Boris Pasternak

Doar în câteva locuri această oglindă avea pete albăstrii. În rest, dimineaţa călduroasă mâna pe luciul ei scânteieri uleioase, de parcă o bucătăreasă ar fi uns o plăcintă fierbinte cu pana muiată în unt topit.

În acest golf, care părea fără margini, dimpreună cu luncile, gropile şi tufişurile erau înecaţi norii albi, cu ancorele aruncate la fund.

Undeva, în mijlocul acestei întinderi de ape, se vedea o fâşie îngustă de pământ, cu două şiruri de copaci, unii înălţându-se spre cer şi alţii răsturnaţi în apă.

— Raţe! Un cuibar! strigă Aleksandr Aleksandrovici, privind într-acolo.

— Unde-s?

— Lângă insuliţă. Nu acolo. Mai la dreapta. La naiba, au zburat, le-a speriat trenul.

— Ah, da, le văd. Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, Aleksandr Aleksandrovici. Dar nu acum, altă dată. Cât despre mobilizaţii la muncă forţată şi damele acelea, bine-au făcut că au şters-o. Şi cred că au plecat în pace, fără să facă nimănui nici un rău. Au fugit exact cum fuge apa.

Noaptea albă, polară era pe sfârşite. Totul se vedea: munţii, dumbrava, prăpastia, dar aşa ca şi cum singure nu credeau că există şi că sunt venite dintr-o poveste.

Dumbrava începuse în înverzească. Creşteau în ea câteva tufe de mălin înflorit. Micul ei hăţiş se înălţa la poalele unui munte vertical, pe un promontoriu îngust, care se termina cu o prăpastie.

Cascada era aproape. Nu se vedea din toate părţile, ci doar din capătul celălalt al dumbrăvii, de pe marginea prăpastiei. Vasea obosise de câte drumuri făcuse ca să privească iureşul cascadei care îl uluia şi îl îngrozea.

Nimic din preajmă nu se putea compara cu cascada, nu avea măreţia acesteia. Era teribilă în unicitatea ei, care o transforma în ceva dăruit cu viaţă şi conştiinţă, într-un balaur din poveste sau în şarpele înaripat al acestor locuri, care cere dări şi pustieşte ţinutul.

La jumătatea căderii, cascada se prăvălea pe un colţ de stâncă şi se dubla. Apa de la buza cataractei părea nemişcată, în schimb cele două torente căzătoare nu-şi încetau nici o clipă mişcarea imperceptibilă dintr-o parte într-alta, ca şi cum cascada ar fi alunecat mereu şi s-ar fi redresat de fiecare dată ca un om care alunecă, alunecă, dar tot rămâne în picioare.

Cu cojocul aşternut sub el, Vasea şedea culcat la marginea dumbrăvii. Când zorii deveniră mai întunecaţi, de pe munte îşi luă zborul o pasăre mare, cu aripile grele, plană circular deasupra poienii şi se lăsă pe vârful unui brad alb din apropierea locului unde era Vasea. Băiatul îşi ridică ochii, se uită la gâtul albastru şi la pieptul albastru-cenuşiu al scorţarului şi, ca fermecat, şopti: „Ronja”, numele sub care era cunoscută în Urali această pasăre. Apoi se ridică, îşi luă cojocul, şi-l aruncă pe umeri şi, traversând poiana, se apropie de însoţitoarea lui.

— Hai să mergem, tuşă Polia. Ai răcit, îţi clănţănesc dinţii. Ce te uiţi de parcă te-a înspăimântat cineva? îţi spun că trebuie să mergem. Dă-ţi seama de situaţie, trebuie s-o pornim spre sate. În sate oamenii sunt de-ai noştri, or să ne ascundă. Dacă o ţinem aşa, nemâncaţi de două zile cum suntem, pierim. Tare mi-i că nenea Voroniuk a făcut tărăboi mare şi a pornit cu soldaţii pe urmele noastre. Trebuie să plecăm, tuşă Polia, sau mai bine zis, trebuie s-o ştergem. Nu ştiu ce mă fac cu matale, că n-ai scos o vorbă de două zile! Ai rămas fără glas de amărăciune, zău aşa. De ce-ţi faci sânge rău? Pe tuşa Katia, Katia Ogrâzkova, ai împins-o fără răutate din vagon, i-ai dat doar un ghiont în coaste, am văzut cu ochii mei. S-a ridicat pe urmă nevătămată din iarbă şi a luat-o la fugă. La fel şi cu nenea Prohor, Prohor Haritonâci. Or să ne-ajungă din urmă, o să fim luaţi cu toţii, ce crezi mata? Dară sânge rău nu trebuie să-ţi faci, atunci şi limba o să-ţi înceapă a se învârti în gură. Întinzând mâna spre Vasea, Teagunova se ridică şi spuse încet:

— Hai, puişorule.

Scrâşnind din toate încheieturile, vagoanele urcau în pantă. Sub rambleu se întindea o pădurice tânără, ale cărei vârfuri nu ajungeau până la nivelul terasamentului. Ceva mai departe se vedeau nişte lunci de pe care apa abia se scursese. Iarba amestecată cu nisip era plină de bârne aruncate în toate direcţiile. Bârnele erau de fapt traverse, care fusese cioplite şi stivuite undeva prin apropiere, pentru a face plute din ele şi a le trimite în josul râului. Însă apa le măturase şi le împrăştiase pe luncă.

Păduricea tânără de la poala rambleului era golaşă încă, precum iarna. Numai în mugurii cu care era presărată peste tot, ca picurată cu ceară, se iscase ceva de prisos, un fel de dezordine, o murdărie sau nişte furuncule, şi acest ceva de prisos, această neorânduială şi murdărie era viaţa, care cuprinsese cu flăcările ei verzi primii copaci înfrunziţi din pădure.

Ici şi colo, ca nişte mucenici, îşi îndreptau şalele mestecenii, străpunşi de colţii sau săgeţile frunzuliţelor înfipte în ramuri. Îţi puteai da seama de departe ce miros au. Parfumul venea de la luciul lor, de la răşina de lemn, din care se fabrică lacuri şi vopsele.

Curând linia ajunse în dreptul locului de unde putuseră fi măturate bârnele. La o curbă se ivi un luminiş plin de rumeguş şi surcele, cu o stivă de lemne în mijloc. Trenul tremură şi se opri în poziţia în care se afla, aplecat uşor pe vârful rotund al pantei.

Locomotiva slobozi câteva şuierături lătrătoare şi mecanicul strigă ceva. Dar şi fără şuierături pasagerii ştiau: trenul fusese oprit pentru aprovizionare cu combustibil.

Uşile vagoanelor se traseră în lături. Pe rambleu coborî o mulţime de oameni, cam cât populaţia unui orăşel. În tren rămaseră numai soldaţii din primele vagoane, care întotdeauna erau scutiţi de corvezi şi nici acum nu luau parte la acţiunea comună.

Mormanele de butuci din luminiş nu puteau ajunge pentru umplerea tenderului. În plus, trebuiau tăiate şi trunchiurile mari.

Locomotiva era dotată cu joagăre, care fură distribuite doritorilor împerecheaţi câte doi. Primiră un joagăr şi profesorul împreună cu ginerele său.

Din vagoanele soldaţilor, prin uşile trase în lături, se iţeau mutre vesele. Adolescenţi care încă nu fuseseră în tranşee, elevi în clasele mari ale şcolilor de navigaţie, nimeriţi parcă din greşeală în aceleaşi vagoane cu muncitori ursuzi, capi de familie, care nici ei nu mirosiseră praful de puşcă şi de-abia trecuseră printr-un pospai de pregătire militară, făceau haz şi se prosteau la un loc cu marinarii mai în vârstă, ca să nu se gândească la ceea ce-i aşteaptă. Toţi simţeau că se apropie ora încercărilor.

Glumeţii strigau spre bărbaţii şi femeile care tăiau lemnele, rânjind cât puteau de tare:

— Hei, bunicule! Spune-le: sunt sugar, nu m-a înţărcat mama şi nu-s bun pentru munca fizică. Hei, Mavra! Ai grijă să nu-ţi tai cu joagărul poala fustei, ca să nu răceşti! Hei, tinerico! Nu te duce în pădure, mai bine ia-mă pe mine de bărbat!

În pădure erau câteva capre făcute din pari încrucişaţi şi înfipţi în pământ. Găsiră una liberă. Iuri Andreevici şi Aleksandr Aleksandrovici cărară un trunchi şi începură să-l taie în bucăţi pe această capră.

Era acel moment al primăverii când pământul iese de sub zăpadă, arătând aproape la fel ca şi acum şase luni, când a intrat sub nămeţi. Pădurea era umedă şi o înţesau frunzele de anul trecut, ca pe o cameră nemăturată, pe duşumeaua căreia fuseseră aruncate petice de chitanţe, scrisori şi citaţii, adunate după mai mulţi ani.

— Mai rar, o să obosiţi, îi spuse doctorul lui Aleksandr Aleksandrovici, imprimând joagărului o mişcare mai rară şi mai uniformă. Apoi îi propuse să se odihnească.

Pădurea răsuna de hârşâitul răguşit al altor joagăre, care tăiau înainte şi înapoi, uneori armonizându-şi scrâşnetele, alteori făcându-le distonante. Undeva, departe-departe, îşi încerca puterile prima privighetoare. Cu intervale şi mai lungi, de parcă ar fi suflat într-un flaut înfundat, fluiera o mierlă sură. Chiar aburul din supapele locomotivei pufăia cântător, înălţându-se la cer, de parcă ar fi fost nişte lapte care a început să fiarbă într-o spirtieră pentru copii.

— Voiai să discuţi ceva cu mine, îi aminti Aleksandr Aleksandrovici. N-ai uitat? Treceam pe lângă insuliţă, au zburat raţele, iar tu ai căzut pe gânduri şi mi-ai spus: „Trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră”.

— Ah, da. Nu ştiu cum să mă exprim mai pe scurt. Vedeţi, ne cufundăm tot mai mult. Aici tot ţinutul fierbe. Curând ajungem. Nu se ştie ce o să găsim la destinaţie. Pentru orice eventualitate trebuie să ne punem de acord. Nu mă refer la convingeri, ar fi absurd să le lămurim sau să le stabilim într-o discuţie de cinci minute, purtată primăvara, într-o pădure. Toţi trei, dumneavoastră, eu şi Tonia, împreună cu mulţi alţii, alcătuim în momentul de faţă o singură lume, deosebindu-ne între noi prin gradul de înţelegere. Nici la asta nu mă refer. E un a.b.e. Altceva vreau să zic. Trebuie să ne înţelegem din timp cum să ne comportăm în anumite circumstanţe, ca să nu roşim unul pentru altul şi să nu aruncăm unul asupra altuia pete de ruşine.

— Destul. Am înţeles. Îmi place cum pui problema. Ai găsit cuvintele potrivite. Uite ce-ţi spun eu. Îţi amiteşti probabil noaptea când ai adus manifestul cu primul decret, astă-iarnă, pe viscol. Îţi aminteşti cât de indiscutabil era tonul celor scrise. Francheţea era cea care făcea impresie. Dar asemenea lucruri există, în puritatea lor primordială, doar în capetele creatorilor lor şi nu ţin decât până în ziua când sunt proclamate. Chiar de-a doua zi iezuitismul politic le întoarce pe dos. Ce să-ţi spun? Această filosofie îmi e străină. Puterea aceasta e împotriva noastră. Nu mi s-a cerut acordul pentru acestă dărâmare. Dar mi s-a acordat încredere şi faptele mă obligă, chiar dacă le-am făcut din constrângere.

Tonia mă întreabă dacă nu întârziem cu săditul legumelor. Ce să-i răspund? Nu cunosc solul de aici. Care sunt condiţiile climatice? Vara e prea scurtă. Mă întreb dacă apucă să se coacă ceva prin locurile astea.

Şi la drept vorbind, venim de la asemenea depărtări ca să ne ocupăm cu grădinăritul? Aici nu se poate măcar face calamburul cu „şapte verste pentru o nimica toată”, fiindcă, din păcate, aceste verste sunt trei sau patru mii. Nu, sinceri să fim, batem atâta drum cu un cu totul alt scop. Venim ca să încercăm să vegetăm searbăd după modelul timpurilor noi şi să apucăm ceva din risipirea fostelor păduri ale bunicului, a fostelor maşini şi fostelor bunuri. Nu venim să-i refacem proprietatea, ci să i-o spulberăm, dând o mână de ajutor la înghiţirea colectivă a miilor ca să trăim de-o copeică, să trăim aiurea cum e acum totul, în forma contemporană, haotică, ce nu poate fi nicicum cuprinsă cu mintea. Îmbracă-mă în aur, dar în vechile condiţii n-aş primi fabrica nici dacă mi s-ar face cadou. Ar fi la fel de absurd, ca şi cum aş începe să umblu gol sau ca şi cum aş uita alfabetul. Nu, în Rusia s-a sfârşit cu istoria proprietăţii private. Iar în ce ne priveşte pe noi, cei din familia Gromeko, am renunţat încă din generaţia trecută la patima chivernisirii.

Nu se putea dormi din pricina zădufului şi a aerului stătut. Capul doctorului înota în valurile de sudoare de pe pernă.

Coborî încet peste marginea priciului şi cu grijă, ca să nu trezească pe cineva, întredeschise uşa vagonului.

O pală de aer umed şi lipicios îl lovi peste faţă, ca atunci când, în pivniţă, nimereşti cu obrajii într-o pânză de păianjen. „E ceaţă”, se gândi el. „E ceaţă. Cu siguranţă mâine va fi o zi însorită, înăbuşitoare. De aceea se respiră atât de greu şi simt pe suflet o povară atât de grea.”

Înainte de a coborî pe terasament, doctorul stătu în uşă şi ascultă în toate părţile.

Trenul era oprit într-o gară foarte mare, de felul nodurilor de cale ferată. În afară de linişte şi ceaţă, vagoanele erau cufundate într-un fel de uitare şi delăsare, impresie întărită şi de faptul că garnitura era oprită în fundul triajului şi până la gară era o distanţă destul de mare, străbătută de o reţea infinită de linii.

Din depărtări se auzeau două feluri de sunete.

Dindărăt, de unde veniseră, se auzea un plescăit ritmic, de parcă vântul ar fi umflat nişte rufe puse la uscat sau s-ar fi zbătut în faldurile unui steag ud.

Din faţă se auzeau nişte bubuituri care îl făcură pe doctor să tresară şi să ciulească urechile, ca un om cu experienţa războiului.

„Tunuri cu bătaie lungă”, conchise el, ascultând cu atenţie huruitul monoton, care se rostogolea calm, pe o notă joasă, reţinută.

„Asta-i. Am ajuns pe linia frontului”, se gândi doctorul, clătinând din cap, şi sări pe pământ.

Înaintă câţiva paşi. După următoarele două vagoane, trenul se termina. Garnitura era fără locomotivă, care plecase undeva cu tot cu vagoanele din faţă, care fuseseră decuplate.

„Aşadar, de asta-şi făceau ieri curaj, se gândi doctorul. Simţeau, se vede, că de cum ajung la destinaţie vor fi aruncaţi direct în foc.”

Ocoli capătul trenului, cu intenţia de a traversa linia şi a căuta drumul spre gară. Ca din pământ, la colţul vagonului apăru o santinelă înarmată. Îl întrebă cu voce scăzută:

— Încotro? Permisul!

— Ce gară este?

— Nu-i nici o gară. Cine eşti tu?

— Sunt un doctor din Moscova. Eu şi familia mea călătorim în acest tren. Poftim documentul.

— Diavolul chel are nevoie de documentul tău. Că nu-s prost să citesc pe-ntuneric, ca să-mi stric ochii. Vezi că-i ceaţă. Te ghicesc şi fără document de la o poştă, văd eu ce fel de doctor eşti. Uite, doctorii tăi bubuie acum cu tunurile de doisprezece ţoii. Ar trebui să te omor, dar e prea devreme. Marş înapoi, cât mai eşti întreg.

„Mă confundă cu cineva”, se gândi doctorul. N-avea rost să se certe cu santinela. Chiar ar fi fost mai bine să se îndepărteze cât nu era prea târziu. Doctorul o porni în direcţia opusă.

Bubuiturile artileriei încetară. Se trăsese dinspre est. În aburul ceţii, apuse soarele şi se iţea tulbure prin scamele ceţii plutitoare, aşa cum se văd trupurile goale în baie, printre norii de aburi.

Doctorul merse pe lângă vagoane. Le lăsă în urmă şi continuă să meargă. Pe măsură ce înainta, picioarele i se afundau tot mai adânc în nisipul afinat.

Pleoscăitul uniform se apropia. Trenul cobora brusc. Peste câţiva paşi, doctorul se opri în faţa unor contururi neclare, cărora ceaţa le conferea nişte dimensiuni nefiresc de mari. Încă un pas şi din pâclă se iţiră spre Iuri Andreevici boturile unor bărci trase pe mal. Era pe malul unui fluviu, care pleoscăia leneş şi obosit în bordurile lotcilor pescăreşti şi în scândurile micilor debarcadere.

— Cine ţi-a dat voie să te fâţâi pe-aici? îl întrebă altă santinelă, apărută brusc din întunericul malului.

— Ce fluviu este? întrebă doctorul, aproape împotriva voinţei lui, deşi nu-i venise deloc să întrebe după răspunsul primit de curând.

În loc de răspuns, santinela îşi puse fluierul în dinţi, dar nu apucă să-l folosească. Prima santinelă, pe care voise s-o cheme cu fluierul şi care păşise nebăgată în seamă pe urma lui Iuri Andreevici, se apropia de tovarăşul său. Începură să discute.

— Nici n-ai la ce te mai gândi. Pasărea se cunoaşte după cum zboară. „Ce gară este, ce fluviu este?” Şi-a găsit cu ce să ne ducă de nas. Cum zici, îl împuşcăm pe movilă sau mai întâi întrebăm la vagon?

— Zic că-i mai bine la vagon. Să vedem ce-o să spună şeful. Documentele! mârâi a doua santinelă şi luă teancul de adeverinţe pe care i-l întinse doctorul.

— Păzeşte-l, omule, spuse el cuiva nevăzut şi, împreună cu prima santinelă, o porni pe linie spre gară.

Atunci, pentru lămurirea situaţiei, dădu glas şi se mişcă un om care stătuse întins pe nisip, un pescar după toate aparenţele.

— Ai noroc că s-au dus la şef. Poate că asta-i salvarea ta, omule. Dar nu le căta vreo pricină. Asta li-i datoria. Timpurile-s în puterea lor. Poate or să ducă la ceva bun, dar tu, până una-alta, nu spune nimic. După cum vezi, te-au luat drept altul. De mult umblă să-l prindă pe unul. Cred că tu eşti acela. Cred că, iote, ăsta-i duşmanul puterii muncitorilor, l-am prins. E o greşeală. În caz de ceva, cere să te ducă la şef. Nu te lăsa pe mâna ăstora. Sunt conştiincioşi, nevoie mare. Nu-i mare lucru la ei să te omoare. Dacă or să zică să mergi, tu să nu te duci la ei. Spune-le că vrei să stai de vorbă cu şeful.

De la pescar Iuri Andreevici află că fluviul pe malul căruia ajunsese era faimosul fluviu navigabil Rânva, iar gara de lângă fluviu este Razvilie, suburbia industrială a oraşului Iuriatin. Află că Iuriatinul, aflat la vreo două sau trei verste în sus pe fluviu, fusese atacat de mai multe ori şi că, se pare, acum reuşiseră să-l recupereze de la albi. Pescarul îi spuse că şi în Razvilie avuseseră loc răzmeriţe care se pare că fuseseră înăbuşite. Liniştea de aici se explică prin faptul că zona din apropierea gării fusese curăţată de populaţia civilă şi înconjurată de trupe. Mai află şi că printre trenurile din gară, în care se aflau comandamentele unor unităţi militare, este garat şi trenul special al lui Strelnikov, comisarul ţinutului, în vagonul căruia fuseseră duse documentele doctorului.

De acolo, peste câtva timp, veni să-l ia o altă santinelă, care se deosebea de primii soldaţi prin faptul că-şi târa puşca cu patul prin ţărână sau uneori şi-o muta înainte, ca şi cum ar fi dus de braţ un amic cherchelit, care trebuia sprijinit ca să nu cadă. Îl duse pe doctor în vagonul comisarului.

Într-unul din cele două vagoane cuplate între ele, cu culoarele tapetate cu piele, în care, spunând parola, urcară santinela şi doctorul, se auzeau râsete şi mişcări, care se stinseră într-o clipă la apariţia lor.

Santinela îl conduse pe doctor, printr-un coridor îngust, în compartimentul larg din mijloc. Aici era linişte şi ordine. În încăperea curată şi confortabilă lucrau nişte oameni îngrijiţi, bine îmbrăcaţi. Doctorul îşi închipuia că altfel trebuie să arate sediul acelui comisar nemembru de partid, care în scurt timp devenise gloria şi teroarea unei regiuni întregi.

Fără îndoială însă, centrul activităţii sale nu se afla aici, ci undeva mai în faţă, la Cartierul General al frontului, mai aproape de locul de desfăşurare a operaţiunilor militare. Aici îşi avea subunitatea proprie, mica sa cancelarie personală şi patul de campanie.

De aceea era atâta linişte, ca pe coridoarele băilor de pe litoral, cu duşumelele din plută şi acoperite cu covoare pe care păşesc neauziţi îngrijitorii încălţaţi cu papuci moi.

Compartimentul mare din mijloc era fosta sală-restaurant a vagonului de clasa întâi, aşternută cu un covor şi transformată în stat-major. Sala avea câteva birouri.

„Imediat”, îi spuse un ofiţer tânăr, care şedea lângă uşă. După aceste cuvinte, cei din încăpere se considerară îndreptăţiţi să uite de doctor şi să nu-i mai acorde nici o atenţie. Acelaşi ofiţer, făcând un gest distrat cu capul, expedie santinela care plecă târându-şi cu zgomot puşca pe stinghiile transversale metalice, ale coridorului.

Doctorul îşi văzu din prag documentele. Erau pe marginea ultimei mese, în faţa unui ofiţer mai în vârstă, cu ţinută de colonel. Era un statistician militar. Mormăind ceva în barbă, se uita în nişte cărţi de referinţă, studia hărţi militare, confrunta ceva, suprapunea, tăia şi lipea, îşi plimbă privirile pe toate ferestrele încăperii şi spuse: „Azi o să fie căldură mare”, de parcă ajunsese la această concluzie după examinarea ferestrelor şi lucrul acesta n-ar fi fost la fel de clar pentru toată lumea.

Pe duşumea, printre birouri, se târa de-a buşilea un soldat care întindea un cablu. Când ajunse sub biroul ofiţerului celui tânăr, acesta se ridică în picioare, ca să nu-l deranjeze. Alături îşi făcea de lucru cu maşina de scris stricată o dactilografă îmbrăcată într-o tunică kaki. Carul alunecase într-o parte şi se blocase. Tânărul ofiţer se opri în spatele scaunului dactilografei şi începu, de sus, să cerceteze cauzele defecţiunii. Spre aceştia se târî soldatul cu cablul şi se apucă să studieze pe dedesubt pârghiile şi tastele. Li se alătură şi ofiţerul cu ţinută de colonel.

Toate acestea îl calmară pe doctor. Nu-şi putea închipui că aceşti oameni, care ştiau mai bine ce soartă îl aşteaptă, pot să se ocupe cu atâta nepăsare de fleacuri în prezenţa unui om condamnat la moarte.

„Totuşi, cine ştie? se gândi el. De unde atâta seninătate? în apropiere bubuie tunurile, mor oameni, iar ei fac liniştiţi prognoza zilei, nu în sensul că luptele, vor fi fierbinţi, ci că ziua va fi călduroasă. Oare or fi văzut atâtea, încât nu-i mai impresionează nimic?”

Şi neavând ce face, de la locul său, se apucă să privească prin ferestrele de la celălalt capăt al încăperii.

În faţa trenului, pe partea aceea, se întindeau capetele liniilor şi se vedea gara Razvilie, situată pe un deal, în suburbia cu acelaşi nume.

De la linii spre gară urca o scară din scânduri nevopsite, cu trei platforme de odihnă.

Pe partea cealaltă, liniile erau de fapt un mare cimitir de locomotive. Fără tenderele cu coşurile în formă de cupă sau de carâmb de cizmă, vechile locomotive şedeau printre mormane de vagoane transformate în fier vechi.

Cimitirul de locomotive de jos şi cimitirul suburbiei, fierul vechi, îndoit de pe linii, şi acoperişurile din tablă, la un loc cu firmele particulare, se contopeau într-o privelişte de părăsire şi vechime, care se desfăşura sub cerul alb, fiert de fierbinţeala timpurie a dimineţii.

La Moscova, Iuri Andreevici uitase cât de multe firme există în oraşele din provincie şi ce mare porţiune din faţadă pot să ascundă acestea. Firmele de aici îi amintiră aceste lucruri uitate. O jumătate din ele, datorită înălţimii literelor, puteau fi citite din tren. Coborau atât de jos, strivind ferestruicile clădirilor fără etaj, aplecate pe-o rână, încât căsuţele scunde dispăreau sub ele precum capetele copiilor de ţărani sub şepcile taţilor lor, trase adânc pe faţă.

Ceaţa se împrăştiase de tot. Urmele nu i se mai vedeau decât în partea stângă a cerului, spre răsărit, departe. Însă şi de acolo ceaţa se puse în mişcare şi se desfăcu, precum faldurile unei cortine de teatru.

Acolo, la vreo trei verste de Razvilie, pe un deal mai înalt decât precedentul, se vedea un oraş mare, capitală de ţinut sau de gubernie. Soarele îi îngălbenea toate culorile, depărtarea îi simplifica liniile. Se modela în etaje pe deal, ca muntele Athos sau ca un schit de schimnici înfăţişat pe o ilustrată ieftină, casă peste casă şi stradă peste stradă, cu o catedrală mare zidită pe creastă.

„Iuriatinul! îşi spuse doctorul emoţionat. Oraşul amintirilor răposatei Anna Ivanovna, despre care vorbea atât de des sora Antipova! De câte ori am auzit de la ele numele acestui oraş şi în ce împrejurări îl văd acum pentru prima oară!”

În acel moment atenţia militarilor aplecaţi deasupra maşinii de scris fu abătută de ceea ce se vedea printr-o fereastră. Îşi întoarseră cu toţii capetele spre locul acela. Se uita şi doctorul.

Pe scara care ducea la gară erau duşi sub escortă câţiva prizonieri sau arestaţi, printre care era şi un elev de gimnaziu, rănit la cap. Fusese deja pansat, însă de sub pansament i se scurgeau şiroaie de sânge, pe care el le întindea cu palma pe toată faţa lui bronzată, transpirată.

Ultimul din coloană, străjuit de o parte şi de alta de doi soldaţi, gimnazistul atrăgea atenţia nu doar prin fermitatea ce se putea citi pe faţa lui frumoasă, ci şi prin sentimentul de milă pe care îl insufla un rebel atât de tânăr. El şi însoţitorii lui erau în centrul atenţiei şi datorită gesturilor lor anapoda. Tot timpul făceau altceva decât ar fi trebuit să facă.

De pe capul bandajat al gimnazistului aluneca mereu şapca de elev. În loc să şi-o ia de pe cap şi s-o ducă în mână, şi-o îndesa mereu la loc, zgândărindu-şi rana, iar soldaţii îl ajutau cu promptitudine în aceste eforturi absurde.

În această neghiobie contrară bunului-simţ se simţea ceva simbolic. Şi, cedând multiplei semnificaţii a situaţiei, doctorului îi venea să se repeadă la scări şi să-l oprească pe gimnazist cu o cuvântare gata pregătită, pe care şi-o stăpânea cu greu. Voia să-i strige gimnazistului şi oamenilor din vagon că salvarea nu constă în fidelitatea faţă de forme şi uniforme, ci în renunţarea la ele.