Boris Pasternak

Văzându-şi soţul, Antonina Aleksandrovna îi făcu semn cu mâna şi, nelăsându-l să se apropie, îi strigă de departe numărul casei de bilete la care se înregistrau mandatele lor de deplasare în delegaţie.

— Arată-mi ce ştampile ţi-au pus, îi spuse ea, după ce Iuri Andreevici se întoarse. Doctorul îi întinse peste balustradă teancul de hârtii împăturite.

— Astea-s pentru un vagon special, într-un tren cu regim de rezervare, spuse cel care stătea la rând după Antonina Aleksandrovna, privind peste umărul ei şi văzând ştampila pusă pe delegaţie. Cel de dinaintea Toniei, unul dintre formaliştii care în orice împrejurare ştiu toate regulile din lume, îi dădu lămuriri amănunţite.

— Cu ştampila asta aveţi dreptul să cereţi locuri într-un vagon de clasă, adică într-unul de pasageri, dacă va exista aşa ceva în garnitură.

Cazul ajunse obiect de discuţie pentru întregul rând. Se auziră voci:

— Du-te şi le caută pe cele de clasă! Grozav de multe o să găseşti. Acum dacă te urci pe tamponul unui vagon de marfă, poţi zice mulţumesc!

— Nu-i ascultaţi, tovarăşe delegat. Ascultaţi ce vă spun eu. Întrucât în momentul de faţă trenurile de diferite categorii au fost anulate şi există numai un singur tip de tren, comun, trenul ăsta e şi militar, şi pentru deţinuţi, şi pentru vite, şi pentru oameni. Se poate spune orice, limba-i moale şi se învârte în toate părţile. Dar n-are rost să derutezi omul, trebuie să-i explici limpede, ca să te înţeleagă.

— Ce să zic, i-ai explicat! S-a găsit deşteptul. Asta încă nu-i nimic, că au dreptul la vagon special. Mai întâi uită-te la ei şi apoi vorbeşte. Crezi că într-un tren special poate urca un om ca ăsta? în trenurile speciale circulă acum fraţii. Şi marinarul are ochi priceput şi revolverul în mână. Vede îndată că-i unul din clasa avută şi, cu atât mai mult, un doctor, unul dintre foştii domni. Marinarul pune mâna pe revolver şi gata cu el, îl striveşte ca pe-o muscă.

Nu se ştie până la ce intensitate ar fi ajuns valul de simpatie pentru doctor şi familia lui, dacă nu ar fi intervenit o altă circumstanţă.

Mulţimea din rând arunca de mult priviri prin fereastra mare a gării, cu sticla groasă şi lucioasă. Copertinele lungi ale peronului îndepărtau la maximum priveliştea ninsorii care cernea peste linii. De la asemenea distanţă se părea că fulgii, aproape nemişcaţi, atârnă în aer, cufundându-se încet în el, aşa cum se duc încet la fundul acvariului bucăţelele de pâine date la peşti.

În profunzimea peisajului plecau de mult oameni grupaţi sau izolaţi. Cât timp se strângeau în pâlcuri mici, aceste siluete, neclare din pricina perdelei tremurânde de ninsoare, fuseseră luate drept muncitori feroviari, care aveau obligaţia de a umbla de-a lungul şinelor. Însă, brusc, într-acolo porni o mulţime compactă. Din direcţia în care mergeau aceştia apăru un nor de fum de la o locomotivă pusă sub presiune.

— Deschideţi uşile, ticăloşilor! începură să urle oamenii din rând. Mulţimea se învălmăşi şi se repezi la uşă. Cei din spate începuseră să-i împingă pe cei din faţă.

— Ia uite ce fac, nemernicii! Au înfundat ieşirea, iar pe-acolo se urcă în tren, fără să stea la rând! Or să ticsească vagoanele, iar noi stăm aici ca oile! Deschideţi, diavolilor, uşa c-o spargem! Hei, băieţi, împingeţi, sfărâmaţi-o!

— Şi-au găsit, proştii, pe cine să invidieze, spuse formalistul atoateştiutor. Sunt mobilizaţi, aduşi din Leningrad ca să fie trimişi la muncă forţată. Era cât pe ce să fie trimişi la Vologda, pe frontul de nord. Acum îi aduc pe cel de est. Nu merg de bunăvoie. Sunt sub escortă. Să sape tranşee.

Erau de-acum de trei zile pe drum, dar nu se îndepărtaseră prea mult de Moscova. Peisajul era hibernal: şinele, câmpiile, pădurile, acoperişurile caselor – totul era acoperit de zăpadă.

Familia Jivago avusese norocul să nimerească în colţul din stânga al priciului de sus, lângă ferestruica murdară chiar de sub tavan, unde se instalară cu toţii, fără să-şi divizeze grupul.

Antonina Aleksandrovna călătorea pentru prima dată într-un vagon de marfă. La urcarea în Moscova, Iuri Andreevici le ridicase în braţe pe femei până la înălţimea duşumelei vagonului, pe marginea căreia glisa o uşă mobilă. Apoi, în timpul călătoriei, femeile se deprinseseră să se caţere singure în vagon.

În primele ore, vagoanele i se părură Antoninei Aleksandrovna nişte grajduri pe roţi. După cum credea ea, aceste cutii urmau să se dezmembreze la prima împingere sau zguduitură. Dar mergeau de-acum de trei zile, aruncaţi înainte şi înapoi, într-o parte şi-n alta la schimbarea direcţiei de mers şi la curbe, de trei zile ţăcăneau roţile ca beţişoarele unei tobe mecanice, iar călătoria, în pofida termenilor Antoninei Aleksandrovna, decurgea cu bine.

În staţiile cu peroane scurte, eşalonul lor lung, compus din douăzeci şi trei de vagoane (ei erau în cel de-al paisprezecelea), încăpea doar cu o mică parte a sa, din faţă, din coadă sau de la mijloc.

Vagoanele din faţă erau pline de militari, în cele din mijloc călătoreau pasagerii obişnuiţi, iar în cele din spate se înghesuiau oamenii mobilizaţi la muncă forţată. Ultima categorie de pasageri, vreo cinci sute de inşi, era cât se poate de pestriţă în ceea ce priveşte vârsta, profesiile şi ocupaţiile. Se înghesuiau cu toţii în opt vagoane. Lângă bogătaşi bine îmbrăcaţi, agenţi de bursă şi avocaţi din Petersburg, puteau fi văzuţi, ca făcând parte din clasa exploatatoare, birjari, parchetari, băieşi, tătari care se ocupau cu vânzarea hainelor vechi, nebuni evadaţi din ospiciile desfiinţate, mici negustori şi călugări.

Cei dintâi şedeau împrejurul sobelor înroşite de căldură, fără sacouri, pe butuci tăiaţi scurt, îşi povesteau istorioare hazlii şi râdeau cu hohote. Erau oameni cu pile. Nu-şi făceau probleme. Acasă interveneau pentru ei rude cu influenţă. În cel mai rău caz, puteau să se elibereze cumpărându-i pe paznici.

Ceilalţi, cu cizme şi caftane descheiate sau cu cămăşi lungi, încinse peste nădragi şi desculţi, cu bărbi şi fără bărbi, stăteau în picioare lângă uşile vagoanelor supraîncălzite, se ţineau de uşori şi de barele de susţinere, privind posomorâţi la locurile prin care treceau şi la oamenii de acolo, fără să intre în vorbă cu nimeni. Aceştia nu aveau pile. Nu aveau ce să spere.

Mobilizaţii nu încăpuseră toţi în vagoanele rezervate pentru ei. O parte fuseseră plasaţi în vagoanele din mijloc, la un loc cu pasagerii, inclusiv în vagonul al paisprezecelea.

De obicei, când trenul se apropia de o staţie, Antonina Aleksandrovna, pe priciul de sus, se ridica într-o poziţie incomodă, la care o obliga plafonul jos, care nu-i permitea să se îndrepte în capul oaselor, şi se apleca peste marginea priciului, privind prin uşa împinsă puţin în lături ca să-şi dea seama dacă locul respectiv prezintă interes lin punctul de vedere al schimbului de mărfuri şi dacă merită să se dea jos de pe prici şi să coboare din vagon.

Aşa se întâmplă şi de data aceasta. Încetinirea trenului o trezi din amorţeală. Numărul mare de macazuri peste care ţopăia vagonul, înteţindu-şi ţăcănitul roţilor, era un semn că urma o staţie importantă, cu un timp de staţionare destul de lung.

Antonina Aleksandrovna se ridică din pat cum putu, se frecă la ochi, îşi aranjă părul şi, băgându-şi mâna în sacul cu lucruri, îl răscoli până la fund, până găsi un ştergar brodat cu cocoşi, flăcăi, cercuri şi roţi.

Între timp se trezise şi doctorul, care sări de pe prici şi îşi ajută soţia să coboare.

Prin dreptul uşii trase în lături plutiră gheretele şi felinare, copacii staţiei, încovoiaţi de zăpada groasă pe care o întindeau ospitalieri spre trenul din care, deşi viteza era încă destul de mare, săreau deja marinarii pe peronul cu zăpadă încă necălcată în picioare şi, din fugă, întrecându-i pe toţi, fugeau după colţul clădirii gării, unde, de obicei, apărate de pereţii laterali, se ascundeau femei care vindeau alimente, a căror comercializare era interzisă.

Uniforma neagră a marinarilor, panglicile fluturânde de la beretele lor şi pantalonii evazaţi la manşete le conferea paşilor acestora impresia de avânt şi viteză, făcând mulţimea să se dea deoparte din faţa lor, ca şi cum ar fi venit în goană un grup de schiori sau de patinatori.

După colţul gării, ascunzându-se una în spatele celeilalte şi emoţionate de parcă li s-ar fi ghicit în cărţi, se înşiruiseră ţărănci din satele apropiate, cu castraveţi, carne fiartă de vită, brânzoaice de secară, care-şi păstrau aroma şi căldura sub învelitorile groase în care erau aduse. Femeile şi fetele, cu marginile broboadelor băgate sub gulerele cojoacelor, roşeau ca macul la glumele marinarilor şi în acelaşi timp se temeau, pentru că mai ales din marinari erau formate detaşamentele de luptă cu specula şi cu comerţul neorganizat, care fusese interzis.

Încurcătura ţărăncilor fu de scurtă durată. Trenul se oprise. Apărură şi restul pasagerilor. Publicul se amestecă. Începură târguielile.

Antonina Aleksandrovna trecu de-a lungul şirului de precupeţe, cu ştergarul pe umăr, ca şi cum s-ar fi dus în spatele gării ca să se spele cu zăpadă. De câteva ori ţărăncile o strigaseră:

— Ei, orăşanco, ce vrei pe ştergar?

Dar Antonina Aleksandrovna nu se oprea, îşi continua drumul, mergând alături de soţul ei.

În capătul şirului stătea o femeie, a cărei broboadă neagră era împodobită cu ciucuri roşii. Remarcase ştergarul brodat. Ochii ei îndrăzneţi se aprinseră. Se uită în toate părţile ca să se convingă că n-o paşte nici o primejdie, se apropie iute de Antonina Aleksandrovna şi, dând deoparte cerga cu care avea marfa acoperită, îi şopti cu voce grăbită:

— Iote ce am. Chiar n-ai mai văzut aşa ceva? Nu-ţi place? Hai nu te mai gândi mult, că mi-l cumpără alţii, rămâi fără şoldan.

Antonina Aleksandrovna nu înţelesese ultimul cuvânt. Se gândi că e vorba de un cal. De aceea o întrebă:

— Ce spui, femeie?

Femeia îi spunea şoldan unei jumătăţi de iepure, tăiat în lung şi prăjit din cap până-n coadă. Arătându-i jumătatea de iepure, ţăranca repetă:

— Îţi zic să-mi dai ştergarul pe şoldan. Ce te uiţi? Să nu crezi că-i carne de câine. Bărbatul mi-i vânător. E iepure, iepure, nu mai sta pe gânduri.

Schimbul se făcu. Fiecăreia din părţi i se părea că a ieşit în mare câştig şi că cealaltă parte a ieşit în pierdere. Antoninei Aleksandrovna îi era ruşine că a înşelat-o pe sărmana ţărancă. Însă aceasta, mulţumită de afacere, se grăbi să părăsească locul şi, strigându-şi vecina care-şi terminase marfa, o porni împreună cu ea spre casă pe cărarea bătătorită, care se îndepărta de gară.

În acest timp, în mulţime se produse agitaţie. Undeva începu să strige o bătrână:

— Unde pleci, cavalerule? Dar banii? Când mi i-ai dat, neruşinatule? Ah tu, maţ nesătul, îl strigi şi el nici nu se uită înapoi! Stai, stai îţi zic, domnule tovarăş! Ajutor! Hoţul! M-a tâlhărit! Uite-l, acela-i, ţineţi-l!

— Care-i?

— Acela fără barbă, care pleacă râzând.

— Acela cu cotul rupt?

— Da, el e. Prindeţi-l pe tâlhar!

— Acela cu cotul peticit?

— Da, da! Ah, oameni buni, m-a furat!

— Ce s-a întâmplat aici?

— S-a tocmit cu baba pentru plăcinte şi lapte, şi-a umplut burdihanul şi pe-aici ţi-e drumul. Uite cum plânge baba.

— N-ar trebui să stăm cu mâinile-n sân. Ar trebui să-l prindem. Du-te şi-l prinde.

— E plin de curele şi cartuşe. Te prinde el pe tine.

În vagonul al paisprezecelea călătoreau şi câţiva dintre cei mobilizaţi la muncă forţată, păziţi de un soldat numit Voroniuk. Din diferite pricini, trei dintre aceştia ieşeau în evidenţă: Prohor Haritonovici Prituliev, fost încasator la un magazin de vinuri din Petrograd, căruia i se spunea casierul, Vasea Brâghin, un băiat de şaisprezece ani, calfa la o prăvălie de fierărie, şi Kostoed-Amurski, un revoluţionar cărunt din partidul cooperatorilor, care trecuse prin toate ocnele fostului regim şi începea o nouă serie de detenţii sub noua orânduire.

Toţi aceşti oameni recrutaţi cu forţa erau străini unul de altul, adunaţi la nimereală. Făcuseră cunoştinţă abia în timpul călătoriei. Din discuţiile iscate în tren, reieşise că şi Prituliev, şi ucenicul Vasea Brâghin sunt amândoi din provincia Veatka, din nişte sate pe lângă care trenul trebuia să treacă în scurt timp.

Prituliev, mic proprietar din oraşul Malmâj, era un bărbat scund, cu părul tuns scurt, ciupit de vărsat şi hâd. Tunica lui cenuşie, înnegrită de transpiraţie subsuoară, îi strângea corpul aşa cum platca sarafanului strânge sân îi prea cărnoşi ai unei femei. Era tăcut ca o momâie şi ore întregi, cine ştie la ce gândindu-se, îşi scărpina până la sânge negii de pe braţele pistruiate, făcându-le să supureze ca nişte răni.

Acum un an mergea, într-o zi de toamnă, pe Nevski Prospekt şi la colţul cu strada Liteinaia a nimerit într-o razie. I s-au cerut documentele. Atunci se descoperi că este deţinătorul unei cartele alimentare de categoria a patra, care se distribuia elementelor nemuncitoreşti şi pe baza căreia nu se putea cumpăra niciodată nimic. Pe baza acestui indiciu, fusese reţinut şi împreună cu mulţi alţii, arestaţi pe baza aceluiaşi motiv, fusese trimis sub escortă la cazarmă. Detaşamentul alcătuit astfel, după exemplul celui format mai înainte, urma să fie trimis să sape tranşee pe frontul de la Arhanghelsk. De aceea destinaţia iniţială fusese Vologda, dar direcţia le fusese schimbată şi acum, prin Moscova, erau trimişi pe frontul răsăritean.

Prituliev avea o soţie în Luga, unde lucrase înainte de război, înainte de a fi angajat la Petersburg. Aflând din întâmplare de ghinionul soţului, aceasta se repezise să-l caute la Vologda, ca să încerce să-l scape de la munca forţată. Însă detaşamentul luase cu totul altă direcţie şi femeia avea să-l caute degeaba, chinuindu-se în zadar. Totul era aiurea.

La Petersburg, Prituliev avusese o concubină, pe care o chema Pelaghea Nilovna Teagunova. Fusese reţinut la intersecţia de pe Nevski chiar la câteva clipe după ce se despărţise de aceasta la colţ, având de gând să plece în altă direcţie, unde avea o treabă. Printre trecătorii de pe Liteinaia, o văzuse din spate îndepărtându-se.

Această Teagunova, o femeie durdulie şi chipeşă din clasa de mijloc, cu mâini frumoase şi cu cosiţă groasă, pe care şi-o arunca oftând adânc, când pe un umăr, când pe celălalt, îl însoţea pe Prituliev de bunăvoie şi se afla în tren.

Era inexplicabil ce găseau femeile la această momâie de Prituliev. În afară de Teagunova, în alt vagon, mai aproape de locomotivă, călătorea încă o prietenă a lui, care reuşise să se strecoare cumva în tren. Era Ogrâzkova, o domnişoară bălană şi subţire, adică „nasoala” şi „botoasa”, cum îi spunea Teagunova, printre alte porecle urâte.

Rivalele erau la cuţite şi se fereau să dea ochii una cu alta. Ogrâzkova nu se arăta niciodată în vagonul al paisprezecelea. Era un mister unde izbutea să se vadă cu obiectul pasiunii sale. Poate că se mulţumea să-l contemple de departe, atunci când toţi pasagerii participau la încărcarea lemnelor şi cărbunilor.

Istoria lui Vasea era total diferită. Tatăl lui fusese ucis pe front, iar maică-sa îl trimisese la Petersburg, ca să înveţe meserie.

În timpul iernii, unchiul lui, proprietarul unei dughene fierărie în Piaţa Apraksin, fusese chemat să dea nişte explicaţii la Soviet. Greşise uşa şi, în locul camerei indicate pe convocare, nimerise în cea de alături. Întâmplător, camera respectivă era cea a recrutărilor pentru stagiile de muncă forţată. Încăperea era foarte aglomerată. După ce oamenii chemaţi cu ordin de mobilizare se strânseseră într-un număr suficient, au venit nişte soldaţi care i-au înconjurat şi i-au dus să înnopteze în cazarma regimentului Semionovsk, iar dimineaţa i-au escortat la gară pentru a fi îmbarcaţi în trenul de Vologda.

Imediat tot oraşul a aflat de reţinerea unui număr atât de mare de oameni. A doua zi o mulţime de rubedenii veniseră să-şi ia rămas-bun la gară. Printre aceştia, erau Vasea şi cu mătuşa lui.

La gară, unchiul lui Vasea s-a apucat să-l roage pe paznic să-i dea drumul pentru câteva minute ca să stea de vorbă cu soţia în afara gratiilor. Paznicul era chiar Voroniuk, santinela din vagonul al paisprezecelea. Voroniuk îi refuzase întrevederea cu soţia şi acceptase în cele din urmă numai în schimbul unei garanţii sigure că se va întoarce. Drept garanţie, unchiul şi mătuşa l-au lăsat pe Vasea ca ostatic. Vasea intrase în curtea împrejmuită cu sârmă ghimpată, unchiul fusese lăsat să iasă. Dar unchiul şi mătuşa nu s-au mai întors.

Când s-a descoperit trucul, Vasea, care nici nu-şi putuse închipui că va fi înşelat, începu să plângă. A îngenuncheat în faţa lui Voroniuk, i-a sărutat mâinile, implorându-l să-l elibereze, dar toate rugăminţile au fost zadarnice. Santinela nu a putut fi convinsă, dar nu din pricină că ar fi fost un om rău la inimă. Timpurile erau tulburi, legile aspre. Santinela răspundea cu capul de numărul mobilizaţilor încredinţaţi, care fusese stabilit la primul apel şi nu mai putea fi schimbat. Aşa a nimerit Vasea în rândurile celor mobilizaţi la muncă forţată.

Cooperatistul Kostoed-Amurski, care se bucura de respectul tuturor temnicierilor în vechiul şi noul regim şi se împrietenea imediat cu toţi, a atras de mai multe ori atenţia şefului escortei asupra situaţiei intolerabile în care se afla Vasea. Acesta recunoscuse că, într-adevăr, e o nedreptate strigătoare la cer, însă le spusese că dificultăţile formale nu-i permiteau să lămurească situaţia pe drum şi că speră s-o descurce după ce vor ajunge la destinaţie.

Vasea era un băiat frumuşel, cu trăsături regulate ale feţei, aşa cum sunt pictate odraslele de împăraţi sau îngerii pe icoane. Era nespus de inocent şi de pur. Îndeletnicirea lui preferată era să stea jos pe podea, prinzându-şi genunchii cu mâinile şi dându-şi capul pe spate, să asculte ce vorbeau sau ce povesteau cei mari. Atunci, după jocul muşchilor de pe faţa lui, cu ajutorul cărora îşi stăpânea lacrimile sau lupta cu hohotele de râs, puteai reface conţinutul conversaţiei. Obiectul discuţiei se reflecta ca într-o oglindă pe chipul acestui băiat sensibil.

Cooperatistul Kostoed era musafirul familiei Jivago, pe priciul de sus, şi sugea bucata de friptură de iepure, cu care fusese servit. Se temea de curent şi de răceală. „Ce trage aici! De unde vine curentul?”, întreba el şi se muta, căutând un loc mai ferit. În cele din urmă, îşi găsi o poziţie potrivită, spuse: „Acum e bine”, termină bucata de friptură, îşi linse degetele, le şterse cu batista şi, mulţumindu-le gazdelor, spuse:

— Trage de la fereastră. Ar trebui chituită. Totuşi, să ne întoarcem la subiectul discuţiei noastre. Nu aveţi dreptate, domnule doctor. Fireşte, iepurele fript e ceva grozav. Dar a trage de aici concluzia că satul huzureşte mi se pare, scuzaţi-mă, un lucru grăbit, un salt logic cam riscant.

— Ah, lăsaţi, îi replică Iuri Andreevici. Uitaţi-vă la gările astea. Copacii nu sunt tăiaţi. Gardurile sunt întregi. Pieţele astea! Şi femeile! Ia gândiţi-vă, ce satisfacţie! Undeva există viaţă. Cineva se bucură. Nu toţi gem. Asta justifică tot.

— Bine ar fi să fie aşa. Dar nu e adevărat. De unde aţi scos toate astea? Ia mergeţi la o sută de verste mai încolo, îndepărtaţi-vă de calea ferată. Peste tot sunt răscoale ţărăneşti, care nu încetează. Mă întrebaţi împotriva cui luptă? Împotriva roşilor şi albilor, depinde de puterea cui a prins rădăcini. Veţi spune că da, ţăranul nu recunoaşte nici o ordine, nici el nu ştie ce vrea. Scuzaţi-mă, nu zâmbiţi triumfător. Ţăranul ştie mai bine ce vrea, însă nu vrea ce vrem noi amândoi.

Când l-a trezit revoluţia, s-a gândit că i se împlineşte visul de veacuri de a trăi separat, izolat în anarhia propriei lui gospodării, prin munca mâinilor lui, fără să depindă de nimeni şi fară să-i fie obligat nimănui cu nimic, însă din strânsoarea fostei organizări de stat, a nimerit sub puterea superstatului nou, revoluţionar. Şi iată că satul se zvârcoleşte şi nicăieri nu-şi mai află linişte. Iar dumneavoastră îmi vorbiţi de huzurul ţărănimii. Nu ştiţi nimic şi, după câte văd, nici nu vreţi să ştiţi.

— Ghiar aşa, nici nu vreau. Absolut exact. Ah, staţi un pic! De ce să ştiu şi să-mi fac sânge rău pentru toate? Timpul nu-mi cere părerea şi-mi impune ce vrea el. Permiteţi-mi şi mie să ignor faptele. Spuneţi că vorbele mele nu se potrivesc cu realitatea. Dar oare mai există în Rusia realitate? După părerea mea, realitatea a fost băgată în sperieţi şi se ascunde. Vreau să cred că satul a câştigat şi că înfloreşte. Dacă mă înşel, ce să fac? Pe ce să mă mai bazez în viaţă, pe cine să mai ascult? Şi de trăit trebuie să trăiesc, pentru că am o familie.

Iuri Andreevici dădu a lehamite din mână şi, oferindu-i socrului şansa de a duce mai departe polemica aceea cu Kostoed, se duse la marginea priciului şi, lăsându-şi capul peste muchia acestuia, începu să privească ce se mai întâmplă jos.

Acolo se desfăşura o discuţie comună, la care participau Prituliev, Voroniuk, Teagunova şi Vasea. Întrucât se apropiau locurile lui natale, Prituliev enunţa modul de a ajunge la acestea, la care staţie se coboară, cum se merge mai departe, pe jos sau cu căruţa, iar Vasea, auzind denumirea satelor şi cătunelor cunoscute, sărea şi, cu ochii arzători, repeta emoţionat denumirile, pentru că enumerarea acestora i se părea un basm fantastic.

— Coborâţi la Vadul Sec? întrebă el cu sufletul la gură. Sigur că da! E gara noastră! Pe urmă nu cumva o luaţi spre Buiskoe?

— Da, mergi pe drumul spre Buiskoe.

— Aşa ziceam şi eu, spre Buiskoe. Cum să nu-l ştiu! Răspântia noastră. De-aici mergi spre noi tot la dreapta, la dreapta. Spre Veretenniki. Şi spre matale, nene Haritonâci, nu-i aşa că trebuie s-o iei la stânga, lăsând râul în urmă? Aţi auzit de râul Pelga? Cum să nu! E râul nostru! Dară spre noi trebuie să fie malul, tot pe mal. Şi pe râul ăsta, pe Pelga în sus e satul nostru, Veretenniki! Chiar pe malul râpei! Malul e pieptiş! Noi îi zicem grohotiş. Dacă te uiţi de sus, ţi se face frică, aşa de înalt e malul. Te temi să nu cazi. Zău că-i aşa. Se taie piatră din' el, pentru mori. Şi-n satul ăsta trăieşte mama mea. Şi cele două surori. Alionka şi Arişka. Mama mea, tanti Palaşa, Pelagheia Nilovna, seamănă cu matale, tânără, albă la faţă. Nene Voroniuk! Nene Voroniuk! Pentru numele lui Dumnezeu, te rog. Nene Voroniuk!

— Ei, ce-i! Ce-ai luat-o ca cucul: „Nene Voroniuk, nene Voroniuk?”. Crezi că nu ştiu, crezi că eu n-am plozi? Ce vrei, ce-ţi trebuie? Să te las să sugi? Te-aţi ţicnit? O ştergi şi pe urmă – amin! – mă pun ăştia la zid!

Distrată, Pelaghia Teagunova se uita undeva în depărtare şi tăcea. Îl mângâia pe Vasea în creştetul capului, răsfirându-i părul bălan şi plănuind ceva în mintea ei. Din când în când, cu ochii şi cu mici scuturături din cap, îi făcea nişte semne băiatului, al căror sens era că să nu facă prostii şi să nu discute cu Voroniuk asemenea lucruri. Adică ai răbdare şi totul se va aranja de la sine, fii pe pace.

După ce lăsară în urmă Rusia Centrală şi se îndepărtară spre est, începură să se întâmple lucruri neaşteptate. Treceau acum prin locuri periculoase, unde erau stăpâne bande înarmate sau unde de-abia fuseseră reprimate răzmeriţele.

Tot mai des trenul oprea în câmp deschis, detaşamente de pază treceau prin toate vagoanele, controlau bagajele şi documentele.

O dată trenul se opri undeva noaptea. Nimeni nu urca în vagoane, nimeni nu era trezit din somn. Întrebându-se dacă nu cumva a avut loc vreun accident, Iuri Andreevici sări din vagon.

Noaptea era întunecoasă. Fără vreun motiv vizibil, trenul stătea la cine ştie ce kilometru dintre două staţii nevăzute, pe linia înconjurată de tufe de brad. Alţi pasageri, care coborâseră mai devreme şi acum tropăiau prin zăpadă, îi spuseseră lui Iuri Andreevici că, după informaţiile lor, nu s-a întâmplat nimic, doar că mecanicul a oprit trenul cu de la sine putere, sub motiv că localitatea respectivă e primejdioasă şi, cât timp starea liniei nu va fi verificată cu ajutorul drezinei, refuză să conducă garnitura mai departe. Cică nişte reprezentanţi ai pasagerilor se duseseră să-l convingă şi să-l ungă, dacă va fi cazul. Se zicea că o dată cu aceştia porniseră şi câţiva marinari spre locomotivă. Iar marinarii se pricep să convingă.