Boris Pasternak

— Să mergi o dată cu mine, Iurocika. O să-ţi arăt oameni adevăraţi. Tu, precum Anteu, trebuie să atingi pământul. Ce te holbezi la mine? Mi se pare că te uimesc, nu-i aşa? Nu ştii că-s cal bătrân de luptă, că am făcut parte din gruparea lui Bestujev? Ştiu ce-nseamnă un arest preventiv, am luptat pe baricade. Fireşte! Dar tu ce credeai? O, nu cunoaştem poporul! Acum am venit de-acolo, din mijlocul lui. Organizez pentru ei o bibliotecă.

Băuse deja şi se ameţise. Dar şi lui Iuri Andreevici îi vâjâia capul. Nici nu băgă de seamă cum s-a făcut că Şura Schlesinger ajunsese într-un colţ al camerei, iar el în altul, în capul mesei. Stătea în picioare şi, după toate aparenţele, mai presus chiar decât propriile lui aşteptări, vorbea. Nu reuşi să facă prea repede linişte.

— Domnilor. Vreau. Mişa! Gogocika! Ce să le fac, Tonia, dacă nu mă ascultă? Domnilor, lăsaţi-mă să vă spun două cuvinte. Se apropie ceva nemaiauzit, nemaiîntâlnit. Înainte ca această avalanşă să ajungă la noi, iată ce vă doresc. Când se va porni, dea Domnul să nu ne îndepărtăm unii de alţii şi să nu ne pierdem sufletele. Gogocika, ai să strigi „ura” la urmă. N-am terminat. Terminaţi-o cu discuţiile prin colţuri şi ascultaţi-mă cu atenţie.

După doi ani de război, poporul s-a convins că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să dispară graniţa dintre front şi spatele frontului, o mare de sânge va năvăli şi asupra celor ce stau deoparte, şi asupra celor din tranşee. Revoluţia este această revărsare.

În decursul ei ni se va părea, ca la război, că viaţa s-a sfârşit, că nu mai există nimic personal, că nimic nu se mai petrece pe lume, că oamenii doar ucid şi mor şi, dacă vom trăi până când vor apărea însemnări şi memorii despre acele timpuri, citind aceste amintiri, ne vom convinge că, în cinci sau în zece ani, am trecut prin mai multe decât alţii într-un secol întreg.

Nu ştiu dacă poporul se va ridica singur şi va înainta ca un zid sau dacă acest lucru se va face în numele lui. Un eveniment atât de urieşesc nu are nevoie de demonstraţie dramatică. Voi crede în el şi fără demonstraţie. E o meschinărie să încercăm explicaţia evenimentelor ciclonice. Nu au explicaţii. Numai certurile domestice au geneză şi, după ce soţii se trag unul pe altul de păr şi sparg toate vasele, nu-şi mai dau seama care din ei a început primul. Însă tot ce e cu adevărat măreţ nu are început, cum nici universul nu are. Aşa ceva este prezent fără apariţie, ca şi cum ar fi existat întotdeauna sau s-ar fi prăvălit din cer.

Şi eu cred că Rusiei îi e hărăzit să devină prima împărăţie a socialismului, de la începutul lumii şi până astăzi. Când se va întâmpla acest lucru, ne va buimăci pentru multă vreme şi, venindu-ne în fire, nu ne vom recăpăta memoria pierdută. Vom uita o parte din trecut şi nu-i vom da explicaţii inexistentului din trecutul nostru. Prezentul ne va înconjura şi ni se va părea la fel de firesc ca o pădure la orizont sau ca un nor de deasupra capului. Noua ordine ne va înconjura din toate părţile. Şi nu va mai fi nimic altceva.

Mai vorbi câteva lucruri şi între timp se trezi din beţie. Dar tot auzea cu greutate ce se vorbea împrejurul lui şi răspundea la nimereală. Vedea că toţi îşi manifestă iubirea faţă de el, însă nu izbutea să se debaraseze de tristeţea care îl sâcâia. Aşa că spuse:

— Mulţumesc, mulţumesc. Vă văd sentimentele. Nu le merit. Dar nu trebuie să iubim cu atâta spirit de prevedere, cu atâta grabă, fiindu-ne parcă teamă ca nu cumva să fim nevoiţi să iubim mai intens pe urmă.

Oaspeţii se împrăştiară. De oboseală, toţi erau traşi la faţă. Din pricina căscatului care le descleşta şi le încleşta fălcile, semănau toţi cu nişte cai.

După ce plecară toţi, traseră perdeaua de la fereastră. Deschiseră fereastra larg. Se arătară zorii gălbui, cerul umed cu nori murdari, pămâritii, zgrunţuroşi.

— Se pare că a fost furtună în timp ce noi am flecărit, zise cineva.

— Era cât pe ce să mă prindă ploaia când am venit. Am fugit ca să nu mă ude, confirmă Şura Schlesinger.

Strada pustie şi întunecată răsuna de zgomotul picurilor care cădeau de pe frunzele copacilor, amestecându-se cil ciripitul insistent al vrăbiilor ude.

Se rostogoli un tunet, de parcă cineva ar fi brăzdat dintr-o dată tot cerul. Apoi se auziră patru bubuituri puternice, întârziate, de parcă ar fi fost aruncaţi afară nişte cartofi mustoşi din ţărâna afinată, întoarsă cu lopata. Tunetul curăţă spaţiul plin de fum al camerei. Deodată, ca nişte elemenţi electrici, începuseră să fie sesizabile toate părţile componente ale existenţei, aerul şi apa, dorinţa de bucurie, pământul şi cerul.

Stradela se umplu de gălăgia musafirilor care plecau. Continuau să discute cu glas tare, la fel cum se contraziseseră în casă. Vocile se îndepărtară, se stinseră treptat şi nu se mai auziră.

— E târziu, spuse Iuri Andreevici. Hai la culcare. Dintre toţi oamenii de pe lumea asta, numai pe tine te iubesc şi pe tatăl tău.

Trecuse luna august, septembrie era pe sfârşite. Inevitabilul bătea la uşă. Se apropia iarna şi, în lumea oamenilor, pe buzele tuturor, era ceva ce semăna cu hibernarea de peste iarnă, ceva inexorabil, care plutea în aer.

Trebuie făcute rezerve de lemne şi mâncare pentru zilele cu geruri. Însă în zilele triumfului materialismului, materia se transformase într-o simplă noţiune, hrana şi lemnele fuseseră înlocuite de problema alimentaţiei şi a aprovizionării cu combustibil.

Locuitorii oraşelor erau neajutoraţi ca nişte copii faţă în faţă cu necunoscutul, care răsturna în drumul lui orice obişnuinţă şi lăsa în urmă devastări, deşi era copilul oraşului şi creaţia orăşenilor.

Oamenii încercau să se amăgească cu vorbăria. Cotidianul încă mai şontâcăia, încă se mai bălăcea, încă se mai târa şchiopătând din vechea obişnuinţă. Însă doctorul vedea viaţa în adevărata ei lumină. Nu putea să-i scape sentinţa care i se dăduse. Se considera pe sine, ca şi mediul său, condamnat. Urmau încercări grele, poate chiar moartea. Zilele nenumărate, care le mai rămăseseră, se împuţinau văzând cu ochii.

Şi-ar fi pierdut minţile, dacă n-ar fi fost mărunţişurile casnice, munca şi grijile. Soţia, copilul, nevoia de a face rost de bani erau salvarea lui umilă şi de toate zilele, la care se adăugau caruselul zilelor, slujba, vizitele la bolnavi.

Înţelegerea că nu e decât un pigmeu în faţa monstruosului colos al viitorului, se temea de el, iubea acest viitor şi se mândrea în taină cu el şi, pentru ultima dată, ca la un bun-rămas, cu ochii lacomi ai inspiraţiei, privea norii şi copacii, oamenii care treceau pe stradă, privea marele oraş rusesc, care-şi biruia cu greu nenorocirea şi era gata să se jertfească pentru ca totul să fie mai bine, dar nu era în puterea lui să facă nimic.

Acest cer şi oamenii aceştia cel mai adesea îi vedea din mijlocul străzii, atunci când traversa Arbatul pe lângă farmacia Societăţii Medicilor Ruşi, la intersecţia cu strada Starokoniuşennaia.

Îşi reluase serviciul la vechiul lui spital. Din inerţie, acesta purta tot numele „înălţarea Crucii”, deşi comunitatea cu acest nume fusese dizolvată. Însă nu i se inventase încă o denumire corespunzătoare.

În spital începuse deja diferenţierea. Moderaţilor, a căror obtuzitate îl enerva pe doctor, li se părea periculos; iar celor înaintaţi politic li se părea insuficient de roşu. Aşa că nu nimerise în nici o tabără, nu era nici pe jos, nici în căruţă.

La spital, pe lângă obligaţiile directe, directorul îl însărcinase cu evidenţa statistică generală. Îi treceau prin mâini maldăre de chestionare, formulare şi situaţii de toate felurile. Mortalitatea, morbiditatea, situaţia materială a personalului, nivelul conştiinţei lor cetăţeneşti şi gradul de participare la alegeri, lipsurile în aprovizionarea cu combustibil, alimente, medicamente – de toate acestea era interesată Direcţia Centrală de Statistică care cerea răspunsuri punct cu punct.

De toate aceste hârţogării doctorul se ocupa stând la vechea sa masă de lângă fereastra din camera medicilor. Teancuri de formulare de toate formele şi modelele zăceau în faţa lui, împinse spre marginea mesei. Câteodată, în răstimpuri, pe lângă notele periodice pentru lucrările lui de medicină, scria aici Jocul de-a oamenii, un jurnal posomorât al acelor zile, alcătuit din proză, versuri şi de toate pentru toţi, sugerat de ideea că o jumătate din oameni au încetat a mai fi ei înşişi şi nici ei nu ştiu ce rol joacă.

Camera medicilor, luminoasă, însorită, cu pereţii albi, era inundată de strălucirea crem a soarelui toamnei aurii, când înfrumuseţează zilele de după Adormirea Maicii Domnului, când dimineaţa se fac simţite primele îngheţuri şi, în peisajul pestriţ şi viu colorat al dumbrăvilor cu frunza rărită, coboară din zbor piţigoii şi coţofenele iernii. În asemenea zile cerul se ridică sus de tot şi, prin spaţiul transparent dintre el şi pământ, răzbate dinspre nord o limpezime de gheaţă, albastru-închis la culoare. Creşte vizibilitatea şi audibilitatea tuturor lucrurilor de pe lume. Distanţele transmit sunetul în sonoritatea lui congelată, clar şi izolat. Depărtările se curăţă, ca şi cum şi-ar fi dezvăluit priveliştea toată viaţa pentru mulţi ani înainte. Această rarefiere n-ar fi putut fi suportată dacă nu ar fi fost de scurtă durată şi dacă nu ar fi început spre sfârşitul zilei scurte de toamnă, în pragul amurgului timpuriu.

O astfel de lumină dăinuia acum în camera medicilor, lumina soarelui de toamnă coborât devreme spre asfinţit, mustoasă, sticloasă şi apoasă, ca un măr pârguit.

Doctorul şedea la masă, muia peniţa în cerneală, cădea pe gânduri şi scria. Iar pe lângă ferestrele mari ale încăperii treceau în zbor păsări nezgomotoase, aruncând înăuntru umbre line, care acopereau mâinile în mişcare ale doctorului, masa cu formulare, duşumeaua şi pereţii, după care dispăreau la fel de neauzite.

— Se scutură arţarul, spuse prozectorul intrând. Fusese când va un bărbat corpolent, care slăbise atât de mult, încât atârna pielea pe el. L-au udat ploile, l-au zgâlţâit vânturile şi tot nu l-au putut birui. O singură dimineaţă cu îngheţ l-a dat gata!

Doctorul îşi ridică privirea. Într-adevăr, păsările misterioase care zburau prin dreptul ferestrei erau frunzele roşii de arţar, care planau lin prin aer şi, ca nişte stele portocalii, arcuite, aterizau departe de copaci, pe iarba gazonului.

— V-aţi chituit ferestrele? întrebă prozectorul.

— Nu, îi răspunse Iuri Andreevici şi continuă să scrie.

— De ce? E timpul.

Cufundat în lucrul lui, Iuri Andreevici nu-i răspunse.

— Eh, nu-i aici Tarasiuk, continuă prozectorul. Avea mâini de aur. Repara cizme, ceasuri. Se pricepea la toate. Şi făcea rost de orice. Însă ar cam fi timpul să le chituiţi. Trebuie s-o faceţi singur.

— N-am chit.

— Preparaţi-vi-l singur. Vă dau reţeta. Şi prozectorul îi explică modul cum se face chitul din ulei de în fiert şi cretă. Ei, vă las. Văd că vă deranjez.

Se duse la cealaltă fereastră şi-şi făcu de lucru cu flacoanele şi preparatele lui. Începuse să se întunece. Peste câteva clipe spuse:

— Vă stricaţi ochii. E întuneric. Şi lumină nu ni se dă. Duceţi-vă acasă.

— Mai lucrez puţin. Vreo douăzeci de minute.

— Soţia lui e infirmieră aici.

— A cui?

— A lui Tarasiuk.

— Ştiu.

— Dumnezeu mai ştie pe unde mai umblă omul ăsta. Cutreieră tot pământul. Astă-vară a venit de două ori să ne vadă. A trecut pe la spital. Acum e undeva la ţară. Pune bazele noului mod de viaţă. E unul dintre soldaţii bolşevici pe care îi vedeţi pe bulevarde şi în trenuri. Şi vreţi să aflaţi secretul? De exemplu, pe al lui Tarasiuk? Ascultaţi. E un om cu mâini de aur. Nu face nimic rău. De orice s-ar apuca, are spor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi pe front. A studiat războiul, ca pe oricare altă meserie. S-a dovedit a fi un ţintaş de înaltă clasă. Trăgea din tranşee, în secret. Ochiul, mâna clasa întâi! Toate decoraţiile nu le-a primit pentru curaj, ci pentru că a ştiut să lupte fără să greşească ţinta. Asta-i. De orice s-ar apuca, se pasionează. A îndrăgit şi milităria. A văzut că arma e o putere şi nu s-a mai despărţit de ea. A vrut să devină el însuşi o putere. Omul înarmat nu mai e un om ca toţi ceilalţi. Pe vremuri, inşi ca el părăseau oastea ţarilor şi se făceau tâlhari. Ia încercaţi acum să-i luaţi arma. Şi deodată aude chemarea. „întoarceţi baionetele!” şi aşa mai departe. El a întors-o. Asta-i toată povestea. Şi tot marxismul.

— Da, marxismul cel mai veritabil, din viaţă. Dar dumneavoastră ce vă închipuiaţi?

Prozectorul se duse la pervazul său, se aplecă deasupra eprubetelor. Apoi întrebă:

— Ei, cum a fost cu sobarul?

— Mulţumesc că mi l-aţi recomandat. Un om foarte interesant. Vreo oră am discutat despre Hegel şi Benedetto Croce.

— Păi, cum altfel! E doctor în filosofie la Universitatea din Heidelberg. Dar godinul?

— N-am cuvinte.

— Scoate fum?

— Numai necazuri am cu el.

— O fi pus rău burlanul. Trebuie băgat prin sobă din cameră, iar el l-o fi scos pe fereastră.

— Nu, l-a pus bine în soba de teracotă. Dar scoate fum.

— Înseamnă că nu a nimerit coşul de fum, l-a scos prin canalul de ventilaţie. Eh, păcat că nu-i aici Tarasiuk! Dar trebuie să aveţi răbdare. Nici Moscova nu s-a construit într-o singură zi. Să faci focul în sobă nu-i totuna cu a cânta la pian. Trebuie să înveţi. Aţi făcut rost de lemne?

— De unde să le iau?

— O să vi-l trimit pe paznicul bisericii. E hoţ de lemne. Fură garduri şi le vinde ca lemne de foc. Vă previn că trebuie să vă târguiţi cu el, cere mult. Sau, mai bine, v-o trimit pe baba de la dezinsecţie.

, Coborâră în vestibul, se îmbrăcară şi ieşiră în stradă.

— Ce să fac cu baba? întrebă doctorul. N-avem ploşniţe.

— Parcă de ploşniţe-i vorba? Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o! Nu de ploşniţe-i vorba, ci de lemne. Baba asta a pus la punct o afacere pe picior mare. Cumpără case şi acareturi din bârne. E o furnizoare foarte serioasă. Aveţi grijă să nu vă împiedicaţi în bezna asta. Altădată puteam merge legat la ochi prin raionul ăsta. Ştiam fiecare pietricică, doar aici m-am născut. Însă după ce lumea a început să distrugă gardurile, nu mai recunosc nimic, nici cu ochii deschişi, parcă aş umbla printr-un oraş străin, în schimb ce colţuri au ieşit la iveală! Căsuţe în stil Empire, înconjurate de tufişuri, mese rotunde în grădini, bănci pe jumătate putrede. Zilele astea treceam pe lângă un maidan, la intersecţia a trei stradele. Văd o babă de vreo sută de ani scormonind pământul cu toiagul. „Să-ţi ajute Dumnezeu, bunico! îi zic. Cauţi viermi, vrei să mergi la pescuit?” Fireşte că glumeam. Iar ea îmi răspunde cât se poate de serios: „Nu, nici gând, neicuşorule. Caut ciuperci”. Şi într-adevăr acum în oraş e ca în pădure. Miroase a frunze putrede, a ciuperci.

— Ştiu locul ăsta. E între străzile Serebriannaia şi Molceanovka, nu-i aşa? Acolo mi se întâmplă, din treacăt, felurite lucruri neaşteptate. Ba întâlnesc pe câte cineva, pe care nu l-am mai văzut de douăzeci de ani, ba găsesc ceva. Se spune că mişună tâlharii. Nici nu-i de-a mirării. E un loc de trecere. E o reţea întreagă de cărări spre speluncile din piaţa Smolensk. Îţi iau banii, te dezbracă şi fiu-fiu, pune-le hoţilor sare pe coadă.

— Da, şi felinarele sunt chioare. Nu degeaba vânătăilor de sub ochi li se spune felinare. Chiar că te poţi pomeni pocnit în moalele capului.

Într-adevăr, în locul acela doctorul avusese parte de felurite întâmplări. Toamna târziu, cu puţin timp înainte de luptele din octombrie, într-o seară rece şi întunecoasă, se împiedicase aici de un om, care zăcea fără cunoştinţă de-a latul trotuarului. Cu mâinile desfăcute în lături şi cu capul sprijinit de rădăcina unui stâlp, omul era lungit cu picioarele în stradă. Din când în când gemea uşor. Ca răspuns la întrebările doctorului, care încerca să-l facă să-şi vină în fire, acesta bolborosise nişte vorbe incoerente şi îşi pierduse iarăşi cunoştinţa. Capul îi era spart şi plin de sânge, însă, la o examinare sumară, oasele craniului păreau întregi. Insul fusese cu siguranţă victima unui jaf înarmat. „Geanta, geanta”, şoptise el de două ori sau de trei ori.

De la cea mai apropiată farmacie de pe Arbat, doctorul telefonase la spitalul „înălţarea Crucii”, chemându-l pe vizitiu cu căruţa, şi îl transportase pe necunoscut la spital.

Acesta se dovedise un om politic important. Doctorul îl trată şi astfel câştigă pentru mulţi ani un protector, care l-a scutit apoi de alte necazuri, în acele vremuri de suspiciuni şi temeri.

Era într-o duminică. Doctorul nu trebuia să meargă la serviciu. Era liber. În casa de pe strada Sivţev se stabiliseră pentru iarnă, conform planului Antoninei Aleksandrovna, în trei camere.

Era o zi rece şi vântoasă, cu nori prevestitori de ninsoare, foarte întunecoasă.

Aprinseră focul de dimineaţă. Godinul începu să coaţa fum. Antonina Aleksandrovna, care nu se pricepea deloc la făcutul focului, îi dădea nişte sfaturi inutile şi lipsite de noimă Niuşei, care se lupta cu lemnele ude. Doctorul, care văzuse astfel de sobe şi ştia ce trebuie făcut, încerca să se amestece, dar soţia îl lua de umeri şi-l dădea afară din cameră, spunându-i:

— Du-te în camera ta. Când şi-aşa sunt ameţită şi toate merg anapoda, mereu te-amesteci cu observaţiile tale. Nu vezi că torni gaz peste foc?

— O, Tonecika, ar fi grozav dacă am avea gaz: lemnele s-ar aprinde imediat. Nenorocirea-i că nu văd nici gaz, nici foc.

— Nu-i cazul să faci calambururi. Ştii, există momente când n-ai chef de ele.

Necazul cu soba le strică planurile pentru toată duminica. Sperau cu toţii să-şi termine treburile înainte de lăsarea întunericului, să fie liberi toată seara, însă acum trebuiau să renunţe. Prânzul întârzia, cineva voia să se spele pe cap cu apă fierbinte, alţii aveau alte intenţii, dar erau prea puţine şanse să le poată face pe toate.

Curând fumul deveni atât de gros, încât nu se mai putea respira. Vântul puternic împingea fumul înapoi în cameră, umplând-o cu un nor de funingine, ce părea un monstru din basme în mijlocul unui codru adânc.

Iuri Andreevici îi alungă pe toţi prin camerele vecine şi deschise fereastra. Scoase din godin jumătate din lemne, iar între celelalte făcu o cărăruie din surcele şi găteje de mesteacăn.

Prin fereastra deschisă pătrunse un val de aer proaspăt. Perdeaua începu să tremure şi se ridică în sus. De pe masă zburară câteva hârtii. Vântul trânti'o uşă îndepărtată şi, rostogolindu-se prin colţuri, începu să fugărească resturile de fum, ca şi cum ar fi fost o pisică ce fuge după un şoarece.

Lemnele porniră să ardă şi să trosnească. Godinul duduia de flăcări, înroşindu-şi tabla din loc în loc. Fumul din cameră se rări şi dispăru de tot.

În cameră pătrunse mai multă lumină. Începură să plângă ferestrele pe care Iuri Andreevici le chituise nu demult, aşa cum îl învăţase prozectorul. Se simţea din plin mirosul gras al chitului. De la lemnele care se uscau lângă godin venea un iz acrişor de coajă de brad, care-ţi înţepa nările, şi un miros de plop parfumat ca apa de toaletă.

În acest timp, la fel de impetuos ca vântul năpustit pe fereastră, intră Nikolai Nikolaevici, comunicându-i:

— Sunt lupte de stradă. Se luptă cadeţii, care sunt de partea Guvernului Provizoriu, cu soldaţii garnizoanei, care-i susţin pe bolşevici. S-au încăierat peste tot, insurecţia are focare nenumărate. Venind spre voi, de două sau de trei ori, era s-o păţesc, o dată la colţul străzii Bolşaia Dmitrovka şi o dată lângă Poarta Nikitski. Nu se mai poate veni de-a dreptul, aşa că a trebuit să ocolesc. Hai, Iura! îmbracă-te şi să mergem! Asta trebuie s-o vedem. Asta-i istoria. Nu se întâmplă decât o dată în viaţă.

Însă a mai flecărit vreo două ore, apoi au luat prânzul şi, când se hotărî să plece acasă luându-l cu el şi pe doctor, veni Gordon. Acesta dădu buzna în casă la fel de impetuos ca şi Nikolai Nikolaevici, cu aceleaşi veşti.

Însă între timp evenimentele evoluaseră. Apăruseră noi amănunte. Gordon le spuse că împuşcăturile s-au înteţit şi că au apărut deja morţi, dintre trecătorii loviţi de gloanţele rătăcite. Din cuvintele lui reieşea că în oraş fusese întreruptă circulaţia. Printr-o minune, reuşise să străbată până în strada lor, dar drumul înapoi îi fusese tăiat.

Nikolai Nikolaevici nu vru să asculte şi încercă să-şi scoată nasul în stradă, însă peste câteva clipe se întoarse. Spuse că nu poate ieşi din strada lor, că şuieră gloanţele peste tot, desprinzând de la colţurile casei aşchii de cărămidă şi tencuială. Nu se vede ţipenie de om, comunicarea pe trotuar e oprită.

În aceste zile micul Saşa răcise.

— De-o sută de ori v-am spus să nu ţineţi copilul lângă soba încălzită, se supără Iuri Andreevici. E mult mai bine să-i fie prea frig decât prea cald.

Pe Saşa îl durea gâtul şi avea febră mare. Copilul simţea o spaimă supranaturală, mistică faţă de greaţă şi vărsături, a căror apropiere i se năzărea clipă de clipă.

Împingea mâna lui Iuri Andreevici, nu-l lăsa să-i bage laringoscopul în gât, încleşta gura, ţipa şi se sufoca. Nici un fel de argumente şi ameninţări nu acţionau asupra lui. Deodată, din neatenţie, Saşa căscă lung şi dulce, lucru de care doctorul profită, băgându-i fulgerător în gură o linguriţă cu care îi apăsă limba, astfel încât îi văzu laringele roşu şi amigdalele umflate, cu pete albe pe ele. Mai ales petele îl îngrijorară pe Iuri Andreevici. Puţin mai târziu, printr-o manevră similară, doctorul reuşi să-i ia o probă din gât. Avea microscop acasă şi, cum-necum, făcu singur analiza. Din fericire, nu era difterie. însă în a treia noapte, Saşa avu un atac de laringită nervoasă. Copilul ardea tot şi se sufoca. Iuri Andreevici era disperat că nu-i putea alina durerile. Antoninei Aleksandrovna i se părea că băiatul moare. Îl luau în braţe, îl purtau prin cameră şi copilului i se făcea mai bine.

Trebuia să facă rost de lapte, de apă minerală sau gazoasă ca să-i potolească setea. Dar luptele de stradă atinseseră apogeul. Împuşcăturile şi bubuiturile de tun nu încetau nici o clipă. Chiar dacă, riscându-şi viaţa, Iuri Andreevici şi-ar fi luat inima în dinţi şi ar fi trecut de zona luptelor, nici dincolo de linia de foc n-ar fi găsit ţipenie de om, pentru că oraşul încetase să mai trăiască până la lămurirea definitivă a situaţiei.

Însă situaţia era deja clară. De pretutindeni se auzeau veşti cum că muncitorii câştigă teren. Mai luptau doar trupe de cădeţi, izolate unele de altele, care pierduseră legătura cu comanda lor.

Raionul Sivţev intra în zona de acţiune a unităţilor ostăşeşti care presau centrul dinspre strada Dorogomilov. Soldaţii veniţi de pe frontul cu nemţii şi muncitorii, mai mult nişte adolescenţi, care stăteau într-o tranşee săpată în mijlocul străzii, îi cunoşteau de-acum pe locatarii clădirilor din jur şi, ca nişte buni vecini, glumeau cu cei care se iţeau peste porţi sau ieşeau în stradă. În această parte a oraşului circulaţia fu reluată.

Atunci plecară din prizonieratul lor de trei zile Gordon şi Nikolai Nikolaevici, care în tot acest timp rămăseseră la familia Jivago. Iuri Andreevici se bucurase de prezenţa lor în zilele grele pentru el, când Saşa fusese bolnav, iar Antonina Aleksandrovna le ierta harababura pe care musafirii o adăugau talmeş-balmeşului general. Însă amândoi, drept mulţumire pentru ospitalitate, se simţeau obligaţi să le facă gazdelor fără încetare conversaţie, iar Iuri Andreevici obosise atât de mult după trei zile de flecăreală, încât fu bucuros să se despartă de ei.

Aflară că oaspeţii au ajuns cu bine pe la casele lor, deşi chiar cu prilejul acestei verificări descoperiră că veştile despre încetarea ostilităţilor erau premature. În unele locuri încă se mai purtau lupte, prin unele cartiere nu se putea trece, iar doctorul nu avea cum să ajungă la spitalul lui, de care i se făcuse dor şi unde, în sertarul biroului din sala medicilor, îl aşteptau Jocul şi notele lui savante.

Doar în interiorul unei zone restrânse oamenii ieşeau dimineaţa, la mică distanţă de casă, după pâine, oprindu-i pe cei care veneau cu sticle de lapte, strângându-se ciorchine în jurul lor şi întrebându-i de unde l-au cumpărat.

Din când în când, schimburile de focuri se împânzeau în tot oraşul, împrăştiind din nou spectatorii. Toţi îşi dădeau seama că între tabere au loc tratative, a căror evoluţie pozitivă sau negativă se reflectă în duelul de artilerie când mai intens, când mai slab.