Boris Pasternak

— Dar care nu-i om al muncii aici? Noi nu avem oameni care să nu fie ai muncii! Toţi sunt ai muncii! începură ţipete din toate părţile. O voce le acoperi pe celelalte. Ăsta-i şovinism imperial! Acum toate naţionalităţile sunt egale! Ştiu eu la cine faceţi aluzie!

— Nu toţi deodată, vă rog! Pur şi simplu, nu ştiu cui să-i răspund! Ce legătură are naţionalitatea, tovarăşe Valdârkin? De exemplu, Hrapughina nu-i deloc naţionalitate, însă tot o s-o evacuăm.

— Evacuează-mă! O să văd cum o să mă evacuezi! Saltea umflată ce eşti! Mahăr cu ţâţe! striga Hrapughina, scornindu-i delegatei porecle care de care mai absurde.

— Oh, şerpoaico! Diavoliţo! N-ai deloc ruşine în tine! fierbea văduva fostului portar.

— Nu te băga, Fatima. N-am nevoie de apărare, mă descurc şi singură. Încetează, Hrapughina. Te umfli prea mult în pene! Taci, căci altfel te dau pe mâna organelor, fără să mai aştept până te-or prinde, că faci rachiu şi ţii hoţi în casă.

Hărmălaia ajunse la apogeu. Nimeni nu mai asculta pe nimeni. În acest moment în fostul depozit îşi făcu apariţia doctorul. Îl rugă pe primul ins dispus să-l asculte să-i arate pe cineva din comitetul de bloc. Acesta, punându-şi palmele la gură, strigă acoperind gălăgia, ţipă cuvintele în silabe:

— Ga-li-ul-li-na! Vino încoace. Te caută cineva.

Doctorului nu-i veni să-şi creadă urechilor. Se apropie de el o femeie uscăţivă, puţin gârbovită. Fu uluit de asemănarea dintre mamă şi fiu:

— O locatară s-a îmbolnăvit de tifos (îi spuse numele pacientei). E nevoie de măsuri preventive, ca să împiedicăm răspândirea bolii. În plus, bolnava trebuie transportată la spital. Îi scriu o hârtie care trebuie vizată de comitetul de bloc. Unde şi cum pot face acest lucru?

Soţia fostului portar înţelese despre că este vorba despre transportul bolnavei, nu despre întocmirea trimiterii la spital.

— Trebuie să vină la sovietul raional o trăsură după tovarăşa Demina, spuse Galiullina. Tovarăşa Demina e un om bun, îi spun şi ea o să renunţe la trăsură. Nu te necăji, tovarăşe doctor, îţi ducem noi pacienta la spital.

— Nu despre asta e vorba! Am nevoie de-un colţişor unde aş putea scrie trimiterea. Dar dacă o să fie şi o trăsură. Iertaţi-mă, nu cumva sunteţi mama locotenentului Galiullin, Osip Ghimazetdinovici? Am fost cu el pe front.

Femeia se cutremură şi păli la faţă. Apucându-l pe doctor de mânecă, îi spuse:

— Haideţi afară. O să stăm de vorbă în curte.

De îndată ce trecură pragul, îi şopti iute:

— Mai încet, pentru numele lui Dumnezeu. Nu mă nenoroci. Iusupka a luat-o pe căi greşite. Gândeşte-te şi singur: cine-i Iusupka? Un fost ucenic, muncitor. Iusup ar trebui să înţeleagă: pentru popor acum e mult mai bine, asta şi orbii ar putea s-o vadă. Nu ştiu ce gândeşti, tu ai fi putut s-o faci, dar pentru Iusupka e un păcat. Dumnezeu să-l ierte. Tatăl lui Iusupka a fost soldat şi s-a prăpădit, a murit, dar cum, că se zice că n-a mai avut nici faţă, nici mâini, nici picioare.

Nu mai avea putere să vorbească şi, dând din mână, aşteptă ca să-i mai treacă tulburarea. Apoi continuă:

— Hai. Îţi fac îndată rost de trăsură. Ştiu cine eşti. A fost aici două zile, mi-a spus. Mi-a zis că o ştii pe Lara. A fost o fată de treabă. Mi-aduc aminte că venea în casa asta. Acum Dumnezeu ştie cum o mai fi. Se poate ca domnii să se lupte între ei? Dar Iusupka păcătuieşte. Hai să cerem trăsură. Tovarăşa Demina ţi-o dă. Dar ştii cine-i tovarăşa Demina? Olia Demina, care a fost ucenică în atelierul mamei Larei. Uite cine-i. Şi-i tot de aici. Din curtea asta. Hai.

Se întunecase. Era noapte deja. Numai mica pată rotundă de la lanterna de buzunar a Deminei sărea la vreo cinci paşi înaintea lor, mutându-se de pe un troian pe altul şi mai mult încurcându-i decât luminându-le drumul. Împrejur era noapte şi în urma rămăsese casa aceea, unde atâţia oameni o cunoşteau, unde ea venea când era domnişoară şi unde, după povestirile ei, locuise Antipov, viitorul ei soţ.

Demina adoptase faţă de el un ton protector şi glumeţ.

— Chiar nu puteţi merge mai departe fără lanternă? A? V-aş da-o, tovarăşe doctor. Da. Cândva am admirat-o mult, am iubit-o din cale-afară, când eram amândouă nişte fetişcane. Am fost ucenică la ele. M-am văzut cu ea anul ăsta. A trecut prin Moscova. Îi zic, unde te duci, proasto? Rămâi aici. Am locui împreună, ţi-aş găsi eu ceva de lucru. Da' de unde! Nu vrea! Treaba ei. Cu Paşa s-a măritat cu capul, nu cu inima, şi de-atunci s-a ţicnit. A plecat.

— Ce credeţi despre ea?

— Fiţi atent. E alunecuş. De-atâtea ori le-am spus să nu mai arunce lăturile în faţa uşii şi degeaba, parcă aş vorbi la pereţi. Ce cred despre ea? Ce să cred? N-am ce crede. N-am timp. Uite, aici stau eu. Nu i-am spus că pe frate-su, militarul, după câte ştiu eu, l-au împuşcat. Iar pe maică-sa, fosta mea stăpână, o s-o scot eu cumva din necaz, o să mă duc la cine trebuie şi o s-o scap. Ei, rămân aici. La revedere.

S-au despărţit. Lumina lanternei Deminei se prelinse pe o scară îngustă şi urcă repede, scoţând la iveală pereţii murdari. Doctorul rămase în întuneric. În dreapta avea strada Sadovaia-Triumfalnaia, în stânga Sadovaia-Karetnaia. În depărtarea neagră, prin zăpada neagră, acestea nu mai erau străzi în sensul obişnuit al cuvântului, ci două drumuri de sanie tăiate prin hăţişul clădirilor de piatră, înghesuite unele într-altele, închipuind parcă nişte codri de netrecut, ca în Urali sau în Siberia.

Acasă era lumină, căldură.

— De ce ai venit aşa de târziu? îl întrebă Antonina Aleksandrovna şi, nelăsându-i timp să răspundă, continuă:

— În lipsa ta s-a întâmplat ceva curios. Ceva nemaipomenit de bizar. Am uitat să-ţi spun. Ieri tata a stricat deşteptătorul şi era foarte supărat. Ultimul ceas din casă. S-a apucat să-l repare, a umblat în el şi nu a ieşit nimic. Ceasornicarul din colţ a cerut trei pfunzi de pâine, un preţ nemaiauzit. Ce-i de făcut? Tata renunţase cu totul. Şi deodată, închipuieşte-ţi, acum o oră, s-a auzit o sonerie pătrunzătoare, asurzitoare. Deşteptătorul! A început singur să meargă!

— Asta înseamnă că a bătut şi ceasul tifosului meu! râse Iuri Andreevici şi-i povesti întâmplarea cu pacienta şi ceasornicul ei.

Însă făcu tifos mult mai târziu. Între timp sărăcia familiei Jivago ajunsese la limita îndurării. Nu aveau nici de unele şi mureau cu încetul. Iuri Andreevici îl găsise pe activistul de partid care îl salvase atunci când acesta fusese victima atacului înarmat. Respectivul îl ajută de câteva ori cum putu. Însă începu războiul civil. Protectorul său era mereu plecat din oraş. În plus, conform convingerilor sale, acest om considera că dificultăţile de atunci sunt fireşti şi ascundea faptul că şi el suferea de foame.

Încercă Iuri Andreevici să apeleze şi la achizitorul de lângă bariera Tver. Însă în decursul celor câteva luni achizitorul se făcuse nevăzut şi nimeni nu ştia nimic despre soţia acestuia, care se însănătoşise. Casa era acum plină de locatari noi. Demina plecase pe front, iar pe administratora Galiullina Iuri Andreevici nu o găsi.

O dată primise o repartiţie de lemne la preţul oficial, care trebuiau aduse de la gara Vindava. Pe nesfârşita stradă Meşceanskaia, escortându-l pe vizitiu şi pe gloaba care târa această neaşteptată comoară, doctorul băgă deodată de seamă că Meşceanskaia pare a nu mai fi Meşceanskaia, că se clatină şi că picioarele nu-l mai pot duce. Îşi dădu seama că asta-i, a încurcat-o, că are tifos. Căzu şi vizitiul îl urcă în căruţă. Doctorul n-a aflat cum a fost adus acasă, întins pe lemnele din căruţă.

A delirat două săptămâni, cu mici întreruperi. I se năzărea prin vis că Tonia a pus pe masa lui de scris cele două străzi, în stânga Sadovaia-Karetnaia şi în dreapta Sadovaia-Triumfalnaia şi că a apropiat de ele lampa lui de birou, fierbinte, scrutătoare, portocalie. Pe străzile din vis se făcea lumină. Putea să lucreze. Şi se vedea scriind.

Scria cu patimă şi cu succes neobişnuit tot ceea ce voise şi trebuise să scrie de mult, dar nu putuse s-o facă până atunci. Uite că acum îi iese. Numai uneori îl deranja un băiat cu ochi de kirghiz şi cu o şubă descheiată, din blană de ren, cum se poartă în Siberia sau prin Urali.

E absolut clar că acest băiat este spiritul morţii lui sau, pur şi simplu, chiar moartea lui. Dar cum să fie moartea, când îl ajută să scrie poemul? Oare moartea poate fi de vreun folos, oare poate ea să ajute pe cineva?

Nu scrie un poem despre înviere, nici despre coborârea în mormânt, ci despre zilele dintre moarte şi înviere. Scrie poemul Învălmăşeala.

Întotdeauna voise să scrie cum, în trei zile, furtuna de ţărână viermănoasă asediază, ia cu asalt întruchiparea cea fară de moarte a iubirii, năpustindu-şi asupra ei stâncile şi bolovanii, la fel cum valurile de mare îşi iau avânt şi îngroapă ţărmul sub ele. Cum trei zile urlă, atacă şi dă înapoi furtuna neagră de pământ.

Şi îl urmăreau două versuri ritmate: „Te-atingem – bucurie mare”

? i „Trezeşte-te din visare”

Mare bucurie le provoacă atingerea iadului, ruinei, putreziciunii, morţii, dar şi primăverii, Magdalenei, Vieţii. Şi trebuie să se trezească din visare. Trebuie să se trezească şi să se ridice. Trebuie să învie din morţi.

Începu să se întremeze. Mai întâi, ca un om sărac cu duhul, nu căuta legătura dintre lucruri, acceptă totul, nu-şi amintea de nimic, nu se mira de nimic. Soţia îi dădea să mănânce pâine şi unt, ceai cu zahăr, cafea. Uitase că toate acestea nu pot exista acum şi se bucura de gustul lor ca de poezia şi basmele potrivite pentru un convalescent. Dar, chiar din prima clipă când îşi dădu seama pe ce lume se află, îşi întrebă soţia:

— De unde ai făcut rost de aşa ceva?

— Grania al tău ni le-a adus.

— Care Grania?

— Grania Jivago.

— Grania Jivago?

— Da, Evgraf, fratele tău de la Omsk. Fratele tău vitreg. Cât timp ai zăcut fară cunoştinţă, ne-a vizitat în fiecare zi.

— Purta o şubă de ren?

— Da, da. Deci, chiar şi în starea de leşin, l-ai remarcat. Zice că s-a întâlnit o dată cu tine pe scara unei case. Ştia cine eşti, a vrut să se prezinte, dar l-ai speriat cu privirea! Te adoră, citeşte tot ce scrii. Şi ce de bunătăţi face rost, ca din pământ! Orez, stafide, zahăr. A plecat înapoi. Ne cheamă şi pe noi. E atât de bizar, de enigmatic. Cred că se are bine cu guvernul. Zice că, pentru un an sau doi, ar trebui să părăsim oraşele mari, „să stăm pe pământ”. M-am sfătuit cu el despre fosta moşie a familiei Krueger. E de părere că am face bine dacă ne-am aşeza acolo. Să putem avea o mică grădină, să ne fie pădurea aproape. Căci chiar nu are nici un rost să murim aşa supuşi, ca oile.

În luna aprilie a aceluiaşi an toată familia Jivago plecă tocmai în Urali, la fosta moşie Varâkino, nu departe de oraşul Iuriatin.

Partea a VII-a.

PE DRUM.

Erau ultimele zile ale lui martie, primele zile calde din an, false vestitoare ale primăverii, după care în fiecare an urmează o perioadă foarte friguroasă.

În casa familiei Gromeko, se făceau în grabă pregătiri pentru călătorie. Faţă de numeroşii locatari ai clădirii, care în condiţiile restrângerii spaţiului locativ deveniseră mulţi, ca nişte vrăbii în stradă, aceste pregătiri fuseseră date drept curăţenie generală înainte de Paşti.

Iuri Andreevici era împotriva plecării. Nu se opunea pregătirilor, pentru că acest plan i se părea irealizabil şi spera că, în ultima clipă, se va nărui. Dar lucrurile mergeau înainte şi se apropiau de final. Era timpul să discute la modul serios.

Îşi exprimă încă o dată îndoielile faţă de soţie şi faţă de socrul său, în cadrul unui consiliu de familie convocat cu acest scop.

— Deci consideraţi că nu am dreptate şi că, prin urmare, trebuie să plecăm? îşi continuă el obiecţiile.

Luă cuvântul soţia:

— Spui că ne mai descurcăm un an, doi, că între timp se vor pune la punct relaţiile funciare şi atunci vom putea cere un mic lot lângă Moscova, ca să-l cultivăm cu legume, însă nu ne spui cum să rezistăm în intervalul ăsta. De fapt, acesta ar fi fost lucrul pe care am fi dorit să-l auzim de la tine.

— Da, e o aiureală absolută, îşi susţinu fiica Aleksandr Aleksandrovici.

— Bine, mă predau, spuse Iuri Andreevici. Nu mă opreşte decât totala nesiguranţă. Cu ochii închişi, ne ducem cine ştie unde, fără să ştim nimic despre locul spre care plecăm. Din cei trei oameni care au locuit la Varâkino, doi, mama şi bunica, nu mai sunt în viaţă, bunicul Krueger, dacă o mai fi trăind, e cu siguranţă ostatic, după gratii.

În ultimul an de război a făcut ceva cu pădurile şi cu fabrica, le-a vândut de ochii lumii unei persoane intermediare, unei bănci sau le-a trecut în mod condiţionat pe numele cuiva. Ce ştim noi despre afacerea asta? Ale cui sunt acum aceste pământuri, nu în sensul proprietăţii, ducă-se pe pustii, ci în sensul răspunderii asupra lor? Sub administraţia cui sunt? Se taie cherestea? Fabricile funcţionează? în sfârşit, cine este la putere în locurile acelea şi, mai ales, a cui va fi puterea când vom ajunge acolo?

Pentru voi, colacul de salvare este Mikuliţân, al cărui nume vă place atât de mult. Dar cine v-a spus că acest bătrân administrator mai trăieşte şi încă se mai află la Varâkino? Şi, la urma urmei, ce mai ştim despre el, în afară de faptul că bunicul îi rostea numele cu mare greutate, ceea ce şi explică de ce i-am reţinut numele?

Totuşi, are rost să ne contrazicem? Aţi hotărât să plecăm. Mă alătur şi eu. Însă mai întâi trebuie să ne lămurim cum se fac acum plecările. N-are rost să mai amânăm.

Iuri Andreevici se duse să se intereseze la gara Iaroslav. Fluxul pasagerilor era îngrădit de balustradele întinse prin sălile de aşteptare, pe cimentul cărora zăceau oameni în mantale cenuşii, care se răsuceau de pe o parte pe alta, tuşeau şi scuipau, iar când începeau o discuţie, vorbeau de fiecare dată prea tare, apreciind greşit sonoritatea vocilor amplificate de plafonul boltit, în marea lor majoritate, erau bolnavi de tifos exantematic. Din pricina supraaglomerării spitalelor, erau externaţi a doua zi după criză. Ca medic, şi Iuri Andreevici se lovise de această necesitate, dar nu ştia că nefericiţii sunt atât de mulţi şi că îşi găsesc adăpost prin gări.

— Faceţi-vă rost de o delegaţie, îi spuse un hamal cu şorţ alb pe dinainte. Trebuie să veniţi în fiecare zi ca să vă interesaţi. Acum trenurile sunt rare, chestiune de noroc. Şi se înţelege de la sine. (hamalul îşi frecă degetul mare de mijlociu şi arătător). Un pic de faină sau altceva. Dacă nu ungi, nu pleci. Ei, şi udătura. (îşi lovi mărul lui Adam, cum fac beţivii). e lucru sfânt.

În preajma plecării, Aleksandr Aleksandrovici fusese de câteva ori invitat să dea nişte consultaţii la Sovietul Economic Superior, iar Iuri Andreevici îl tratase pe un membru al guvernului, care se îmbolnăvise grav. Amândoi fuseseră răsplătiţi în modul cel mai avantajos pentru vremurile acelea: primiseră repartiţii pentru primul magazin cu circuit închis, deschis de curând.

Magazinul care primea numai repartiţii se afla în nişte depozite ale garnizoanei de lângă Mănăstirea Sfântul Simion. Doctorul şi socrul său traversară cele două curţi interioare, a mănăstirii şi a cazarmei, şi direct printr-o uşă fără prag intrară sub bolţile de piatră ale unui subsol cu acoperişul din ce în ce mai înclinat. În capătul unde începea să se lărgească, subsolul era înfundat cu o tejghea transversală, lungă, îndărătul căreia, plecând din când în când în magazin după marfă, şedea un magaziner calm, încet în mişcări, care cântărea alimentele şi, pe măsura eliberării acestora, tăia de pe listă câte un rând, fluturându-şi larg mâna cu creionul.

Rândul din faţa tejghelei era foarte mic.

— Daţi-mi ambalajul, le spuse magazinerul profesorului şi doctorului, aruncând o privire fugară peste bonurile lor. Amândoi holbară ochii când în husele de pernuţe mici, numite puişori, şi în feţe mai mari de pernă, acesta începu să le pună faină, crupe, macaroane şi zahăr, când le îndesă acolo slănină, săpun şi chibrituri, adăugând în plus, pentru fiecare, ceva împachetat în hârtie care, mai apoi, acasă, s-a dovedit a fi brânză caucaziană.

Ginerele şi socrul său se grăbiră să lege la gură mulţimea aceea de săculeţe, punându-le în două rucsacuri mari. Plecară iute din magazie pentru ca, cu agitaţia lor nerecunoscătoare, să nu-l enerveze pe magazinerul care îi uluise cu generozitatea lui.

Ieşiră din subsol ameţiţi nu din pricina bucuriei animalice, ci datorită conştiinţei faptului că nu trăiesc degeaba pe lumea asta şi nu fac în zadar umbră pământului, că vor merita lauda şi recunoştinţa tinerei gospodine de acasă.

În timp ce bărbaţii pierdeau zile întregi, făcând turul diferitelor instituţii pentru a obţine delegaţii şi documente de proprietate asupra camerelor pe care urmau să le părăsească, Antonina Aleksandrovna se ocupa de selecţia lucrurilor pentru împachetat.

Umbla îngrijorată prin cele trei camere care figurau acum pe numele familiei Gromeko, luând la nesfârşit în mână fiecare mărunţiş şi cântărindu-l îndelung înainte de a-l pune la grămada lucrurilor care urmau să alcătuiască bagajul.

Numai o parte neînsemnată a acestor obiecte era destinată uzului personal, restul urmând să servească drept monedă de schimb în timpul călătoriei şi al instalării.

Prin fereastra deschisă adia vântul primăvăratic, mirosind ca o chiflă franţuzească, din care abia ai muşcat. În curte cântau cocoşii şi se auzea gălăgia copiilor care se jucau. Cu cât mai mult se aerisea camera, cu atât mai pătrunzător se simţea mirosul de naftalină al hainelor de iarnă scoase din cufere.

În privinţa lucrurilor care trebuiau luate la drum şi a celor la care era bine să se renunţe, exista o întreagă teorie, elaborată de oamenii care plecaseră mai devreme şi ale căror observaţii se răspândiseră în rândurile cunoştinţelor lor rămase pe loc.

Aceste recomandaţii, condensate în nişte indicaţii scurte, peremptorii, erau atât de clare în mintea Antoninei Aleksandrovna, încât îşi închipuia că le aude din curte împreună cu ciripitul vrăbiilor şi cu glasurile copiilor, de parcă i le-ar fi suflat din stradă o voce tainică. „Pânzeturile, pânzeturile, spuneau aceste consideraţii, e mai bine să fie în cupoane, însă pe drum sunt controale şi e periculos. Mai înţelept e să fie transportate în bucăţi cusute de formă. Se poate lua orice materie, textile, îmbrăcăminte, de preferinţă nu prea purtată. Obiecte cât mai puţine, fără greutăţi. Având în vedere că totul trebuie cărat în spinare, nu sunt recomandate cuferele şi geamantanele. Puţinele lucruri, verificate de o sută de ori, se leagă în boccele pe care le poate duce o femeie sau un copil. Sunt utile sarea şi tutunul, însă, după cum a arătat practica, există riscuri mari cu ele. Banii trebuie să fie în bancnotele Guvernului Provizoriu. Cel mai greu e cu documentele.” Şi aşa mai departe. Şi aşa mai departe.

În ajunul plecării începu să viscolească. Vântul învârtejea spre cer nori cenuşii de ninsoare care, ca o furtună albă, se întorceau pe pământ, zburau în profunzimea străzii întunecate şi îşi aşterneau pe ea linţoliul alb.

Totul era pregătit pentru plecare. Camerele cu lucrurile rămase în ele urmau să fie lăsate în grija unei familii de oameni în vârstă, rude de-ale Egorovnei, cu care Antonina Aleksandrovna făcuse cunoştinţă în iarnă când, prin intermediul acestora, schimbase pe cartofi şi lemne mobila de care se puteau lipsi.

În Markel nu putea avea nici o bază. La miliţie, unde îşi stabilise un fel de club politic, nu se plângea că proprietarii clădirii, familia Gromeko, îi beau sângele, însă le imputa, cu mintea cea de pe urmă, că aceştia l-au ţinut mulţi ani în neagra ignoranţă, ascunzându-i în mod intenţionat faptul că lumea se trage din maimuţă.

Pe aceşti doi oameni, rudele Egorovnei, un fost lucrător în comerţ şi soţia acestuia, Antonina Aleksandrovna îi conducea pentru ultima oară prin camere, le arăta care sunt cheile de la dulapuri, unde trebuie să fie fiecare lucru, încuia şi descuia cu ei uşile dulapurilor, trăgea şi împingea sertarele, îi învăţa şi le explica totul.

Mesele şi scaunele erau împinse lângă pereţi, boccelele pentru drum erau trase în colţuri, fuseseră scoase perdelele de la ferestre. În camerele despuiate de confortul de iarnă, viscolul putea privi în voie prin ferestrele dezgolite. Fiecăruia le aducea aminte de câte ceva. Lui Iuri Andreevici – de copilărie şi de moartea mamei. Antoninei Aleksandrovna şi lui Aleksandr Aleksandrovici – de sfârşitul şi înmormântarea Annei Ivanovna. Tuturor li se părea că aceasta este ultima noapte petrecută în această casă, pe care nu o vor mai vedea niciodată. În această privinţă, se înşelau, însă, sub influenţa acestui presentiment, pe care nu şi-l împărtăşeau unul altuia, ca să nu-şi sporească mâhnirea, fiecare dintre ei îşi rememora în gând viaţa petrecută sub acest acoperiş şi lupta cu lacrimile care îi umezeau ochii.

Toate acestea însă n-o împiedicaseră pe Antonina Aleksandrovna să salveze aparenţele faţă de cei doi străini, întreţinând o discuţie continuă cu femeia în paza căreia rămânea toată casa. Exagera importanţa serviciului care i se făcea. Ca să nu pară nerecunoscătoare, se scuza mereu şi se ducea în camera de alături, de unde îi aducea drept cadou ba o basma, ba o bluză, ba o bucată de postav sau de şifon. Şi toate aceste pânzeturi erau închise la culoare, cadrilate, la fel cum plină de pătrate albe se vedea strada întunecată de la ferestrele lor, goale.

Plecară în zori la gară. La acea oră timpurie toată populaţia casei încă nu se sculase. Una dintre locatare, Zevorotkina, iniţiatoarea unor acţiuni cu participarea tuturor vecinilor, trecu pe la toate uşile, bătând în ele şi strigând:

— Atenţie, tovarăşi! Veniţi să vă luaţi rămas-bun! Mai iute! Foştii Gromeko pleacă.

Veniră cu toţi în vestibul şi pe scara de serviciu (uşa din faţă era acum tot timpul bătută în scânduri) şi formară pe trepte un semicerc, de parcă s-ar fi pregătit să se fotografieze în grup.

Locatarii căscau, se gârboveau pentru ca paltoanele subţiri să nu le alunece de pe umeri şi tropăiau de frig în pâslarii largi, pe care îi încălţaseră la repezeală pe picioarele goale.

Markel, care, în acel timp de prohibiţie, reuşise să se îmbete cu cine ştie ce licoare ucigătoare, se sprijinea cu toată greutatea de balustrada ce părea gata-gata să cedeze. Se oferea să le care lucrurile la gară şi se simţea ofensat, văzând că i se refuză ajutorul. Cu mărie greutate reuşiră să scape de el.

Afară era încă întuneric. Vântul contenise şi ninsoarea cădea în valuri mai dese decât în ajun. Ciorchini mari şi pufoşi pluteau în jos şi, leneşi, păreau că se opresc aproape de pământ, ezitând dacă să se aştearnă sau nu pe stradă. Când ajunseră pe Arbat, se mai luminase. Ninsoarea coborâse o perdea albă şi lunecoasă de-a latul străzii, ale cărei poale catifelate se clătinau şi se încurcau în picioarele pietonilor, astfel că dispărea sentimentul înaintării şi acestora li se părea că bat pasul pe loc.

Nu se vedea nici ţipenie de om. Călătorii porniţi din strada Sivţev erau singuri. Curând îi ajunse din urmă, alb de tot, ca înfăşurat în aluat, un birjar cu sania goală şi cu gloaba ca dată cu var, care, pentru un preţ fabulos de mic pentru acele vremuri, îi luă pe toţi, cu tot cu calabalâc, cu excepţia lui Iuri Andreevici, care, la rugămintea lui, fu lăsat să vină singur la gară, pe jos şi fără bagaj.

Când Iuri Andreevici ajunse la gară, Antonina Aleksandrovna şi tatăl ei ocupaseră deja loc în rândul nesfârşit, strivit de barierele unei balustrade de lemn. Acum urcarea în tren nu se mai făcea de pe peron, ci undeva departe, la vreo jumătate de verstă în lungul liniei, aproape de semafoare, pentru că nu avea cine curăţa zăpada până în gară. O jumătate din teritoriul gării era acoperit cu gheaţă şi murdărie, iar locomotivele nu mai puteau răzbate.

Niuşa şi Şurocika nu stăteau la rând. Se plimbau în voie sub copertina uriaşă a peronului şi din când în când se uitau înăuntru să vadă dacă nu cumva ar fi timpul să li se alăture celor mari. Miroseau amândoi a petrol lampant cu care, ca mijloc de prevenire a păduchilor, fuseseră unşi din belşug pe la glezne, încheieturi şi gât.