Boris Pasternak

— Da, dar lumea e mare. Ce legătură au toate acestea cu noi? De ce tocmai nouă ni se oferă o asemenea onoare? De ce nu v-aţi gândit la alţii?

— Ştiam câte ceva despre dumneavoastră şi speram că şi dumneavoastră aţi auzit de noi. Că nu vă suntem străini şi că nu o să ajungem printre străini.

— A, deci de Krueger e vorba, de faptul că îi sunteţi rude? Păi, cum de-aveţi curajul să mai rostiţi asemenea vorbe în timpurile pe care le trăim?

Averki Stepanovici era un bărbat cu faţa regulată, cu părul pieptănat pe spate, care călca apăsat şi, vara, îşi încingea peste cămaşa căzăcească un şnur cu ciucuri la capete. Altădată asemenea oameni o făceau pe uşkuinicii1, iar în timpurile mai noi tot ei au profilat tipul studentului etern, al profesorului gânditor.

Averki Stepanovici îşi dedicase tinereţea mişcării de eliberare, revoluţiei, şi nu se temuse decât că nu va trăi destul ca s-o vadă cu ochii lui, că, dezlănţuindu-se, aceasta, prin moderaţia ei, nu-i va satisface râvna radicală şi sângeroasă. Şi iată că această revoluţie a venit, a întors cu susul în jos până şi cele mai curajoase aşteptări ale lui, iar el, înnăscut şi permanent iubitor al muncitorilor, unul dintre primii fondatori ai comitetului sindical şi ai controlului obştesc la „Sviatogor Bogatâr”, s-a pomenit tras pe sfoară, evitat, în orăşelul pustiu, din care fugiseră toţi muncitorii care, aici, erau parţial de partea menşevicilor. Şi acum această absurditate, aceşti moştenitori ai lui Krueger i se păreau o bătaie de joc a destinului, un renghi pus la cale ca să umple paharul răbdării lui.

— Nu, astea-s cai verzi pe pereţi. Totul e de neînţeles. Nu pricepeţi în ce primejdie mă băgaţi şi în ce situaţie mă puneţi? Poate că mi-oi fi ieşit într-adevăr din minţi. Nu înţeleg, nu înţeleg nimic şi n-o să înţeleg niciodată.

— Nu înţelegeţi că, şi fară dumneavoastră, stăm pe un adevărat vulcan?

— Stai, Lenocika. Soţia mea are dreptate. Ne era greu şi fară dumneavoastră. O viaţă de câine, o viaţă de nebuni. Tot timpul suntem între două focuri, n-avem nici o ieşire. Unii îmi scot ochii că feciorul mi-i prea roşu, că-i bolşevic, că-l iubeşte poporul. Altora nu le place că eu însumi am fost ales în Adunarea Constituantă. Nimănui nu-i poţi face pe plac, aşa că nu-ţi mai rămâne decât să te tăvăleşti în noroi. Iar acum mai apăreţi şi dumneavoastră. Mare bucurie când or să mă împuşte din pricina dumneavoastră!

— Cum puteţi vorbi aşa? Veniţi-vă în fire! Pentru numele lui Dumnezeu!

După câtva timp, trecând de la furie la îngăduinţă, Mikuliţân le spuse:

— Ei, am lătrat destul în curte. Ne-ajunge. Putem continua şi în casă. Fireşte, nu văd nimic bun în viitor, dar s-o lăsăm moartă, n-are rost să încercăm să ghicim ce ne aşteaptă. Totuşi, nu suntem ieniceri, nici lifte păgâne. N-o să vă lăsăm în pădure să vă mănânce Mihail Potapâci1.

Lenok, cred că-i bine să-i instalăm în camera cu palmieri, alături de cabinet. Pe urmă o să mai discutăm, o să vedem unde-or să stea, cred că o să-i plasăm totuşi în parc. Poftiţi în casă. Faceţi-ne onoarea. Vakh, du bagajele înăuntru. Ajută-i pe drumeţi.

Îndeplinind porunca, Vakh oftă:

— Sfântă Născătoare! Ce de-a lucruri au oamenii iştia. Numa' nişte boccele. Nici un giamantan!

Se lăsa noaptea rece. Călătorii se spălară. Femeile se ocupară de aranjarea sălaşului pentru noapte în camera ce li se pusese la dispoziţie. Şurocika, obişnuit în mod inconştient că rostirile lui în limba copilărească îi încântă pe cei mari şi adaptându-se acestei preferinţe, începuse şi acum să flecărească intens, se simţea stingherit de această dată. Astăzi sporovăiala lui nu avea succes, nimeni nu-i acorda atenţie. Era nemulţumit că nu fusese luat în casă mânzul cel negru, iar când strigară la el ca să se potolească, băieţelul începu să plângă, temându-se ca nu cumva, fiindcă a fost copil rău şi neascultător, să fie trimis înapoi la magazinul de copii, de unde, îşi închipuia el, fusese dus acasă la părinţii lui de îndată ce văzuse lumina zilei. Spaima sinceră şi-o exprima foarte sonor, dar absurdităţile lui simpatice nu aveau nici un efect asupra celor din jur. Jenaţi de faptul că se află într-o casă străină, cei mari se mişcau mai iute ca de obicei şi erau cufundaţi în grijile lor tăcute. Şurocika se supărase şi se fandosea, cum zic doicile. I se dădu să mănânce şi îl culcară cu greu. În sfârşit, adormi. Pe Niuşa o luă ca s-o hrănească şi s-o iniţieze în tainele casei Ustinia, servitoarea Mikuliţânilor. Antonina Aleksandrovna şi bărbaţii fură invitaţi la ceaiul de seară.

Aleksandr Aleksandrovici şi Iuri Andreevici cerură permisiunea să lipsească de la masă câteva clipe şi ieşiră în verandă, ca să respire aer curat.

— Ce multe stele! exclamă Aleksandr Aleksandrovici.

Era întuneric. Aflaţi la doi paşi pe verandă, socrul şi ginerele nu se vedeau unul pe celălalt. Iar din spate, de după colţul casei, cădea lumina lămpii din casă, prelungindu-se până în râpă. În dâra ei de lumină se vedeau, zgribuliţi de frig, copacii şi alte obiecte neclare. Fanta de lumină nu-i cuprindea pe cei doi, ci îngroşa şi mai mult întunericul dimprejurul lor.

— Mâine va trebui să vedem de cu dimineaţă clădirea unde are de gând să ne instaleze şi, dacă poate fi locuită, să ne apucăm imediat s-o reparăm. În timp ce ne punem colţişorul în ordine, solul se reface, pământul se încălzeşte. Atunci, fără să pierdem o clipă, trebuie să ne apucăm de straturi. Mi s-a părut că în timpul discuţiei ne-a promis că ne dă nişte cartofi de sămânţă.

— Ne-a promis, ne-a promis. Şi alte seminţe. Am auzit cu urechile mele. Iar colţul pe care ni-l oferă l-am văzut din mers, când traversam parcul. Ştii unde e? E partea din spate a conacului, năpădită de urzici. Odăile lipite de clădire sunt din lemn, însă conacul e din piatră. V-am arătat din căruţă, mai ţineţi minte? Acolo m-aş apuca să fac şi straturile. După câte mi se pare, acolo e-o fostă grădină de flori. Aşa mi s-a părut de departe. Poate că greşesc. Aleile trebuie să le lăsăm deoparte, să le evităm, însă pământul vechilor straturi trebuie să fie gras, bogat în gunoi.

— Vedem mâine. Nu ştiu. Ţărâna trebuie să se fi întărit din pricina ierbii şi o fi fiind ca piatra. Desigur că în preajma conacului a fost o grădină de legume. Poate că lotul s-a păstrat şi nu-l cultivă nimeni. Toate astea le lămurim mâine. Dimineaţa încă mai dă îngheţul. Noaptea va fi cu siguranţă geroasă. Ce noroc că am ajuns! Putem să ne felicităm. E bine aici. Îmi place.

— Sunt nişte oameni foarte plăcuţi. Mai ales el. Ea e puţin fandosită. Nu-i mulţumită de sine, nu-i place ceva în propria ei persoană. De aici această vorbărie insistentă, această flecăreală prefăcută. Parcă se grăbeşte să devieze atenţia de la înfăţişarea ei exterioară, ca să prevină o impresie neconvenabilă. Tot un semn prefăcut de neatenţie e şi faptul că uită să-şi scoată pălăria, purtând-o pe umeri.

— Să mergem totuşi înăuntru. Am stat prea mult. Nu-i prea frumos din partea noastră.

În drum spre sufrageria luminată, unde, împrejurul unei mese rotunde şedeau lângă samovar şi beau ceaiuri amfitrionii şi Antonina Aleksandrovna, ginerele şi socrul trecură prin cabinetul cufundat în întuneric al directorului.

Fereastra cabinetului, cât un perete de mare, se ridica deasupra râpei. De la fereastră, după cât izbutise doctorul să vadă la început, când încă mai era lumină, se deschidea priveliştea până departe, dincolo de râpă, spre câmpia pe care o traversase în căruţa lui Vakh. Lângă fereastră era o masă, lungă şi ea cât peretele, locul de muncă al unui proiectant sau desenator. Pe masă, pusă de-a lungul, era o armă de vânătoare, care lăsa libere marginile din dreapta şi din stânga, acoperind astfel lăţimea mesei.

Acum, trecând prin cabinet, Iuri Andreevici remarcă iarăşi cu invidie fereastra cu priveliştea ei largă, dimensiunile şi poziţia mesei, ca şi spaţiul mare, frumos mobilat al încăperii. Acesta fu primul lucru pe care, exclamativ, Iuri Andreevici i-l spuse amfitrionului când, împreună cu Aleksandr Aleksandrovici, se apropie de masa de ceai din sufragerie.

— Ce locuri frumoase sunt aici! Şi ce cabinet excelent aveţi, care te cheamă la lucru, te inspiră.

— Să vă torn în pahar sau în ceaşcă? Şi cum vă place: slab sau tare?

— Ia te uită, Iurocika, ce stetoscop a meşterit fiul lui Averki Stepanovici când era mic.

— Nici până acum nu a crescut, nu s-a maturizat, deşi a cucerit regiune după regiune pentru Puterea Sovietică, luptând împotriva Komuciului.

— Cum aţi spus?

— Komuci.

— Ce înseamnă asta?

— E armata guvernului Siberiei, care este pentru reinstaurarea puterii Adunării Constituante.

— Toată ziua am auzit numai laude la adresa fiului dumneavoastră. Aveţi tot dreptul să vă mândriţi cu el.

— Aceste vederi din Urali sunt duble, stereoscopice şi tot el le-a făcut, fotografiindu-le cu un obiectiv meşterit de el.

— Lipiile sunt cu zaharină? Biscuiţii sunt grozavi.

— Cum puteţi vorbi aşa? De unde zaharină în fundul ăsta de lume? Ce zaharină? E zahărul cel mai cinstit. Păi, v-am pus din zaharniţă. Chiar n-aţi băgat de seamă?

— Da, într-adevăr. Mă uitam la fotografii. Şi mi se pare mie sau ceaiul e natural?

— Cu floare. Se înţelege.

— De unde aţi făcut rost?

— De pe o faţă de masă care se întinde singură. De la o cunoştinţă. Un activist contemporan. Cu convingeri foarte de stânga. Reprezentantul oficial al sovietului economic de la gubernie. De la noi cară la oraş lemne, iar nouă, pentru că ne cunoaşte, ne aduce crupe, unt, făină. Siverka (aşa îi spunea ea soţului), Siverka, dă-mi, te rog, zaharniţa. Iar acum aş vrea să aflu de la dumneavoastră în ce an a murit Griboedov.

— S-a născut, mi se pare, în o mie şapte sute nouăzeci şi cinci. Dar când a fost ucis nu ştiu precis.

— Mai luaţi ceai.

— Nu, mulţumesc.

— Şi acum altă problemă. Spuneţi-mi când şi între ce ţări a fost încheiată pacea de la Nimwegen?

— Nu-i mai chinui, Lenocika. Lasă-i pe oameni să-şi vină în fire după atâta drum.

— Acum iată ce-aş vrea să-mi spuneţi. De câte feluri sunt lupele şi în care cazuri se obţin imagini reale, răsturnate, drepte şi false?

— De unde aveţi atâtea cunoştinţe din domeniul fizicii?

— Am avut la Iuriatin un profesor excelent de matematică. Preda la ambele gimnazii, la cel de băieţi şi la noi. Ah, cum explica, cum explica! Ca un zeu. Uneori ne dădea de-a dreptul mură-n gură Antipov. Era căsătorit cu o profesoară tot de aici. Fetele erau înnebunite după el, toate îl iubeau. A plecat voluntar la război şi nu s-a mai întors, a fost ucis. Se zice că biciul lui Dumnezeu şi răzbunarea cerească, acest comisar Strelnikov, n-ar fi. Decât Antipov, sculat din morţi. Fireşte că-i o legendă. Nu prea seamănă. Dar cine ştie? Totul e posibil. Încă o ceşcuţă?

Partea a IX-a.

VARÂKINO.

În iarnă, când avea mai mult timp, Iuri Andreevici începu să ţină un fel de jurnal. Iată ce îşi nota: „Ce des, astă-vară, voiam să spun împreună cu Tiutcev1:

Ce vară, vară-ncântătoare!

Ce anotimp sublim, divin!

Şi-ntreb: prin ce minune care ni-i dăruită din senin?

Ce fericire să munceşti pentru tine şi pentru familia ta, din zori şi până-n amurg, să repari acoperişul, să lucrezi pământul, să-ţi creezi propria ta lume, asemenea lui Robinson, imitându-l pe Ziditor în facerea lumii, după naşterea datorată mamei tale renăscându-te singur, mereu-mereu, pe lume!

Câte gânduri îţi trec prin conştiinţă, câte lucruri noi îţi trec prin minte, în timp ce mâinile îţi sunt ocupate cu munca muşchilor, fizică, brută sau cu dulgheria; cât timp îţi pui probleme inteligente, fizic rezolvabile, care, pentru că le-ai îndeplinit, te răsplătesc cu bucurie şi noroc; cât timp şase ore la rând ciopleşti ceva cu toporul sau sapi pământul sub cerul liber, care te frige cu respiraţia lui binefăcătoare. Şi faptul că aceste gânduri, presupuneri, aprecieri nu sunt puse pe hârtie, ci sunt uitate în toată trecătoarea lor efemeritate, nu e o pierdere, ci un câştig. Orăşean schimnic, care-ţi biciuieşti nervii căzuţi şi imaginaţia cu cafea tare şi tutun, nu ştii narcoticul cel mai tare, care constă din nevoia francă şi sănătatea de fier.

Nu merg mai departe de cele spuse, nu propovăduiesc simplitatea tolstoiană şi întoarcerea la pământ, nu inventez corecţii personale pentru socialism, în problema agrară. Constat doar faptul şi nu ridic la rangul de sistem soarta noastră care întâmplător ne-a adus aici. Exemplul nostru este discutabil şi nu poate impune o concluzie. Gospodăria noastră este prea compozită. Prin munca mâinilor noastre obţinem numai o mică parte din cele trebuincioase, adică rezervele de legume şi cartofi. Restul provine din altă sursă.

Nu avem un drept legal asupra pământului pe care îl lucrăm. Acest lucru este în mod abuziv tăinuit faţă de evidenţa decretată de puterea guvernamentală. Tăierile noastre din pădure înseamnă furt, care nu este scuzabil prin faptul că furăm din buzunarul statului, care mai înainte a fost al lui Krueger. Ne acoperă toleranţa lui Mikuliţân care trăieşte aproximativ prin aceleaşi mijloace, ne salvează distanţele, îndepărtarea de oraş, unde, din fericire, încă nu se ştie nimic de isprăvile noastre.

Am renunţat la medicină şi trec sub tăcere faptul că sunt medic, ca să nu-mi îngrădesc libertatea. Însă mereu câte un suflet bun, aflat la capătul lumii, află că la Varâkino s-a stabilit un doctor şi, cale de treizeci de verste, vine după un sfat, aducând ba o găină, ba nişte ouă, ba un căuş de unt sau mai ştiu eu ce. Oricât aş încerca să evit onorariile, nu pot scăpa de ele, pentru că oamenii nu cred în eficienţa sfaturilor neplătite, primite gratis. Deci practica medicală îmi mai aduce câte ceva. Însă principalul nostru sprijin, ca şi al lui Mikuliţân, este Samdeviatov.

Este incredibil câte contrarii încap în acest om. Este sincer de partea revoluţiei şi merită întru totul încrederea pe care i-a acordat-o Sovietul Orăşenesc din Iuriatin. Având atâtea împuterniciri, ar fi putut să rechiziţioneze şi să care de-aici tot lemnul din pădure, fără să ne ceară părerea nouă sau lui Mikuliţân, iar noi n-am fi zis nici pâs. Pe de altă parte, dacă ar fi avut chef să fure statul, ar fi putut pune în buzunar ce şi cât vrea, tot fără să-l ia nimeni la întrebări. N-are cu cine împărţi şi nu-i obligat să dea nimănui ciubuc. Atunci ce-l face să se îngrijească de noi, să-l ajute pe Mikuliţân şi să-i sprijine pe oamenii din tot ţinutul, cum ar fi, de pildă, şeful de gară din Torfianaia? E tot timpul pe drumuri, face rost mereu de câte ceva şi ne aduce, tâlcuieşte şi analizează la fel de bine şi Demonii lui Dostoievski, şi Manifestul Comunist, relatându-le la fel de captivant şi, mi se pare, dacă nu şi-ar complica atât de inutil şi de haotic viaţa, ar muri de plictiseală”.

Puţin mai târziu, doctorul îşi notă: „Ne-am instalat în partea din spate a conacului, în două camere clădite din bârne, pe care, pe când Anna Ivanovna era copil, Krueger le destinase servitorilor mai selecţi, croitoresei, intendentei şi fostei doici.

Odăile sunt destul de dărăpănate. Noi le-am reparat destul de repede. Cu ajutorul unor oameni pricepuţi, am refăcut soba care încălzeşte ambele camere. Cu noua distribuţie a fumurilor, soba dă mai multă căldură.

În acest colţ de parc, urmele fostului aranjament au dispărut sub vegetaţia care acoperă totul. Acum, iarna, când toată preajma a murit şi viul nu mai acoperă neviul, liniile de altădată apar mai clar.

Am avut noroc. Toamna a fost uscată şi caldă. Am apucat să scoatem cartofii înainte de primele ploi şi îngheţuri. După ce i-am restituit lui Mikuliţân cartofii de sămânţă, ne-au mai rămas cam vreo douăzeci de saci, pe care i-am deşertat în despărţitura principală a pivniţei, acoperindu-i cu fin şi pături rupte. Tot în pivniţă am coborât două butoaie cu castraveţi puşi la murat de Tonia şi încă două butoaie cu varză murată. Varza proaspătă am atârnat-o pe stâlpii de susţinere, legând căpăţânile câte două. Morcovii i-am îngropat în nisip uscat.

Tot în nisip am pus la păstrare o cantitate suficientă de ridichi, sfeclă şi napi, iar în casă avem o mulţime de mazăre şi bobi. Lemnele din hambar, gata tăiate, ne ajung până la primăvară. Iarna, îmi place răsuflarea caldă a pivniţei, care îţi umple nările cu mirosul de rădăcini, pământ şi zăpadă de cum ridici capacul în pragul zorilor, care iarna clipocesc devreme, şi cobori treptele cu luminarea în mână.

Când ieşi din grajd, ziua încă nu a început. Scârţâi o uşă sau strănuţi fără să vrei sau, pur şi simplu, zăpada îţi scârţâie sub picioare şi, din câte-un strat îndepărtat, din zăpada căruia răsar coceni de varză, o zbughesc şi o iau la sănătoasa iepurii, ale căror urme presară neaua în lung şi în lat. Şi în împrejurimi, unul după altul, încep să latre câinii şi nu se potolesc decât cu mare greutate. Ultimii cocoşi au cântat mai devreme, de-acum nu mai au cum cânta. Şi începe să se lumineze.

În afara urmelor de iepuri, imensa vale înzăpezită este traversată de amprentele lăsate de râşi, gropiţă lângă gropiţă, care se întind ca nişte fire de tort frumos împletite. Râsul merge ca pisica, labă după labă, făcând, cum se spune, drumuri de multe verste într-o singură noapte.

Împotriva lor oamenii pun capcane, care prin partea locului sunt numite laţuri. În locul râşilor, în capcane se prind sărmanii iepuri, pe care oamenii îi găsesc îngheţaţi bocnă şi pe jumătate acoperiţi de zăpadă.

La început, în timpul primăverii şi verii, ne-a fost foarte greu. Eram la căpătui puterilor. Acum, în serile acestea de iarnă, ne odihnim. Datorită lui Anfim, care ne aprovizionează cu petrol, ne adunăm împrejurul lămpii. Femeile cos sau împletesc, eu sau Aleksandr Aleksandrovici citim cu glas tare. Focul în sobă este aprins şi eu, ca specialist recunoscut în materie, am grijă de el, închid capacul la vreme ca să nu se irosească fierbinţeala. Dacă vreun tăciune nears întârzie focul, îl iau aşa fumegând, fug cu el până în prag şi-l arunc departe în zăpadă. Împrăştiind scântei, tăciunele zboară prin aer ca o făclie aprinsă, luminând parcul adormit, dreptunghiurile pajiştilor, sfârâie şi se stinge după ce cade într-un troian.

Citim la nesfârşit Război şi pace, Evgheni Oneghin şi toate poemele, citim în traducere rusă Roşu şi Negru de Stendhal, Istoria celor două oraşe de Dickens şi scurtele povestiri ale lui Kleist”.

În pragul primăverii, doctorul îşi notă: „Mi se pare că Tonia e însărcinată. I-am spus. Ea e de altă părere, însă eu n-am nici o îndoială. Până la apariţia unor simptome sigure, nu mă pot înşela cele precedente, mai dificil de observat.

Faţa femeii se schimbă. N-aş zice că se face mai urâtă. Însă înfăţişarea exterioară, care mai înainte era în câmpul ei de observaţie, îi scapă acum de sub control. Pune stăpânire de-acum pe ea acel viitor, care va ieşi din fiinţa ei şi care nu va mai fi ea însăşi. Această ieşire a înfăţişării femeii de sub control se manifestă sub forma dezorientării fizice, datorită căreia faţa îşi pierde culoarea, pielea se aspreşte şi ochii încep să strălucească altfel decât ar vrea ea, de parcă ea n-a fost în stare să stăpânească aceste transformări şi a renunţat să se mai îngrijească.

Eu şi cu Tonia nu ne-am îndepărtat niciodată unul de celălalt. Dar acest an de muncă ne-a apropiat şi mai mult. Am văzut cât de dibace, puternică şi neobosită este Tonia, cât de inteligent îşi alege muncile, pentru ca, trecând de la una la alta, să piardă cât mai puţin timp.

Mi s-a părut întotdeauna că fiecare concepţie este imaculată, că în dogma Născătoarei de Dumnezeu este exprimată ideea generală a maternităţii.

Fiecare femeie care naşte este marcată de aceeaşi amprentă a singurătăţii, părăsirii, lipsei de ocrotire. Bărbatul este până într-atâta de străin în această clipă capitală, încât s-ar zice că nici la început n-a avut nici o treabă şi totul a picat parcă din cer.

Femeia aduce singură urmaşii pe lume, singură se retrage cu pruncul în planul al doilea al existenţei, unde e mai linişte şi unde poate fi, fără teamă, instalat leagănul. Singură, în tăcută smerenie, îşi hrăneşte şi îşi creşte copilul.

Născătoarea de Dumnezeu este îndemnată: „Roagă-te cu sârg Fiului şi Dumnezeului Tău”. Ei i se pun pe buze frânturi de psalm: „Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”1. Ea este cea care spune despre pruncul ei că o va preamări („Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic”2), că el este slava ei. La fel poate spune orice femeie. Dumnezeul ei este în copil. Mamele oamenilor mari ar trebui să cunoască acest sentiment. Dar absolut toate mamele sunt mamele unor oameni mari şi nu e vina lor că mai apoi viaţa le înşală”.

„Recitim la nesfârşit Evgheni Oneghin şi poemele. Ieri a trecut pe la noi Anfim, care ne-a adus o mulţime de daruri. Ne delectăm, ne luminăm cu ele. Discuţii interminabile despre artă.

Vechea mea idee că arta nu e denumirea unei categorii sau a unui domeniu, care acoperă o infinitate de noţiuni şi fenomene ramificate, ci că, dimpotrivă, e ceva îngust şi concentrat, numele unui principiu care intră în componenţa operei de artă, denumirea forţei utilizate în aceasta sau a adevărului pus în lumină. Niciodată arta nu mi s-a părut obiectul formei, nici cealaltă faţă a ei, ci mai degrabă o parte tainică şi ascunsă a conţinutului. Pentru mine toate acestea sunt clare ca lumina zilei, le simt cu toate fibrele, dar cum aş putea exprima această idee?

Operele vorbesc prin multe: prin teme, situaţii, subiecte, eroi. Dar cel mai mult vorbesc prin prezenţa artei conţinute în ele. Prezenţa artei în paginile romanului Crimă şi pedeapsă cutremură mai profund decât crima lui Raskolnikov.

Arta primitivă, cea egipteană, grecească, a noastră, probabil, una şi aceeaşi artă care, timp de atâtea secole, se defineşte prin numărul singular. E o idee, o afirmaţie despre viaţă, care, datorită amplitudinii ei atotcuprinzătoare, nu poate fi divizată şi, când o picătură din această forţă intră în componenţa unui aliaj mai complex, ponderea artei depăşeşte importanţa restului şi se dovedeşte a fi esenţa, sufletul şi fundamentul reprezentării.” „Sunt puţin răcit, tuşesc şi cred că am un pic de febră. Toată ziua mi-am simţit răsuflarea tăiată undeva lângă laringe, oprindu-mi-se ca un nod în gâtlej. Nu-i a bine. De vâna-i aorta. Primele semne ale eredităţii venite dinspre biata mama, care toată viaţa a fost cardiacă. Oare chiar să fie adevărat? La vârsta mea? În acest caz, nu voi mai face mult timp umbră pământului.

În cameră miroase a oxid de carbon. Miroase a rufe călcate. Femeile calcă şi mereu, din soba neîncălzită bine, iau jar şi-l pun în fierul de călcat, clănţănindu-i capacul. Zgomotul îmi aduce aminte de ceva. Dar nu-mi pot aminti cu precizie. Boala mă face să uit.

De bucurie că Anfim ne-a adus săpun gras, femeile au desfăşurat o spălare generală a rufelor, iar Şurocika a rămas nesupravegheat două zile. Când scriu, se bagă sub masă, se aşază pe stinghia dintre picioarele acesteia şi, imitându-l pe Anfim, care, de fiecare dată când vine, îl trage cu sania, îşi închipuie că mă duce el cu sania.

După ce mă însănătoşesc, va trebui să merg în oraş, să citesc câte ceva despre etnografia şi istoria ţinutului. Am dormit rău. Am avut un vis confuz, unul dintre cele pe care le uiţi imediat după ce te trezeşti. Mi-a zburat prin minte şi nu-mi amintesc decât din ce pricină m-am trezit. M-a trezit vocea unei femei, pe care o auzeam în vis ţipând sfâşietor. Mi-am amintit acest sunet şi, refăcându-l în memorie, mi-am perindat prin minte toate femeile cunoscute, încercând să-mi dau seama care dintre ele putea avea o voce atât de profundă, greu de auzit din pricina respiraţiei, umedă. Niciuna nu putea s-o aibă. M-am gândit că, prea obişnuit fiind cu Tonia, auzul îmi e deformat în ceea ce o priveşte. Am încercat să uit că este soţia mea şi i-am îndepărtat imaginea la o distanţă suficient de mare pentru elucidarea adevărului. Nu, nu era vocea ei. Enigma a rămas nedezlegată.

Apropo de vise. Se crede că noaptea visezi ceea ce ziua, când eşti treaz, te impresionează cel mai mult. Cu mine se întâmplă exact invers.