul, panta se sfârşea. Drept în faţă, pe sub pod, se năpustea năvalnicul râu Kemja.

Dincolo de râu, pe un deal şi mai abrupt, se arăta zidul de cărămidă al mănăstirii înălţarea Crucii. În vale, drumul ocolea povârnişul mănăstirii şi, făcând câteva curbe printre curţile din dos ale periferiei, pătrundea în oraş.

Acolo mai atingea încă o dată proprietatea mănăstirii, în piaţa mare, unde dădea poarta de fier a mănăstirii, vopsită în verde. Icoana de pe arcul porţii era înrămată de o inscripţie aurită şi arcuită: „Bucură-te, cruce frumoasă, biruinţă nebiruită a pietăţii”.

Iarna era pe sfârşite. Era Săptămâna Patimilor, sfârşitul Postului Mare. Zăpada de pe drumuri se înnegrea, semn că începuse să se topească, însă pe acoperişuri era încă albă, alcătuind nişte căciuli ţuguiate.

Ţâncii care se căţărau în clopotniţa mănăstirii se uitau de sus şi vedeau casele ca pe nişte cutioare sau bărcuţe înghesuite unele într-altele. De case se apropiau omuleţi mici şi negri, ca nişte puncte. Pe unii dintre aceştia, de la înălţimea clopotniţei, îi recunoşteau după mişcări. Cei care se apropiau de clădiri citeau afişele lipite de ziduri, care conţineau decretul dat de Comandantul suprem cu privire la mobilizarea ultimelor trei contingente.

Noaptea aduse multe lucruri neprevăzute. Se făcu neobişnuit de cald pentru vremea respectivă. Cernea o ploaie măruntă, atât de volatilă, încât se părea că nu atinge pământul, ci se dizolvă în văzduh ca o fumegoasă pulbere de apă. Însă era doar o aparenţă. Apele ei calde, adunate în pârâiaşe, erau suficiente pentru a spăla de tot zăpada de pe pământ, lăsându-l negru şi lucitor, de parcă l-ar fi podidit broboane de sudoare.

Înmuguriţi, merii pitici îşi zvârleau în uliţă, peste gard, crengile. De pe ele, cu foşnete neritmice, cădeau stropi pe trotuarele de scânduri. Răpăiala lor neuniformă răsuna în tot oraşul.

În curtea atelierului unui fotograf lătra şi scheuna Tomik, un căţel care fusese pus în lanţ de cu dimineaţă. Poate iritată de lătratul acestuia, în grădina lui Galuzin croncănea o cioară, a cărei larmă se auzea în tot oraşul.

În partea de jos, negustorului Liubeznâi îi fuseseră aduse trei căruţe cu haine. Acesta refuza să le primească spunând că e o greşeală, că nu comandase niciodată o asemenea marfă. Invocând ora târzie, cărăuşii îl rugau să-i lase să rămână peste noapte. Negustorul se certa cu ei, îi alunga şi nu voia să le deschidă poarta. Şi această sfadă se auzea în tot oraşul.

În cel de-al şaptelea ceas bisericesc, adică la ora unu noaptea, clopotul cel mare al mănăstirii se mişca încet, slobozind dangăte moi, neguroase şi dulci, care se desprinseră de arama lui şi plutiră pe sus, amestecându-se cu umezeala noptatică a ploii. Dangătul se desprinse de clopot ca un bolovan de pământ care se rupe de mal, spălat de ape, şi se duce la fund, dispărând în râu.

Era noaptea de Joia Mare, denia celor douăsprezece evanghelii. Prin întuneric, prin perdeaua rară a ploii, începură să se mişte, să plutească luminiţe abia văzute, care pâlpâiau pe frunţi, nasuri, feţe. Erau oamenii care posteau şi mergeau la utrenie.

După un sfert de oră, dinspre mănăstire se auziră nişte paşi bocănind pe scândurile trotuarului. Era negustoreasa Galuzina care se întorcea acasă, venind de la utrenia abia începută. Avea pe cap o broboadă şi şuba îi era descheiată. Păşea când mai repede, când mai încet, oprindu-se adeseori. I se făcuse rău în aerul stătut al bisericii, ieşise afară şi acum îi părea rău că n-a stat până la sfârşitul slujbei şi că nici acum, ca şi anul trecut, nu ţinuse postul. Dar nu aceasta era pricina tristeţii ei. Peste zi fusese amărâtă din cauza ordinului de mobilizare, lipit peste tot, sub incidenţa căruia cădea prostuţul ei de fiu, sărmanul Terioşka. Încerca să uite această neplăcere, dar peticele de hârtie ce se vedeau albe prin întuneric îi aminteau la tot pasul de pacostea care o aştepta.

Casa ei era după colţ, foarte aproape, însă afară se simţea mai bine. Voia să mai stea la aer, n-o trăgea aţa în casă, la căldură.

Era frământată de gânduri triste. Dacă le-ar fi luat la rând, rostindu-le cu voce tare, nici cuvintele nu i-ar fi fost de-ajuns, nici timp destul nu ar fi avut până la răsăritul soarelui. Însă aici, în stradă, aceste gânduri posomorite, chiar dacă năvăleau în valuri, ea se simţea în stare să le rezolve în câteva minute, cât ţinea drumul de la colţul mănăstirii până la colţul pieţei.

Sfânta sărbătoare e atât de aproape, iar ea nu are în casă pe nimeni, toţi s-au răspândit care încotro, lăsând-o singură. Ce, oare nu au lăsat-o singură? Fireşte că singură, Ksiuşa, copilul de suflet, nu intră la socoteală. Şi la drept vorbind, cine-i Ksiuşa? Nu poţi şti ce zace în sufletul omului. Poate îi e prietenă, poate duşmancă, poate îi e rivală pe ascuns. A moştenit-o din prima căsătorie a soţului ei, e fiica adoptivă a lui Vlasuşka. Oare n-ar putea fi fiica din flori, nu adoptivă? Şi poate că nu-i deloc fiică, ci 6 fi fiind vorba aici de cu totul altceva! Poţi citi ce scrie în sufletul bărbatului? însă de fată n-ai nimic a zice împotrivă. E deşteaptă, frumoasă, ascultătoare. Mult mai deşteaptă decât prostuţul de Terioşka şi decât tatăl ei adoptiv.

Iată deci că a rămas singură în pragul Sfintelor Paşte, iar ceilalţi au părăsit-o, s-au împrăştiat care încotro.

Soţul ei, Vlasuşka, a pornit-o de-a lungul şleaului să le ţină recruţilor cuvântări, să le ureze drum bun noilor mobilizaţi şi să-i îndemne la fapte vitejeşti. Însă, prostul de el, mai bine ar fi făcut dacă ar fi avut grijă de propriul lui fecior, dacă l-ar fi ferit de primejdia de moarte care îl paşte.

Nici Terioşka, fiu-său, n-a mai avut răbdare, a luat-o la sănătoasa înaintea sfintei sărbători. S-a dus la Kuteinâi Posad, la neamuri, ca să petreacă şi să se calmeze după cele îndurate. A fost exmatriculat micuţul din liceul real. Jumătate din clase le repetase de câte două ori fără nici un fel de consecinţe, iar acum, când tocmai ajunsese într-a opta, ultima, nu le-a mai fost milă de el şi i-au făcut vânt.

Ah, ce zile amărâte! Oh, Doamne! De ce i s-a făcut deodată atât de rău, că nici mâinile n-o mai ascultă? Nu-i în stare să facă nimic şi i s-a urât cu viaţa! De ce a căzut pe ea o asemenea pacoste? Poate din cauza revoluţiei? Nu, sigur că nu! Toate astea-s din pricina războiului.

Floarea bărbaţilor a pierit în război, n-au mai rămas decât nişte scursuri prăpădite, care nu-s bune de nimic.

Parcă aşa fusese în casa tatălui ei, antreprenor particular? Tatăl ei nu bea, ştia carte, casa îi era îndestulată. Ele erau două surori, Polia şi Olia. Şi pe cât de potrivite le erau numele, tot aşa de bine se înţelegeau şi fetele şi la fel de frumoase erau. Veneau la tatăl lor până şi brigadieri, maimari peste echipele de dulgheri. Şi pentru că trăiau ca-n sânul lui Avram, le trecea lor, fetelor, prin cap, să împletească fulare din câte şase fire de lână. Da, erau poznaşe! Dar se şi pricepeau la împletit, de vreme ce fularele lor erau vestite în tot judeţul. Şi toate zilele de sărbătoare le bucurau prin mulţimea de oameni care le înconjurau şi prin armonia orânduielilor: slujba de la biserică, dansurile, oamenii, manierele, cu toate că familia lor era simplă, burgheză, provenită din strămoşi ţărani şi muncitori. Şi Rusia pe-atunci era ca o mireasă şi avea administratori adevăraţi, apărători adevăraţi, nu ca cei de acum. Însă în vremurile din urmă s-a dus tot luciul, n-a mai rămas decât drojdia avocăţimii şi a jidănimii, care zi şi noapte mestecă vorbe, meliţează în pustiu. Vlasuşka şi prietenii lui cred că pot momi vremurile de aur de altădată cu şampanie şi urări de bine. Păi, al şa poţi recâştiga iubirea pierdută? Pentru asta trebuie să cari bolovani, să muţi munţii din loc, să răscoleşti pământul!

Galuzina ajunsese de câteva ori la hală, la piaţa oraşului Krestovozdvijensk. Nu mai avea mult până acasă. Dar de fiecare dată se răzgândise, se întorsese şi o pornise din nou pe ulicioarele din apropierea zidului mănăstirii.

Piaţa era cam cât un ogor mare. Altădată, în zilele de iarmaroc, era plină de căruţele ţăranilor. O latură se sprijinea în capătul străzii Eleninskaia. Latura opusă, curbă, era mărginită de clădiri scunde, cu parter sau cu etaj. Toate erau ocupate de hambare, birouri, spaţii comerciale, ateliere ale meseriaşilor.

Aici, pe când timpurile nu erau aşa de tulburi, şedea în pragul uşii sale uriaşe, în patru canaturi de fier, ursul cu ochelari şi surtuc, lung, grosolanul de Briuhanov, un misogin căruia tare-i mai plăcea să citească ziarul de o copeică, în aşteptarea clienţilor pentru mărfurile sale: piele, catran, roţi, hamuri, ovăz şi fân.

Aici, expuse într-o ferestruică chioară, zăceau ani de-a rândul, prăfuite, câteva cutii de carton cu perechi de luminări de cununie, ornamentate cu panglici şi flori de hârtie. Dincolo de fereastră, în odăiţa cu mobilă puţină şi aproape fără marfă, dacă nu puneai la socoteală cele câteva roţi de ceară, încheiau afaceri de mii de ruble cu mastic, ceară şi luminări nişte mandatari necunoscuţi ai unui milionar, îmbogăţit de pe urma luminărilor, despre care nimeni nu ştia unde locuieşte.

Aici, în mijlocul şirului de clădiri, se găsea prăvălia de coloniale a lui Galuzin, un magazin mare, cu trei ferestre. Prăvălia este măturată de trei ori pe zi, după ce duşumeaua nevopsită, scârţâitoare era presărată cu firele opărite de ceai, care erau destule pentru curăţenie, întrucât antreprenorii şi proprietarul beau ceai toată ziua, fără măsură. Aici îi plăcea adeseori să stea la casă tinerei gospodine. Culoarea ei preferată era liliachiul, violetul, culoarea veşmintelor bisericeşti, deosebit de solemne, culoarea liliacului abia înflorit, culoarea celei mai bune rochii a ei din brocart, culoarea pe care o avea sticla serviciului ei de pahare de vin. Culoarea fericirii, culoarea amintirilor, culoarea fecioriei asfinţite, de dinainte de revoluţie, a Rusiei, i se părea tot liliachie. Şi îi plăcea să stea în prăvălie la casă, pentru că penumbra violetă de aici, mirosind a scrobeală, zahăr şi a caramele zmeuriu-liliachii, păstrate în borcane de sticlă, i se părea asemănătoare culorii ei preferate.

Aici, la colţ, lângă depozitul de lemne, era o casă veche, cu etaj, din lemn cenuşiu, povârnită pe toate patru laturile, aidoma unui rădvan hodorogit. În clădire erau patru apartamente şi două intrări, în amândouă colţurile faţadei. Jumătatea stângă a parterului o ocupa farmacia lui Salkind, pe cea din dreapta – cancelaria notarului. Deasupra farmaciei locuia Şmulevici, croitor pentru dame, un om bătrân şi cu mulţi copii. În dreptul croitorului, deasupra notarului, se aciuaseră o mulţime de chiriaşi, profesiile cărora le puteai afla citind firmele şi tăbliţele care acopereau toată uşa de la intrare. Aici lucra un ceasornicar şi primea comenzi un cizmar. Aici ţineau un atelier fotografic companionii Juk şi Strodach, aici se afla atelierul de gravură al lui Kaminski.

Datorită faptului că apartamentul era supraaglomerat, ajutoarele fotografilor, retuşerul Senea Maghidson şi studentul Blajein, îşi făcuseră un fel de laborator în curte, în ghereta de trecere a magaziei pentru lemne. Se pare că şi acum îşi făceau acolo de lucru, judecind după pâlpâirea răutăcioasă a lămpii de developat, care clipocea, chioară, în ferestruica odăii. Sub această ferestruică şedea legat căţelul Tomik, care lătrase de răsunase toată strada Eleninskaia.

„Şi-au înghesuit tot kahalul1 aici”, se gândi Galuzina, trecând pe lângă clădirea cenuşie. „E o speluncă a caliciei şi mizeriei.” însă pe loc îşi zise că Vlas Pahomovici nu are dreptate în iudofobia lui. Oamenii aceştia prea sunt a cincea roată la căruţă, ca să însemne ceva în destinul ţării. De altfel, dacă-l întrebi pe bătrânul Şmulevici de unde se trag dezordinea şi tulburările, el se gârboveşte, strâmbă din nas şi-ţi spune zâmbind: „Astea-s isprăvi de-ale lui alde Leibocika”2.

Ah, dar ce, ce gândeşte ea acum, cu ce-şi bate capul? Oare asta-i problema? Aici se-ascunde năpasta? Năpasta se ascunde în oraşe. Nu oraşele ţin Rusia.'Fugind după cultură, am încercat cu toţii să ajungem orăşeni şi n-am izbutit. Ne-am îndepărtat de limanul nostru, la limanul altora n-am putut ajunge.

Sau poate că, dimpotrivă, tot păcatul e în ignoranţă. Un om învăţat vede totul ca-n palmă, îşi dă seama la timp de toate. Iar noi, când ni se taie capul, înşfăcăm căciula ca să nu ne-o fure careva. Parcă am trăi în codru. Chiar dacă, să zicem, nici oamenii cu carte n-au acum parte de zile mai bune. I-a alungat foamea din oraşe. Cum să te mai dumireşti? Şi dracu' şi-ar frânge piciorul.

Şi totuşi, parcă neamurile noastre de la ţară nu erau chiar bune de nimic? Selitvinii, Selaburinii, Pamfil Palâh, fraţii Nestor şi Pankrat Modâh? Erau oameni stăpâni pe munca lor, cu scaun la cap. Gospodăriile lor de-a lungul şleaului sunt noi, nu te mai saturi privindu-le. Fiecare are semănate câte zece deseatine, au cai, oi, vaci, porci. Grâne au de rezervă pentru încă trei ani. Inventarul agricol e ca la expoziţie. Maşini de recoltat. În faţa lor Kolceak se ploconeşte, îi ademeneşte în armata lui, comisarii îi momesc să vină în rândurile detaşamentelor din păduri. De pe front s-au întors toţi cu crucea Sfântul Gheorghe şi de îndată au fost invitaţi ca instructori. Chiar dacă ai galoane, chiar dacă n-ai. Dacă eşti om care ştie ce face, lumea are nevoie peste tot de tine. Nu mori de foame.

Totuşi, e timpul să meargă acasă. Nu-i sade bine unei femei să se preumble atâta timp. Bine-ar fi să poată şedea la ea în grădină. Însă nu se poate, noroiul i-ar ajunge până la genunchi. Însă parcă şi-a mai revenit puţin.

Încurcându-se de tot în gândurile ei şi pierzându-le şiragul, Galuzina se duse spre casă. Însă, înainte de a trece pragul, în cele câteva clipe cât bătuse pasul pe loc în dreptul scării, mai apucă să cuprindă cu privirea interioară multe şi mărunte.

Şi-i aminti pe cei care comandă acum în Hodatskoe, oameni pe care-i cunoştea destul de bine, deportaţi politici din capitale, cum ar fi Tiverzin, Antipov, Vdovicenko-Drapelul Negru, lăcătuşul din partea locului Gorşenia Beşenâi. Toţi erau oameni care ştiu ce fac. Multe zâzanii au iscat ei la viaţa lor şi e sigur că şi acum pun iarăşi ceva la cale, pregătesc ceva. Fără asta n-au linişte. Şi-au petrecut viaţa în preajma maşinilor, ajungând şi ei neîndurători şi reci, ca maşinile. Umblă în sacouri scurte, îmbrăcate peste pufoaice, ţigările le fumează din muştiucuri de os, ca nu cumva să se molipsească de vreo boală, beau numai apă fiartă. Lui Vlasuşka n-o să-i mai reuşească nimic, pentru că oamenii ăştia le vor întoarce pe toate după voia lor, vor pune lucrurile la locul lor.

Şi începu să se gândească la ea însăşi. Ştia că-i femeie frumoasă şi la locul ei, bine păstrată şi deşteaptă, deci un om bun. Însă niciuna dintre calităţile ei nu era recunoscută în acest fund de lume şi poate că n-ar fi fost recunoscută nicăieri în altă parte. Şi cupletele fără perdea despre proasta Sentetiuriha, celebre în tot ţinutul de dincolo de Ural, din care puteau fi rostite numai versurile de la început:

Sentetiuriha căruţa şi-a vândut, Bani de-o balalaică a avut pentru că urmau numai scârboşenii, Galuzina credea că sunt cântate cu aluzie la ea.

Oftând adânc, intră în casă.

Fără să se oprească în tindă, se duse la ea în dormitor. Ferestrele camerei dădeau spre grădină. Acum, noaptea, grămezile de umbre de dinăuntru şi de dincolo de fereastră par că se repetă una pe alta. Faldurile suspendate ale draperiilor de la fereastră erau aproape ca faldurile atârnate ale copacilor de afară, goi şi negri, cu contururi vagi. Bezna de tafta a nopţii acesteia de sfârşit de iarnă era încălzită în grădină de colcăiala zmeurie a primăverii apropiate, care răzbătea prin pământ. În cameră, cam în aceeaşi combinaţie intrau două elemente asemănătoare: căldura prăfoasă a perdelelor rău scuturate era înmuiată şi colorată de pâlpâirea violetă a sărbătorii care se apropia.

De sub veşmântul de argint al ferecăturii icoanei, Maica Domnului scotea la iveală două palme subţiri, negricioase, îndreptate spre cer. În fiecare din ele părea că ţine câte o literă grecească de la începutul şi de la sfârşitul denumirii ei bizantine: meter teu, Maica Domnului. În ferecătura ei aurită, candela întunecată ca o călimară din sticlă arunca pe covorul din dormitor licăriri stelare fierăstruite de dinţişorii de pe marginea paharului.

Dându-şi jos broboada şi şuba, Galuzina se răsuci neîndemânatică şi iar simţi o împunsătură în coaste şi dureri în omoplat. Ţipă, se sperie, începu să bâiguie: „Tu, Maica Domnului, apărătoarea celor necăjiţi, care le sari în ajutor şi lumea o ocroteşti”, apoi izbucni în plâns. După ce durerea o mai lăsă, începu să se dezbrace. Copcile din spate ale gulerului şi ale sutienului îi alunecau dintre degete şi se îngropau în cutele materialului fumuriu. Le căuta şi nu le găsea.

În cameră intră Ksiuşa, fata ei adoptivă, pe care o trezise când intrase în casă.

— De ce stai pe întuneric, mamă? Nu vrei să aduc o lampă?

— Nu-i nevoie. Se vede şi aşa.

— Mamă, Olga Nilovna, lasă-mă să te deschei eu. Nu-i nevoie să te chinuieşti.

— Degetele nu mă ascultă şi pace. Proasta de croitoreasă n-a fost în stare să coasă copcile ca la oameni. Fir-ar ea de curcă chioară. Îmi vine să sfâşii rochia şi să-i dau cu tivul peste bot.

— Frumos s-a cântat la biserică. Noaptea-i liniştită. Cântecele s-au auzit până aici.

— Da, de cântat s-a cântat bine. Da' mie, fato, mi-e rău. Iar mă împunge şi-aici, şi-aici. Peste tot. Mare pacoste. Nici nu ştiu ce să mă fac.

— Păi, te-a ajutat Gomeopat Stâdobski.

— Da, m-a ajutat cu sfaturi pe care nu le pot îndeplini. E-un şarlatan homeopatul tău. Nici la deal, nici la vale. Asta în primul rând. Şi, în al doilea rând, a plecat. S-a dus, s-a dus. Şi nu numai el. Înaintea sărbătorii toţi au şters-o din oraş. Oare la ce se-aşteaptă, la un cutremur?

— Măcar doctorul acela ungur, prizonierul, te-a tratat bine.

— Asta-i altă aiureală. Îţi zic că n-a mai rămas nimeni, toţi s-au împrăştiat. Kerenyi Lajos, ca alţi maghiari, a nimerit dincolo de linia de demarcaţie. L-au obligat să slujească, drăguţul de el. L-au luat în Armata Roşie.

— Păi, n-ai decât ipohondrie. O nevroză cardiacă. Un descântec ar putea face minuni. Ţi-aduci aminte că te-a descântat nevasta unui soldat? Parcă ţi-a luat durerea cu mâna. Am uitat cum o cheamă. Numele nu i-l mai ştiu.

— Văd că mă crezi proastă. Nu m-aş mira să-mi cânţi pe furiş „Sentetiuriha”.

— Fie-ţi frică de Dumnezeu! Nu vorbi cu păcat. Mai bine adu-mi aminte cum o cheamă pe femeie. Numele îmi stă pe limbă. Nu mă potolesc până nu mi-l aduc aminte.

— Păi, are mai multe nume decât fuste. Nu ştiu care îţi trebuie. O cheamă Kubariha şi Medvediha şi Zlâdariha. Şi mai are şi vreo zece porecle. Nici ea nu-i aici. Ia-o de unde nu-i. Ai băgat-o pe roaba lui Dumnezeu în puşcăria din Kejemsk. Pentru un avort şi nu ştiu ce prafuri. Şi vezi bine, ea, decât să i se facă urât în temniţă, a şters-o undeva prin Extremul Orient. Doar ţi-am zis că au plecat cu toţii. Vlas Pahomâci, Terioşka, mătuşa Polia-inimă de zahăr. În tot oraşul, dintre femeile cinstite, n-am mai rămas decât noi, două proaste. Să ştii că nu glumesc. Şi n-ai de unde găsi un doctor. Dacă se-ntâmplă ceva, crăpi şi n-ai pe cine striga în ajutor. Se zice că a venit un doctor mare din Moscova, care s-a aşezat la Iuriatin. Cică-i profesor, feciorul unui negustor din Siberia care şi-a pus capăt zilelor. Până m-am tot gândit eu cum să-l chem, s-au pus pe drum vreo douăzeci de cordoane de-ale roşilor, nici să strănuţi nu mai ai loc. Şi acum să schimbăm vorba. Du-te şi te culcă, am să încerc şi eu să adorm. Ştiu că Blajein, studentul, se ţine de capul tău. N-are rost să tăgăduieşti. N-ai cum să te ascunzi de mine, te-ai înroşit ca racul. Trudeşte bietul tău student la poze în noaptea asta sfântă, îmi face mie fotografiile. Nici ei nu dorm şi nici pe alţii nu-i lasă. Tomik al nostru scheaună de se aude în tot oraşul. Şi-o ticăloasă de cioară croncăne în mărul nostru, aşa că, pare-mi-se, iar n-o să închid ochii toată noaptea. Da' de ce te superi, mironosiţo? De-aia sunt studenţi pe lume, ca să le placă fetelor.

— Ce se tot dă câinele acolo de ceasul morţii? Ar trebui să vedem despre ce-i vorba. Nu latră el degeaba. Stai, Lidocika, fir-ai tu să fii, taci o clipă. Trebuie să lămurim situaţia. Nu cumva să fi dat buzna esaulii. Nu pleca, Ustin. Rămâi şi tu, Sivobliui. Se descurcă şi fără noi.