Boris Pasternak

A treia zi află că naşterea începuse în timpul nopţii, că apa se rupsese în zori şi că de dimineaţă nu mai contenesc spasmele.

Se repezi cât putu de repede la clinică şi, când păşea de-a lungul coridorului, auzi, prin uşa lăsată întredeschisă din neatenţie, ţipetele sfâşietoare ale Toniei, asemănătoare cu cele pe care le slobozesc oamenii călcaţi de tramvaie, scoşi de sub roţi cu membrele retezate.

N-avea voie să intre la ea. Muşcându-şi până la sânge un deget îndoit din articulaţie, se duse la fereastra dincolo de care turna aceeaşi ploaie piezişă, ca şi ieri, ca şi alaltăieri.

Din salon ieşi infirmiera. Se auzi scâncetul unui nou-născut.

— A scăpat, a scăpat! repeta bucuros, în sinea lui, Iuri Andreevici.

— Aveţi un fiu. Un băiat. Felicitări cu ocazia naşterii reuşite. Acum nu se poate s-o vedeţi. Când se va putea, o să vă arătăm copilul. Atunci o să trebuiasă să-i faceţi un cadou lehuzei. S-a chinuit. Cu primul. Cu primul copil întotdeauna te chinuieşti.

— A scăpat, a scăpat, se bucura Iuri Andreevici, neînţelegând nimic din ce-i spunea infirmiera, nepricepând că aceasta îl trecea printre participanţii la eveniment, în timp ce el nu avea nici un rol. Tată, fiu – nu vedea nici un motiv de mândrie în această paternitate, nu simţea nimic pentru fiinţa aceea necunoscută încă, parcă picată din cer. Toate acestea nu încăpeau în conştiinţa lui. Importantă era Tonia, Tonia, care fusese pândită de o primejdie de moarte şi care reuşise să treacă cu bine de această încercare.

Avea un pacient care locuia în apropierea spitalului. Se duse să-l vadă şi într-o jumătate de oră se întoarse. Iarăşi amândouă uşile, cea de la vestibul şi cea de la salon, erau întredeschise. Fără să-şi dea seama ce face, Iuri Andreevici dădu buzna în micul vestibul.

Cu mâinile desfăcute, ca din pământ, apăru în faţa lui mastodontul-ginecolog cu halat alb.

— Încotro? îl opri acesta cu o şoaptă întretăiată, ca să nu-l audă lehuza. V-aţi ieşit din minţi? Răni, sânge, antisepsie, ca să nu mai vorbim de şocul psihic. Frumos vă şade! Şi mai ziceţi că sunteţi doctor.

— Păi, eu. Numai cu coada ochiului. De aici. Prin crăpătura uşii.

— A, asta-i altceva. Fie. Dar nu cumva! Uitaţi-vă! Dar dacă bagă de seamă, vă omor, vă desfigurez!

În salon, cu spatele la uşă, stăteau două femei îmbrăcate în halate, moaşa şi sora. În braţele moaşei se zvârcolea scâncind un vlăstar uman, întinzându-se şi contractându-se ca o bucată de gumă roşcată. Moaşa îi aplica o ligatură pe ombilic, pregătindu-se să-i taie cprdonul. Tonia stătea întinsă în mijlocul salonului pe masa chirurgicală cu placă mobilă. Masa era destul de înaltă. Lui Iuri Andreevici, care exagera totul din pricina emoţiei, i se păru că Tonia se afla cam la înălţimea pupitrelor de scris în picioare.

Ridicată mai sus decât muritorii obişnuiţi, Tonia plutea parcă în ceţurile suferinţei şi părea că fumegă de istovire. Tonia se înălţa în mijlocul salonului ca un şlep ancorat şi descărcat în port, ca o navă ce traversează mereu marea morţii spre continentul vieţii, aducând o mulţime de suflete venite de cine ştie unde. Unul dintre aceste suflete de-abia debarcase, iar nava stătea ancorată, odihnindu-se cu tot golul din carenă. Împreună cu ea se odihneau parâmele rupte şi greu încercate, căptuşeala, uitarea ei, memoria ei potolită despre locurile în care a fost nu de mult, despre grozăviile înfruntate şi greutăţile debarcării.

Şi întrucât nimeni nu ştia nimic din geografia ţării sub steagul căreia acostase, nu ştiai în ce limbă să-i vorbeşti.

La el la spital toată lumea se înghesui să-l felicite pe Iuri Andreevici şi el se miră de iuţeala cu care colegii săi aflaseră noutatea.

Se duse în fosta cameră a medicilor, care acum era numită crâşmă şi groapă de gunoi, pentru că, din cauza înghesuielii provocate de supraîncărcarea spitalului, în această încăpere oamenii se dezbrăcau, intrau în galoşi, venind din stradă, uitau obiecte străine, aduse din alte încăperi, murdăreau? podeaua cu mucuri de ţigări şi petice de hârtie.

La fereastra camerei stătea prozectorul buhăit cu mâinile sus, cercetând la lumină, pe deasupra ochelarilor, o eprubetă cu un lichid tulbure.

— Felicitări, îi spuse acesta fără să se întoarcă, studiind în continuare eprubeta şi neînvrednicindu-l pe Iuri Andreevici nici măcar cu o privire.

— Mulţumesc, sunteţi foarte amabil.

— N-aveţi pentru ce. N-am nici un merit. Autopsia a făcut-o Piciujkin. Însă toţi sunt uimiţi. Echinococ. Aşa da diagnostician! Toţi nu vorbesc decât despre asta.

În cameră intră medicul-şef, îi salută pe amândoi şi spuse:

— Naiba mai ştie ce-i aici. E curte de trecere, nu cameră pentru medici. E inadmisibil! Da, Jivago, închipuiţi-vă: echinococ a fost! N-am avut dreptate. Vă felicit. Şi acum – o veste proastă. Iar se verifică contingentul dumitale. De data asta nu voi mai reuşi să vă păstrez. E o criză groaznică de personal medical militar. O să trebuiască să mirosiţi praful de puşcă.

Tânăra familie Antipov se instală la Iuriatin mult mai bine decât se aşteptase. Oraşul îşi amintea cu plăcere de familia Guichar. Acest lucru îi uşură Larei dificultăţile legate de instalare în locul acesta.

Lara muncea mult şi avea destule griji. Pe umerii ei erau casa şi Katenka, fetiţa lor de trei ani. Oricât de harnică era Marfutka, slujnica cea roşcată, ajutorul ei era insuficient. Larisa Fiodorovna împărtăşea toate preocupările lui Pavel Pavlovici, în plus, era şi ea profesoară la gimnaziul; de fete. Însă avea parte de felul de viaţă pe care, şi-l dorise.

Îi plăcea la Iuriatin. Era oraşul ei natal, aşezat pe malul fluviului Rânva, navigabil pe cursul său mijlociu şi inferior. În plus, prin oraş trecea una dintre căile ferate ale Uralilor.

Apropierea iernii la Iuriatin putea fi remarcată prin faptul că proprietarii de bărci le luau de pe fluviu, le încărcau în căruţe şi le transportau în oraş. Aici, le lăsau prin curţi, unde bărcile rămâneau sub cerul liber până la venirea primăverii. Bărcile întoarse cu fundul în sus în profunzimea curţilor însemnau aici ceea ce în alte locuri însemna plecarea cocorilor sau prima ninsoare;

Sub o asemenea barcă se juca Katenka, ca sub acoperişul ţuguiat al unui pavilion, în curtea casei închiriate de Antipovi.

Larisei Fiodorovna îi plăceau obiceiurile acestei provincii, îi plăcea intelectualitatea de aici, cu accentul ei nordic, cu pâslari şi caţaveici groase, îi plăcea credulitatea naivă a locuitorilor. Lara se simţea atrasă de pământ şi de oamenii simpli.

În mod paradoxal tocmai Pavel Pavlovici, fiul unui simplu muncitor de cale ferată din Moscova, se dovedi a fi un incorigibil locuitor al metropolei, adoptând faţă de iuriatineni o atitudine mult mai severă decât soţia lui. Era iritat de timiditatea şi ignoranţa acestora.

Acum, cu mintea cea de pe urmă, îşi descoperi talentul neobişnuit de a obţine şi păstra în memorie cunoştinţele acumulate în urma unor lecturi rapide. Şi mai înainte, în parte datorită Larisei, citise mult. În anii izolării lor provinciale, cercul lecturilor lui se lărgise atât de mult, încât până şi Lara i se părea insuficient de informată. Era cu un cap deasupra colegilor şi se plângea că printre aceştia se sufocă. În aceşti ani de război, patriotismul lor uzual, oficial şi puţin de paradă nu mai corespundea formelor complexe ale acestui sentiment, pe care le încerca Antipov.

Pavel Pavlovici absolvise filologia clasică. Preda, la gimnaziu, latina şi istoria antică. Însă în sufletul lui de fost realist se reaprinsese brusc pasiunea pentru matematică, fizică şi ştiinţele exacte, care părea să se fi stins definitiv. Studiind de unul singur, ajunsese să posede aceste discipline în volumul cerut de programa universitară. Visa ca, la prima ocazie, să se respecializeze într-una dintre aceste discipline şi să se mute cu familia la Petersburg. Studiul intens făcut în timpul nopţii îi zdruncinase sănătatea. Suferea de insomnie.

Cu soţia avea relaţii bune, dar prea complicate. Ea îl copleşea cu bunătatea şi grijile ei, aşa că nu îndrăznea să o critice. Se temea ca nu cumva vreo remarcă nevinovată din partea lui să fie luată de Lara drept aluzie la făptui că sângele ei e mai albastru sau că aparţinuse cândva altuia. Teama ca ea să nu-l bănuiască de cine ştie ce neghiobie nedreaptă introducea ceva artificial în viaţa lor. Fiecare se străduia să fie mai mărinimos decât celălalt, ceea ce complica lucrurile.

Într-o seară, avuseseră oaspeţi: câţiva colegi de-ai lui Pavel Pavlovici, directoarea gimnaziului la care preda Lara, un membru al comisiei de arbitraj, în cadrul căreia Pavel Pavlovici fusese odată învestit cu rolul de împăciuitor, şi alţi câţiva. Din punctul de vedere al lui Pavel Pavlovici, toţi aceşti oameni erau absolut tâmpiţi. Îl uimea Lara, care era amabilă cu toţi, şi nu credea că măcar unul dintre ei putea să-i placă la modul sincer.

După ce oaspeţii plecaseră, Lara aerisi îndelung camerele, le mătură, spălă vasele la bucătărie împreună cu Marfutka. Apoi, după ce se convinse că fetiţa este bine învelită şi Pavel doarme, se dezbrăcă iute, stinse lumina şi se culcă lângă soţul ei cu aceeaşi naturaleţe cu care un copil se bagă în patul mamei lui.

Dar Antipov nu dormea, se prefăcea. Avea una dintre obişnuitele lui crize de insomnie, tot mai dese în ultimul timp. Ştia că nu va aţipi încă trei-patru ore. Ca să-şi facă somn şi să-şi aerisească plămânii de fumul de ţigară inhalat de la musafiri, îşi puse blana peste pijama, îşi luă căciula şi ieşi în curte.

Era o noapte senină şi geroasă de toamnă. Sub tălpile lui Antipov se spărgeau mici sloiuri de gheaţă. Ca o flacără de spirt aprins, cerul înstelat arunca o lumină albăstruie, tremurătoare asupra ţărânei şi bulgărilor îngheţaţi. Casa închiriată de Antipovi se afla în zona oraşului cea mai îndepărtată de portul fluvial. Clădirea era ultima de pe strada lor. Dincolo de ea începea câmpul, traversat de calea ferată. Aproape de linie, lângă trecerea de nivel, se vedea o gheretă.

Antipov se aşză pe barca răsturnată şi se uită la stele. Gândurile cu care se obişnuise în ultimul timp puseră stăpânire pe el cu o intensitate alarmantă. I se părea că, mai devreme sau mai târziu, aceste gânduri trebuie duse până la capăt şi că este mai bine să o facă acum.

Aşa nu se mai poate, se gândea el. Însă toate acestea puteau fi prevăzute din timp, păcat că şi-a dat seama prea târziu. De ce, copil fiind, i-a dat voie să se îndrăgostească de ea şi a făcut apoi ce-a vrut din el? Iar el de ce nu a avut atâta minte ca să renunţe la ea, atunci când Lara insistase s-o facă în iarna de dinaintea căsătoriei? Parcă nu înţelegea că nu pe el îl iubeşte, ci îşi iubeşte datoria nobilă faţă de el, eroismul ei personificat? Ce are comun această datorie avântată şi lăudabilă cu adevărata viaţă de familie? Cel mai rău e că, şi acum, o iubeşte la fel de mult. E înnebunitor de frumoasă. Sau poate că nici la el nu-i vorba de iubire, ci de intimidare recunoscătoare faţă de frumuseţea şi mărinimia ei? Tfui, cum să te mai descurci cu toate acestea?! Nici dracul n-ar putea înţelege.

În cazul ăsta, ce-i de făcut? Să le elibereze pe Lara şi pe Katenka din capcana acestei prefăcătorii? Da, dar cum? Să divorţeze? Să se înece? Tfui, ce porcărie! se indignă singur. Ştiu bine că n-o să fac niciodată aşa ceva. Atunci de ce rostesc, fie şi numai în gând, aceste ticăloşii de efect?

Se uita la stele de parcă le-ar fi cerut sfatul. Ele licăreau, dese şi rare, mari şi mici, albastre şi multicolore. Brusc, licărirea lor se stinse şi peste casă, curte, barcă şi Antipov trecu o lumină stridentă, orbitoare, ca şi cum cineva venea din câmp în fugă, agitând o făclie aprinsă. Era un tren militar care, scuipând spre cer nori de fum galben, străbătut de lumină, înainta spre vest, unul dintre trenurile fără număr care treceau pe aici zi şi noapte începând cu anul trecut.

Pavel Pavlovici zâmbi, se ridică de pe bancă şi se duse la culcare. Soluţia dorită fusese găsită.

Auzind de hotărârea lui Paşa, Larisa Fiodorovna muţi şi, la început, nu-i veni să-şi creadă urechilor. „E o absurditate. Încă un capriciu, se gândi ea. Nu trebuie să-i dau atenţie şi o să uite singur.”

Dar se vădi că pregătirile soţului ei durează deja de două săptămâni, documentele sunt la autorităţile militare, la gimnaziu este un suplinitor şi din Omsk venise confirmarea admiterii lui în şcoala militară de acolo.

Lara începu să plângă ca o ţărancă şi, apucându-l pe Antipov de mână, începu să i se târască la picioare.

— Paşa, Paşenka! striga ea. Pe mine şi pe Katia cui ne laşi? Nu face pasul ăsta, nu-l face! Nu-i prea târziu. Rezolv eu totul. Căci nici o vizită medicală ca lumea n-ai făcut. Cu inima ta. Ţi-e ruşine? Dar să-ţi părăseşti familia de dragul unei nebunii nu ţi-e ruşine? Voluntar! Toată viaţa ai râs de Rodia şi deodată ai început să-l nvidiezi! Ţi-a venit cheful să zdrăngăneşti sabia, s-o faci pe ofiţerul. Paşa, ce-i cu tine, nu te mai recunosc! Parcă ai fi alt om, parcă ai mâncat mătrăgună! Fii bun şi-mi spune, spune-mi cinstit, fară fraze demagogice, crezi că de asta are Rusia nevoie?

Dintr-o dată pricepu că nu e deloc vorba despre asta. Incapabilă de a înţelege amănuntele, surprinse principalul. Îşi dădu seama că Patulia se înşală în privinţa sentimentului ei pentru el. Nu înţelesese sentimentul matern pe care dintotdeauna îl insera în afecţiunea pentru el şi nu înţelesese că această dragoste este mai presus de iubirea feminină obişnuită.

Îşi muşcă buzele, se zgribuli, ca bătută, în adâncul sufletului ei şi, fără să mai spună nimic, înghiţindu-şi lacrimile în tăcere, începu să-şi pregătească soţul pentru drum.

După plecarea lui, i se păru că oraşul a muţit şi chiar că, pe deasupra lui, au început să zboare cârduri mici de ciori. „Doamnă, doamnă!”, o chema fără succes Marfutka. „Mama, mama!”, gângurea la nesfârşit Katenka, trăgând-o de mânecă. Era cea mai serioasă înfrângere din viaţa ei. Se ruinaseră cele mai frumoase, cele mai senine speranţe ale ei.

Din scrisorile venite din Siberia, Lara ştia totul despre soţul ei. Foarte curând se dumirise. Şi îi era foarte dor de soţie şi de fetiţă. Peste câteva luni, Pavel Pavlovici fu înaintat, înainte de termen, la gradul de sublocotenent, declarat absolvent şi trimis în serviciul activ. Trecu în regim de extremă urgenţă departe de Iuriatin şi la Moscova nu avu timp să se întâlnească cu nimeni.

Apoi începură să vină scrisori de pe front, mai vioaie şi mai puţin triste decât acelea de la şcoala din Omsk. Antipov voia să se facă remarcat pentru ca, drept urmare a unui merit militar sau a unei răni uşoare, să ceară un concediu ca să-şi vadă familia. Curând apăru ocazia ca să-şi atingă scopul. La foarte puţin timp după spargerea frontului, operaţiune căreia avea să i se acorde numele lui Brusilov, armata trecu la ofensivă. Scrisorile lui Antipov încetară să mai sosească. Mai întâi acest lucru nu o nelinişti pe Lara. Tăcerea soţului ei şi-o explica prin operaţiunile militare care luau amploare şi prin imposibilitatea de a scrie în timpul marşurilor.

În toamnă, înaintarea armatei luă sfârşit. Trupele se îngropară în tranşee. Dar despre Antipov tot nu se ştia nimic. Larisa Fiodorovna se alarmă şi începu să se intereseze, mai întâi la Iuriatin, apoi scriind scrisori la Moscova şi pe front, la fosta adresă a unităţii militare a lui Paşa. Nicăieri nimeni nu ştia nimic, nu primi nici un răspuns de nicăieri.

Ca multe alte doamne din organizaţiile de caritate, încă de la începutul războiului, Larisa Fiodorovna ajutase cum putuse la spitalul militar care luase locul spitalului zemstvei din Iuriatin.

Acum începu să se ocupe serios de medicină, îşi însuşi cunoştinţele elementare de bază şi dădu examen pentru a obţine calificarea de soră de caritate.

În această calitate obţinu un concediu de o jumătate de an, lăsă locuinţa din Iuriatin în grija Marfutkăi şi, cu Katenka în braţe, plecă la Moscova. Aici o lăsă pe fetiţă la Lipa, al cărei soţ, cetăţeanul german Friesendach, împreună cu alţi prizonieri civili, era internat în lagărul de la Ufa.

Convingându-se de inutilitatea căutărilor de la distanţă, Larisa Fiodorovna se decise să le continue în zona ultimelor evenimente. Cu acest scop, obţinu un post de soră într-un tren sanitar care, prin oraşul Liski, se îndrepta spre localitatea Mezo-Laborch, la graniţa Ungariei. Aşa se numea locul din care Paşa îi trimisese ultima scrisoare.

Pe front, la statul-major al diviziei, sosi un tren-baie, utilat din banii adunaţi din donaţii benevole de către comitetul „Tatiana” pentru ajutorarea răniţilor1. În vagonul de clasă al acestui tren lung, format din vagoane de marfă mici şi urâte, sosiră oaspeţi, fruntaşi ai vieţii publice din Moscova, care aduceau daruri pentru soldaţi şi ofiţeri. Printre ei se număra şi Gordon. Acesta află că infirmeria diviziei la care, după informaţiile primite, lucra prietenul lui din copilărie, Jivago, este instalată într-un sat din apropiere.

Gordon obţinu permisul necesar pentru circulaţia în zona din apropierea frontului şi, cu documentul în mână, plecă spre prietenul lui cu o căruţă care mergea în direcţia aceea.

Căruţaşul, bielorus sau lituanian, vorbea prost ruseşte. Spaima de spionomanie reducea toate discuţiile la un model oficial, ştiut cu anticipaţie. Loialitatea ostentativă şi afişată descuraja orice tentativă de conversaţie. Cea mai mare parte a drumului pasagerul şi vizitiul o străbătură în tăcere.

La statul-major, unde oamenii erau obişnuiţi să deplaseze armate întregi şi distanţele le măsurau în sute de verste, Gordon fusese încredinţat că satul este foarte aproape, la cel mult douăzeci sau douăzeci şi cinci de verste. În realitate, până acolo erau mai mult de optzeci.

Tot drumul, dincolo de linia orizontului care mărginea priveliştea din stânga drumului, se auziră bubuituri şi zgomote ostile. Gordon nu trăise niciodată un cutremur, însă se gândi că această canonadă a artileriei inamice, duşmănoasă şi abia sesizabilă din pricina distanţei, seamănă foarte bine cu şocurile subterane şi cu vuietul vulcanilor. Când se înseră, partea de jos a cerului, în direcţia aceea, fu inundată de o lumină roz şi tremurătoare, care nu se mai stinse până dimineaţa.

Căruţaşul îl ducea pe Gordon pe lângă sate distruse.

O parte din ele fuseseră părăsite de locuitori. În altele, oamenii se adăposteau în pivniţe săpate adânc în pământ. Aceste sate erau alcătuite din mormane de moloz şi piatră spartă, aliniate la fel cum se înşiruiau cândva casele de-a lungul uliţelor. Aceste localităţi arse puteau fi măsurate dintr-o dată cu privirea, de la un capăt la celălalt, ca nişte ogoare părăginite, lipsite de vegetaţie. Pe suprafaţa lor femei scormoneau în cenuşă, fiecare în ruinele propriei case, scoţând şi ascunzând mereu câte ceva, crezându-se ascunse de priviri străine, de parcă ar fi fost înconjurate, ca altădată, de pereţi. Îl întâmpinau şi îl petreceau cu priviri triste, părând că-l întreabă dacă va mai trece mult timp până lumii îi va veni mintea la cap, până când pacea şi rânduiala vor fi restabilite.

În timpul nopţii întâlniră o patrulă călare. Li se porunci să facă pe şosea cale întoarsă şi să ocolească aceste locuri pe un drum de ţară. Căruţaşul nu cunoştea noua rută. Vreo două ore rătăciră orbeşte. Spre zori, călătorul şi căruţaşul ajunseră într-o localitate cu numele ştiut de ei. Insă aici nimeni nu auzise de infirmerie. Gurând, se lămuriră că în ţinut sunt două sate cu acelaşi nume: satul acesta şi cel pe care îl căutau. Abia în cursul dimineţii ajunseră la destinaţie. Când Gordon trecea cu căruţa de-a lungul gardului dindărătul căruia se simţea miros de muşeţel şi de iodoform, se gândea că nu va rămâne peste noapte la Jivago şi că, petrecându-şi ziua în compania lui, se va întoarce spre seară la staţia de cale ferată, unde-şi lăsase tovarăşii. Dar împrejurările îl reţinură aici mai mult de o săptămână.

În acele zile frontul începuse să se mişte. Aveau loc schimbări neaşteptate. Spre sud de localitatea în care; sosise Gordon, una dintre marile noastre unităţi, printr-un atac simultan al formaţiunilor care o alcătuiau, străpunsese poziţiile întărite ale inamicului. Dezvoltând atacul, înainta tot mai mult în dispozitivul acestuia. În urma ei veneau unităţile auxiliare, care lărgeau spărtura. Rămânând treptat în urmă, acestea se rupseseră de gruparea avansată, ceea ce a dus la capturarea lor. În aceste circumstanţe căzuse prizonier sublocotenentul Antipov, care nu se mai putuse împotrivi deoarece plutonul său se predase.

Veştile care circulau cu privire la el erau cât se poate de eronate. Se credea că a murit şi că a fost îngropat în pământ de explozia unui obuz. Sursa acestor zvonuri erau cuvintele lui Galiullin, subofiţer în acelaşi regiment, care, cică, îi urmărise moartea prin binoclu, de la punctul său de observaţie, în momentul când Antipov îşi ducea soldaţii la atac.

În faţa ochilor lui Galiullin se desfăşura priveliştea obişnuită a unui atac. Unitatea trebuia să treacă repede, aproape în fugă, peste câmpul autumnal care despărţea cele două armate, năpădit de tufele de pelin ce se legănau în vânt şi de pălămida răstignită cu ţepii spre cer. Prin curajul atacului ei, unitatea trebuia fie să-i atragă pe austrieci în baionetele soldaţilor, fie să le măture şi să le distrugă tranşeele cu grenadele. Celor care fugeau câmpul se părea nesfârşit. Pământul le aluneca sub picioare ca o mlaştină cleioasă. Mai întâi în faţă, apoi de-a valma cu ei, alerga sublocotenentul lor, agitându-şi revolverul şi strigând „Ura!” atât de tare, încât gura i se lăţea până la urechi, deşi nici el, nici soldaţii nu puteau auzi acest strigăt întretăiat. La intervale regulate se aruncau la pământ, apoi săreau în picioare şi, reînnoindu-şi strigătele, alergau mai departe. De fiecare dată, o dată cu ei, dar cu totul altfel, se prăbuşeau de sus, ca nişte copaci doborâţi, cei pe care gloanţele îi loviseră, cărora nu le mai era dat să se scoale de la pământ.

— Tir prea lung! Telefonaţi la baterie! îi spuse, îngrijorat, Galiullin ofiţerului de artilerie care stătea lângă el. Ba nu! Bine au făcut că au mutat focul mai în profunzime.

În acest timp atacatorii se apropiaseră de inamic. Focul artileriei încetă. În liniştea care se lăsase brusc, cei din punctul de observaţie îşi auziră inimile bătând atât de desluşit şi de tare, de parcă s-ar fi aflat în locul lui Antipov şi, asemenea lui, conducându-şi oamenii la marginea poziţiei austriece, trebuiau să arate în clipa imediat următoare minuni de inventivitate şi de vitejie. În acel moment, în faţă, unul după altul, explodară două obuze nemţeşti de şaisprezece ţoli. Patru trombe de fum şi de ţărână ascunseră privirii lor tot ce se petrecea în depărtare.

— Ia, Allah! Gata! I-au terminat! şoptise Galiullin cu buzele albe, convins că sublocotenentul şi oamenii lui au murit.

Cel de-al treilea obuz căzu chiar lângă punctul de observare. Aplecaţi cât se poate de mult, toţi se grăbiră să-l părăsească.

Galiullin dormea în acelaşi blindaj cu Antipov. Când tot regimentul se împăcă cu ideea că acesta a murit şi nu se va mai întoarce, lui Galiullin, care îl cunoştea bine pe cel căzut, i se încredinţaseră lucrurile acestuia pentru a le transmite mai târziu soţiei, ale cărei fotografii fuseseră găsite, în număr mare, printre lucrurile lui Antipov.

De curând ajuns sublocotenent, mecanicul Galiullin, fiul portarului din blocul lui Tiverzin, fostul ucenic-lăcătuş pe care-l stâlcea în bătăi meşterul Hudoleev, îi era obligat, pentru această avansare, chiar celui care altădată îl chinuise.

Ajungând subofiţer, nu se ştie cum şi independent de voinţa lui, Galiullin ajunsese într-un loc călduţ şi ferit, într-una dintre garnizoanele izolate. Acolo avea sub comanda lui o trupă de semiinvalizi pe care, în fiecare dimineaţă, nişte instructori-veterarii tot atât de ramoliţi îi învăţau instrucţia de front uitată de mult. În plus, Galiullin controla dacă sunt bine amplasate santinelele ce trebuiau să păzească depozitele intendenţei. Ducea o viaţă fără griji – nu mai avea nimic altceva de făcut, însă o dată, împreună cu o completare de trupe, alcătuită din rezervişti proveniţi din contingentele vechi, sosise buna sa cunoştinţă de odinioară, Piotr Hudoleev.