Boris Pasternak

Tot ce se vorbea despre comisar era adevărat. Era un tânăr subţire şi zvelt, cu caş la gură, care, precum o luminare, ardea la flacăra celor mai înalte idealuri. Se zicea că e dintr-o familie bună, fiu de senator, şi că în februarie fusese unul dintre primii care-şi dusese compania spre Duma de Stat2. Se numea Hinze sau Hinz: doctorul nu-i auzise clar numele când li se făcuse cunoştinţă. Avea o pronunţie petersburgheză corectă, foarte răspicat, cu un. Uşor accent baltic.

Era îmbrăcat într-o. Tunică strâmtă. Părea stânjenit de faptul că e atât de tânăr şi, pentru a arăta mai în vârstă, afişa o strâmbătură posacă pe faţă şi o făcea pe gârbovitul. Pentru aceasta, îşi afunda mâinile în buzunarele pantalonilor bufanţi şi îşi sălta umerii cu epoleţii noi, încă rigizi, din care pricină silueta lui devenea într-adevăr stilizată ca a unui cavalerist, întrucât de la umeri la picioare putea fi conturată cu ajutorul a două linii ce urmau să se întâlnească în punctul de jos.

— Pe linia ferată, la câteva staţii de aici, se află un regiment de cazaci. Un regiment roşu, devotat. Vor fi chemaţi cazacii, răzvrătiţii vor fi încercuiţi şi s-a zis cu ei! Comandantul corpului de cavalerie insistă să fie dezarmaţi cât mai iute, îl informă judeţeanul pe comisar.

— Cazacii? în nici un caz! se aprinse comisarul. Parcă am fi în nouă sute cinci! Astea-s reminiscenţe de dinaintea revoluţiei! Aici ne aflăm pe poziţii diametral opuse. Generalii dumneavoastră au cam despicat firul în patru.

— Încă nu s-a întreprins nimic. Nu sunt decât planuri şi presupuneri.

— Există o înţelelegere prin care comandantul militar este obligat să nu se amestece în chestiunile operative. Nu am nimic împotriva cazacilor. N-au decât să vină. Dar, în ceea ce mă priveşte, voi lua nişte măsuri dictate de bunul-simţ. Au un bivuac acolo?

— Cum să vă spun. În orice caz, au o tabără întărită.

— Excelent. Vreau să merg acolo. Arătaţi-mi această furtună, spuneţi-mi unde-s aceşti tâlhari de pădure. Chiar dacă sunt răzvrătiţi, chiar dacă sunt dezertori, sunt totuşi poporul, domnilor, iată ce uitaţi mereu. Iar poporul e un copil, trebuie să-l cunoşti, trebuie să-i înţelegi psihicul, e nevoie de un mod special de abordare. Trebuie să te pricepi să-l atingi la coarda cea mai bună, cea mai sensibilă, astfel încât aceasta să vibreze. Mă duc la ei şi o să stau de vorbă aşa, de la suflet la suflet. O să vedeţi în ce ordine desăvârşită se vor întoarce la poziţiile părăsite. Puneţi pariu? Nu mă credeţi?

— E puţin probabil. De-ar da Domnul!

— Le voi spune: „Fraţilor, uitaţi-vă la mine. Sunt unicul fiu, speranţa familiei mele şi totuşi nu mi-a părut rău de nimic, am renunţat la numele, la situaţia mea, la dragostea părinţilor ca să lupt pentru libertatea voastră, pentru o libertate de care nu se mai bucură nici un popor pe lumea asta. Asta am făcut-o eu şi o mulţime de oameni la fel de tineri ca şi mine, ca să nu mai vorbim de vechea gardă a glorioşilor noştri predecesori, de narodnicii1 chinuiţi în ocnele Siberiei şi narodovolţii2 din Schlüsselburg. Oare pentru noi am luptat? Noi eram cei care aveam nevoie de aşa ceva. Acum nu mai sunteţi soldaţi de rând ca înainte, ci ostaşi ai primei armate revoluţionare din lume. Ia întrebaţi-vă sincer, v-aţi ridicat la înălţimea cerută de acest titlu? în timp ce patria, sângerând, încearcă să se descotorosească de duşmanul care, ca o hidră, şi-a înfipt ghearele în trupul ei, voi v-aţi lăsat prostiţi de o bandă de aventurieri anonimi şi v-aţi transformat într-o turmă inconştientă, într-o gloată de ticăloşi dezmăţaţi, oricât le-ai da, tot li se pare puţin. Chiar că-i adevărată vorba aceea: „îi dai nas lui Ivan şi el se urcă pe divan” „. Aşa am să le zic, ca să li se facă ruşine!

— Nu, nu, e riscant, încercă judeţeanul să-l contrazică, aruncând pe furiş o privire semnificativă spre ajutorul său.

Galiullin încerca să-l facă pe comisar să renunţe la această idee nesăbuită. Îi cunoştea pe împieliţaţii din regimentul 212, pentru că regimentul făcea parte din fosta lui divizie. Însă comisarul nu-l asculta.

Iuri Andreevici încerca mereu să se ridice şi să plece. Naivitatea comisarului îl punea într-o situaţie penibilă. Dar nu cu mult mai bună era şi provocarea vicleană a judeţeanului şi a ajutorului acestuia, doi şmecheri ironici şi făţarnici. Prostia comisarului era egalată de viclenia celor doi. Şi ambele se rostogoleau într-un torent de vorbe, întruchipând tocmai partea de prisos, inexistentă, fadă, la care viaţa ar vrea atât de mult să renunţe.

O, cum îţi vine câteodată să laşi baltă vorbăria searbădă, fals entuziastică, opacă şi să te afunzi în părelnica tăcere a naturii, în istovitoarea muţenie a muncii prelungi, îndărătnice, în necuvântul somnului adânc, al muzicii adevărate, al unei blânde comuniuni sufleteşti, când plinătatea sufletului face vorbele de prisos!

Doctorul îşi aminti că-l aşteaptă explicaţia cu Antipova, o scenă oricum neplăcută. Era bucuros de faptul că trebuia s-o vadă, fie şi cu acest preţ. Însă e puţin probabil să se fi întors. Profitând de prima clipă favorabilă, doctorul se ridică şi ieşi neobservat din cabinet.

Antipova se întorsese. Doctorul află acest lucru de la mademoiselle, care îi adăugă şi că Larisa Fiodorovna a venit obosită, a mâncat ceva la repezeală şi s-a dus în camera ei, rugând să nu fie deranjată.

— Dar ar fi bine să-i bateţi la uşă, îl sfătui mademoiselle. Nu cred că a şi adormit.

— Cum se ajunge în camera ei? întrebă doctorul, uluind-o nespus pe mademoiselle cu aceste cuvinte.

Află că Antipova locuieşte în capătul coridorului de la etaj, alături de camerele în care se depozitase sub chei tot mobilierul contesei şi unde doctorul nu călcase niciodată.

Între timp se întunecase. Uliţele păreau mai înguste. Casele şi gardurile nu mai puteau fi deosebite în întuneric. Din adâncul curţilor, copacii veniseră sub ferestre, la lumina lămpilor aprinse. Era o noapte fierbinte, înăbuşitoare. Fiecare mişcare se făcea cu preţul unui nou val de transpiraţie. Dungile de lumină, care cădeau în curte, se scurgeau pe trunchiurile copacilor ca nişte vălătuci de aburi murdari.

Pe ultima treaptă a scării doctorul se opri. Se gândi că, faţă de un om istovit de drum, până şi faptul de a-i bate la uşă ar fi deplasat şi sâcâitor. Mai bine să amâne discuţia pe a doua zi. În starea de absenţă care întotdeauna îi însoţea hotărârile anulate, doctorul străbătu coridorul până la celălalt capăt. Acolo era o fereastră care dădea spre curtea vecină. Doctorul se aplecă în afară.

Noaptea era plină de zgomote line, tainice. Alături, în coridor curgea apa dintr-un robinet cu picuri mari urmaţi de pauze regulate. De undeva de afară se auzeau şoapte. În alt loc, acolo unde începeau grădinile de legume, nişte oameni udau castraveţii, făcând să zdrăngăne lanţul fântânii atunci când răsturnau ciutura în găleţi.

În aer stăruia mirosul tuturor florilor deodată, de parcă pământul ar fi fost leşinat toată ziua şi acum, cu ajutorul acestor mirosuri, îşi venea în simţiri. Iar din parcul secular al contesei, năpădit până într-atâta de crengi rupte de furtună încât nu se mai putea trece prin el, se înălţa ca un zid coroana aromată, deasă şi prăfuită a unui tei înflorit.

Din dreapta, de peste gard se auzeau strigăte. Îşi făcea de cap un soldat aflat în permisie, se auzeau uşi trântite şi îşi fluturau aripile crâmpeie de cântec. Deasupra cuiburilor de ciori din parcul contesei se arătă luna purpurie, imensă. Mai întâi semăna cu pereţii din cărămizi ai morii din Zâbuşino, apoi se îngălbeni, ca turnul de apă al gării din Biriuci.

Iar jos, sub fereastră, mirosul finului proaspăt, puternic ca al ceaiului de China, se amesteca cu parfumul norelelor. Aici fusese adusă de curând o vacă cumpărată dintr-un sat îndepărtat. O aduseseră pe jos toată ziua, obosise, îi era dor de cireada ei şi nu mânca din mâna noii stăpâne, cu care încă nu se obişnuise:

— Ho, ho, nu te mai alinta şi nu mai împunge, că-ţi dau eu ţie! încerca s-o înduplece stăpâna, însă vaca ba îşi scutura coarnele încoace şi încolo, ba îşi dădea capul pe spate şi mugea sfâşietor şi jalnic, iar deasupra grajdurilor negre ale Meliuzeevului licăreau stelele şi de la ele la vacă se întindeau fire nevăzute de compătimire ca şi cum acolo ar fi fost grajdurile de vite ale unor alte lumi, unde tuturor le era milă de ea.

Toată preajma dospea, creştea şi răsărea din drojdia vrăjită a existenţei. Ca un vânt lin, bucuria de a trăi bântuia în pale largi peste pământ şi oraş, peste garduri şi pereţi, prin lemne şi prin trupurile oamenilor, făcând să se înfioare totul în drumul ei. Ca să potolească tumultul acestor vâltori, doctorul se duse în piaţă ca să asculte discuţiile de la miting.

Luna se urcase de-acum în înaltul cerului, revărsându-şi asupra oraşului lumina ei de var.

Lângă pragurile clădirilor din piatră ale administraţiei locale, cu coloane pe faţadă, se aşterneau covoarele negre ale umbrelor lor.

Mitingul se desfăşura în capătul celălalt al pieţei. Dacă ar fi vrut, doctorul ar fi putut auzi peste „Platz” ceea ce se discuta acolo. Însă splendoarea spectacolului îl copleşise. Se aşeză pe banca din faţa unităţii de pompieri şi, fără să dea nici o atenţie vocilor care se auzeau de peste drum, începu să privească în toate părţile.

Din laterale, în piaţă se revărsau ulicioare mici şi pustii. În profunzimea lor se vedeau căsuţe vechi, aplecate pe-o rână. Pe aceste străzi era noroi ca la ţară, prin care nu puteai trece. Din noroi răsăreau garduri lungi, împletite din nuiele de salcie, ca şi cum ar fi fost nişte vârşe aruncate în iaz sau nişte coşuri de prins raci.

Ferestrele căsuţelor licăreau chioare date în lături. Din grădiniţe spre interiorul camerelor priveau capetele blonde ale lujerilor de porumb, cu măturicile şi mustăţile de mătase parcă unse cu ulei. Dindărătul gardurilor încovoiate se iţeau una câte una flori de nalbă, albe şi uscăţive, semănând cu nişte ţărănci îmbrăcate în cămăşi de noapte, pe care zăpuşeala le-a scos afară din casă ca să ia o gură de aer.

Luminată de lună, noaptea era splendidă, precum caritatea sau harul clarviziunii. Şi totodată, în liniştea acestui basm senin, licăritor începură să picure sunetele egale, sacadate ale unui glas cunoscut, auzit de foarte puţin timp. Vocea era frumoasă, fierbinte şi convingătoare. Doctorul ascultă mai cu atenţie şi îşi dădu seama cine vorbeşte. Era comisarul Hinz care ţinea o cuvântare în piaţă.

Desigur că autorităţile locale îl rugaseră să le susţină cu autoritatea lui şi acum Hinz, cu ardoare, le imputa locuitorilor oraşului că sunt dezorganizaţi şi că se lasă atât de uşor pradă influenţei corupătoare a bolşevicilor, adevăraţii vinovaţi, după cum îi încredinţa el, de evenimentele petrecute în Zâbuşino. În acelaşi spirit în care vorbise în biroul judeţeanului, Hinz le vorbi despre duşmanul crud şi puternic şi despre ceasul marii încercări pentru patrie care a şi bătut. Pe la mijlocul cuvântării ascultătorii începură să-l întrerupă.

Rugăminţile de a nu-l întrerupe pe vorbitor alternau cu ţipetele de protest. Contrazicerile deveneau tot mai numeroase şi mai zgomotoase. Cineva, care îl însoţea pe Hinz şi îşi asumase rolul de preşedinte al adunării, strigă că intervenţiile din mulţime nu sunt admise şi făcu apel la disciplină. Unii cereau să i se dea cuvântul cetăţencei care voia să vorbească, alţii cereau să se facă linişte.

Spre tribuna improvizată dintr-o ladă întoarsă cu fundul în sus îşi croi drum o femeie. Nu avea intenţia să urce pe ladă şi, apropiindu-se, se opri într-o parte. Se făcu linişte. Femeia acaparase atenţia mulţimii. Era Ustinia.

— Ne ziceţi de Zâbuşino, tovarăşe comisar, şi ne mai ziceţi de ochi, adică ziceţi că trebuie să avem ochi şi să nu ne lăsăm înşelaţi, însă, de altminteri, dumneavoastră nu ştiţi decât să ne sâcâiţi cu bolşevicii şi menşevicii şi, în afară de bolşevici şi menşevici, nu putem asculta nimic de la alde dumneavoastră. Dar ca să nu mai luptăm şi să fie ca între fraţi, asta-i cum zice Dumnezeu, n-are nici legătură cu menşevicii, şi că fabricile şi uzinele trebuie date săracilor, nu vine de la bolşevici, ci de la mila omenească. Şi cu surdomutul s-au găsit soluţii care să ne scoată ochii, ne-am săturat să tot auzim de asta. Vi s-a pus pata pe el! Dar de ce nu vă place? Pentru că a umblat sărmanul, a tot umblat mut şi deodată, fără să ceară voie nimănui, s-a apucat de vorbit? Ce să zic, mare lucru! Se întâmplă altele şi mai şi! De pildă, măgăriţa aia ştiută. „Valaam, Valaam, zice, rogu-te, nu te du acolo, c-o să-ţi pară rău.” Şi, după cum bine se ştie, el n-a ascultat-o şi s-a dus. Cum aţi zice dumneavoastră: „E-un surdomut!”. S-a gândit că nu face s-o asculte, că nu-i decât o dobitoacă. N-a vrut să ţină cont de sfatul unui dobitQC. Şi cât s-a căit pe urmă! Că-ţi fi ştiind şi singuri cum s-a terminat treaba asta.

— Cum? întrebă cineva curios.

— Bine, şuieră Ustinia. Cine ştie multe moare.

— Nu, aşa nu merge. Spune-ne cum s-a terminat! nu se potolea curiosul.

— Cum, necum, scaiete nesuferit. S-a prefăcut într-un stâlp de sare.

— Ai luat-o razna, cumătră! se auziră niştre strigăte. Ăsta-i Lot. Nevasta lui Lot.

Toţi începură să râdă. Preşedintele chemă adunarea la ordine.

Doctorul se duse la culcare.

Se văzu cu Antipova în seara zilei următoare. O găsi în oficiu. În faţa Larisei Fiodorovna zăcea un morman de rufe abia luate de pe frânghie, pe care le călca.

Oficiul ocupa una dintre camerele din spate ale etajului, care dădea spre parc. Aici se pregăteau samovarele, se punea mâncarea în farfuriile ridicate din bucătărie cu un lift manual şi se trimiteau vasele şi rufele murdare femeii de la spălătorie. Tot aici se ţinea gestiunea spitalului, se verificau vasele după opis şi tot aici oamenii se odihneau în clipele de răgaz sau îşi dădeau întâlnire.

Ferestrele dinspre parc erau deschise. În oficiu mirosea a flori de tei, a crengi uscate, care răspândeau un parfum amărui ca în vechile parcuri, şi a mangal de la cele două fiare de călcat pe care Larisa Fiodorovna se folosea pe rând punându-le în coşul de ventilaţie ca să-şi învioreze jăraticul.

— De ce n-aţi bătut ieri la uşă? Mi-a spus mademoiselle. Dar aţi făcut bine. Mă culcasem şi n-aş fi putut să vă primesc. Aveţi grijă să nu vă murdăriţi. E mult praf de cărbune aici.

— Călcaţi rufe pentru întreg spitalul?

— Nu, sunt multe de-ale mele. M-aţi tot tachinat că n-o să plec niciodată. Însă de data asta m-am hotărât s-o fac. Vedeţi că mă pregătesc, îmi fac bagajele. Când termin, plec. Eu o să fiu în Urali, dumiieavoastră la Moscova. Şi apoi, când cineva îl va întreba vreodată pe Iuri Andreevici: „Aţi auzit întâmplător de orăşelul Meliuzeevo?”. „Nu-mi prea aduc aminte!” „Dar Antipova cine-i?” „Habar n-am.”

— Asta rămâne de văzut. Cum v-aţi plimbat prin plase? E bine la ţară?

— Asta nu se poate povesti în două cuvinte. Oh, ce repede se răcesc fiarele de călcat! Daţi-mi-l pe celălalt, vă rog. Vedeţi că-i în coşul de ventilaţie. Iar pe ăsta puneţi-l tot acolo. Aşa. Mulţumesc. Fiecare sat e altfel. Totul depinde de săteni. În unele sate sunt harnici, muncitori. Acolo mai merge. Însă în altele nu-s decât beţivi. Acolo-i paragină. Te îngrozeşti de ceea ce vezi.

— Prostii. Care beţivi? Nu înţelegeţi nimic. Pur şi simplu, n-a mai rămas nimeni, bărbaţii sunt în armată. Bine, fie. Dar zemstva revoluţionară cum e?

— În privinţa beţivilor nu aveţi dreptate, sunt gata să pariez. Mă întrebaţi de zemstvă? Va fi mare chin cu ea. Instrucţiunile nu pot fi aplicate, în toată plasa nu ai cu cine lucra. În momentul de faţă pe ţărani nu-i interesează decât problema pământului. Am trecut pe la Razdolnoe. Ce frumuseţe! Ar merita s-o vedeţi. Astă-primăvară ţăranii au mai ars câte ceva, au mai furat. A ars un grajd, pomii din livadă sunt carbonizaţi, o porţiune din faţadă e înnegrită de fum. Dar n-am reuşit să ajung la Zâbuşino.

Totuşi, peste tot lumea vorbeşte că surdomutul nu-i o născocire. Ţi-l descriu, spun că-i tânăr şi educat.

— Ieri în piaţă, Ustinia s-a făcut luntre şi punte pentru el.!

— De cum am ajuns, mi-a şi sosit de la Razdolnoe un car întreg de vechituri. Şi doar de-atâtea ori le-am spus să ne lase în pace, că avem şi-aşa destule de-ale noastre. Iar astăzi dimineaţa a venit paznicul de la comenduire cu un bilet din partea judeţeanului. Nu mai poate fără argintăria de ceai şi fără serviciul de cristal pentru vin al contesei. Spun că-i numai pentru o seară, că o să mi-l înapoieze. Ştiu eu restituirile astea. Jumătate din lucruri nu o să le mai văd înapoi în vecii vecilor. Spun că dau o petrecere. A venit cineva.

— A, bănuiesc despre ce-i vorba. A venit noul comisar al frontului. L-am văzut întâmplător. Au de gând să se apuce de dezertori, să-i încercuiască şi să-i dezarmeze. Comisarul e cu caş la gură, nu se pricepe mai mult decât un prunc la treburile astea. Localnicii îi oferă un regiment de cazaci, dar el vrea să le înmoaie inimile cu cuvântări. Zice că poporul e un copil şi aşa mai departe şi crede că astea-s jucării pentru ţânci. Galiullin îl roagă să nu întărite fiara, să lase totul pe seama armatei, dar pe unul ca ăsta nu-l poţi convinge când şi-a pus ceva în cap. Lăsaţi pentru o clipă călcatul şi ascultaţi-mă. Foarte repede va începe o încăierare de neînchipuit. Nu putem s-o evităm. Tare mult aş vrea să plecaţi înainte de a începe tărăboiul!

— Nu va începe nimic. Exageraţi. De altfel, plec. Dar nici aşa nu se poate: ţac-pac şi să fiţi sănătoşi! Trebuie să predau gestiunea. Asta-i problema. Mi-am bătut atâta capul cu gestiunea asta şi, în loc de mulţumiri, n-aud decât reproşuri. Am înregistrat toate lucrurile Jabrinskăi pe numele spitalului, pentru că decretul era în sensul acesta. Şi acum reiese că am făcut-o cu intenţii ascunse, ca să-i salvez lucrurile proprietarei! E dezgustător!

— Ah, nu vă mai gândiţi la covoare şi porţelanuri, ducă-s-ar pe apa sâmbetei. Pentru asta să vă faceţi nervi? Da, da, îmi pare foarte rău că nu ne-am văzut aseară. Eram într-o vervă! V-aş fi explicat toată mecanica divină, aş fi răspuns la toate întrebările astea afurisite! Nu, nu-i glumă, aveam un chef nebun să mă descarc. V-aş fi povestit despre soţia mea, despre fiul meu, despre viaţa mea. La naiba, oare un bărbat în toată firea chiar n-are voie să intre în vorbă cu o femeie în toată firea, fără să fie bănuit de cine ştie ce „dedesubt”? Brrr! Lua-le-ar dracu de pânzeturi şi dedesubturi!

Călcaţi, călcaţi, vă rog, adică vreau să spun să călcaţi rufele şi să mă lăsaţi să vorbesc. Nu-mi daţi nici o atenţie, pentru că voi vorbi mult.

Ia gândiţi-vă de ce timpuri avem parte! Şi amândoi trăim în zilele astea! Numai o singură dată într-o eternitate se întâmplă asemenea lucruri nemaiîntâlnite. Gândiţi-vă: acoperişul întregii Rusii a fost luat de furtună şi noi, împreună cu tot poporul, ne-am pomenit sub cerul liber. Şi nu mai are cine să ne supravegheze. E libertate! O libertate adevărată, nu doar în cuvinte şi pretenţii, ci o libertate picată din cer, mai presus de aşteptările noastre. O libertate care a venit peste noi dintr-o întâmplare, dintr-o neînţelegere.

Şi cât de perplex-uriaşi suntem cu toţii! N-aţi remarcat? Fiecare pare strivit de sine însuşi, de neaşteptata lui urieşenie.

Călcaţi, călcaţi, vă spun. Tăceţi. Nu vă plictisesc? Să vă schimb fierul.

Ieri noapte am urmărit mitingul. Un spectacol uimitor. S-a urnit maica Rusie, nu mai poate sta pe loc, umblă şi nu se mai satură de umblat, vorbeşte şi nu se mai satură de vorbit. Şi nu doar oamenii vorbesc. Şi-au dat întâlnire şi stau de vorbă stelele şi copacii, fac filosofie florile nopţii şi se ţin de mitinguri clădirile din piatră. Nu-i aşa că-i ceva evanghelic? Ca pe vremea apostolilor. Ca la sfântul Pavel, vă mai amintiţi? „Vorbiţi şi prorociţi cu limbile voastre. Rugaţi-vă pentru harul tâlcuirii.”

— Pricep vorbele despre copacii şi stelele care fac mitinguri. Ştiu ce vreţi să spuneţi. Mi s-a întâmplat şi mie.

— O jumătate a făcut-o războiul, celeilalte i-a pus capăt revoluţia. Războiul a fost o întrerupere artificială a cursului vieţii, de parcă existenţa poate fi amânată pentru un timp (ce absurditate!). Revoluţia a izbucnit, fără voie, ca un oftat prea mult timp înăbuşit. Fiecare a înviat, a renăscut, toţi simt prefaceri în sine, cotituri. Am putea chiar spune: cu fiecare dintre noi s-au petrecut două revoluţii, una proprie şi alta comună. Mi se pare că socialismul este o mare în care, ca nişte pâraie, trebuie să se reverse aceste revoluţii proprii, separate, alcătuind marea vieţii, marea originalităţii. Aş zice că aceasta e marea vieţii, a acelei vieţi care poate fi văzută în filme, a vieţii generalizate, a vieţii îmbogăţite în mod creator. Însă acum oamenii s-au hotărât să o experimenteze în practică, nu în cărţi, nu în abstracţiuni.

Tremurai neaşteptat al vocii îi trăda doctorului emoţia pe cale a se dezlănţui. Oprindu-se pentru o clipă din călcat, Larisa Fiodorovna îi aruncă o privire serioasă şi uimită. El se fâstâci şi uită ce voia să spună. După o scurtă pauză, doctorul începu iarăşi să vorbească. O luă razna şi spuse Dumnezeu ştie ce:

— În aceste zile, îţi vine să trăieşti cinstit, rodnic, îţi vine să fii o părticică a însufleţirii generale. Şi iată, printre oamenii cuprinşi de bucurie, întâlnesc privirea dumneavoastră enigmatică şi tristă, rătăcitoare cine ştie pe unde, peste mări şi ţări. Aş da totul ca să nu mai fie aşa, să pot citi pe chipul dumneavoastră că sunteţi mulţumită de soartă şi că nu vă trebuie nimic de la nimeni. Ca un om care vă e drag, un prieten sau soţul dumneavoastră (cel mai bine ar fi dacă ar fi militar), să mă ia de mână şi să mă roage să nu mă îngrijorez de soarta dumneavoastră, să nu vă împovărez cu atenţia mea. Iar eu mi-aş smulge mâna, mi-aş face vânt şi. Ah, am luat-o razna! Iertaţi-mă, vă rog!

Vocea îl trădă din nou pe doctor. Dădu a lehamite din mână şi, cu un sentiment de jenă iremediabilă, se ridică de pe scaun şi se duse la fereastră. Se întoarse cu spatele la cameră, îşi sprijini obrazul în palmă, punându-şi cotul pe pervaz, şi îşi înfipse în adâncul parcului întunecat privirea absentă, oarbă, care căuta pacea.

Ocolind scândura de călcat, întinsă de pe marginea mesei până la pervazul celeilalte ferestre, Larisa Fiodorovna se opri la câţiva paşi în spatele doctorului, cam în mijlocul camerei.

— Ah, întotdeauna mi-a fost teamă de asta! spuse ea încet, ca pentru sine. Ce rătăcire fatală! încetaţi, Iuri Andreevici, nu trebuie. Ah, uite ce-am făcut din cauza dumneavoastră! exclamă ea şi se repezi spre scândură unde, de sub fierul de călcat uitat pe o bluză, începuse să se iţească un fir subţire de fum. Iuri Andreevici, continuă ea trântind fierul pe suport, Iuri Andreevici, fiţi om inteligent, duceţi-vă pentru câteva minute la mademoiselle, beţi un pic de apă şi întoarceţi-vă aşa cum m-am obişnuit şi cum vreau să vă văd. Mă auziţi, Iuri Andreevici? Ştiu că vă stă în putere. Faceţi ce spun.

Astfel de explicaţii nu mai avură. Peste o săptămână Larisa Fiodorovna plecă.

Peste câtva timp începu să se pregătească de drum şi Jivago. În noaptea de dinaintea plecării lui se stârni o furtună cumplită.

Vuietul uraganului se contopea cu cel al ploii torenţiale, care ba se prăvălea peste acoperişuri, ba, mânată de vântul schimbător, înainta de-a lungul uliţei, cucerind-o parcă pas cu pas, cu şuvoaiele ei biciuitoare.

Tunetele bubuiau unul după altul, fără pauze, contopindu-se într-un vuiet uniform. La fiecare scăpărare a fulgerului se ivea strada gonind în depărtare, cu copacii îndoiţi şi fugind în aceeaşi direcţie.

Mademoiselle Fleury fu trezită în timpul nopţii de un bocănit alarmant în uşa de la intrare. Se ridică speriată şi se aşeză pe marginea patului. Bocănitul nu înceta.

Oare în tot spitalul nu se găsea nimeni ca să se ducă să deschidă? se gândi ea. Oare ea, sărmana bătrână, trebuia să muncească pentru toţi, numai pentru că natura a făcut-o cinstită şi a înzestrat-o cu sentimentul datoriei?

Foarte bine, familia Jabrinski era bogată, aristocrată. Dar, Doamne, spitalul e proprietatea lor, a poporului. Pe mâna cui l-au lăsat? De pildă, unde-au dispărut sanitarii? Toţi au şters-o, n-au mai rămas nici şefi, nici surori, nici doctori. Şi în casă încă mai sunt răniţi, doi oameni cu picioarele amputate în salonul de chirurgie de sus, unde altădată fusese sala de recepţii. Iar jos, lângă spălătorie, mai erau o mulţime de bolnavi de dizenterie. Şi afurisita de Ustinia se dusese într-o vizită. Vede, proasta, că se apropie furtuna, dar nu, a scos-o ceasul rău din casă. Acum are motiv să rămână peste noapte în casa unor străini.