Boris Pasternak

— Dar tu ce faci? îl întrebă din fugă Gordon.

— Vin şi eu. Trebuie să mă întorc acasă după lucruri. Vin cu grupul al doilea.

Se despărţiră la marginea satului. Cele câteva căruţe şi trăsura care alcătuiau convoiul se puseră în mişcare, lovindu-se una de alta şi aliniindu-se din mers. Iuri Andreevici îşi flutura mâna în urma amicului său care pleca. Se puteau vedea în lumina împrăştiată de un grajd incendiat.

Adăpostindu-se iarăşi pe sub pereţii caselor, sub acoperirea colţurilor acestora, Iuri Andreevici făcu cale întoarsă. Când mai avea două case până la veranda sa, fu doborât de suflul unei explozii şi rănit de o schijă de şrapnel. Iuri Andreevici căzu în mijlocul drumului, începu să sângereze şi îşi pierdu cunoştinţa.

Spitalul de evacuaţi era ascuns într-un orăşel din zona de vest, lângă linia ferată, în apropierea Cartierului General. Erau câteva zile călduroase, de la sfârşitul lui februarie. În salonul ofiţerilor aflaţi în convalescenţă, la rugămintea lui Iuri Andreevici, care se afla aici în calitate de pacient, fusese deschisă fereastra de lângă patul lui.

Se apropia ora mesei de prânz. Pacienţii îşi omorau timpul rămas, fiecare cu ce putea. Li se spusese că la spital venise o soră nouă şi că astăzi urma să-i viziteze pentru prima oară. În patul de vizavi, Galiullin frunzărea revistele abia primite Reci şi Russkoe solovo, indignându-se de spaţiile albe lăsate de cenzură. Iuri Andreevici citea scrisorile de la Tonia, pe care poşta de campanie i le adusese pe toate o dată. Vântul foşnea în paginile scrisorilor şi ale ziarului. Se auziră paşi uşori. Iuri Andreevici îşi ridică ochii din scrisoare. În salon intră Lara.

Iuri Andreevici şi sublocotenentul, independent unul de altul şi fără să ştie de celălalt, o recunoscură. Ea nu cunoştea pe niciunul dintre ei. Spuse:

— Bună ziua. De ce staţi cu fereastra deschisă? Nu vă e frig? Şi se duse spre Galiullin. Ce vă doare? îl întrebă şi-i luă mâna ca să-i pipăie pulsul, însă imediat îi dădu drumul şi se aşeză pe scaun, puţin surprinsă.

— Ce surpriză, Larisa Fiodorovna, spuse Galiullin. Am fost în acelaşi regiment cu soţul dumneavoastră şi l-am cunoscut pe Pavel Pavlovici. I-am păstrat lucrurile ca să le trimit.

— Nu se poate, nu se poate! repeta ea. Ce întâmplare extraordinară. Deci l-aţi cunoscut? Povestiţi-mi mai iute cum s-a întâmplat. Nu-i aşa că a murit îngropat de o explozie? Nu vă fie teamă şi nu-mi ascundeţi nimic. Şi-aşa ştiu totul.

Galiullin nu avu curajul să-i confirme informaţiile adunate din auzite. Se decise ş-o mintă ca s-o consoleze.

— Antipov a căzut prizonier, spuse el. A avansat prea mult cu unitatea lui în timpul atacului şi s-a pomenit singur. A fost nevoit să se predea.

Însă Lara nu-l crezu. Zguduită de discuţia aceasta neaşteptată, se emoţionă. Nu-şi putea înfrâna lacrimile şi nu voia să plângă de faţă cu nişte oameni străini. Se ridică iute şi ieşi din salon ca să-şi revină pe coridor.

După câteva clipe se întoarse, părând foarte calmă. În mod intenţionat, nu se mai uită spre Galiullin, ca să n-o podidească iarăşi plânsul. Pornind-o direct spre patul lui Iuri Andreevici, rosti, cu gândul în altă parte, aceeaşi frază gata pregătită:

— Bună ziua. Ce vă doare?

Iuri Andreevici îi văzuse tulburarea şi lacrimile, voise s-o întrebe ce-i cu ea, să-i spună că a văzut-o de două ori în viaţă, o dată când era gimnazist şi o dată când era student, dar se gândi că toate acestea vor părea false şi femeia îl va înţelege greşit. Apoi, dintr-o dată, şi-o aminti pe Anna Ivanovna în sicriu, îşi aminti ţipetele Toniei în casa lor de pe strada Sivţev, aşa că se abţinu şi nu-i spuse decât câteva cuvinte:

— Vă mulţumesc. Sunt medic şi mă tratez singur. Nu am nevoie de nimic.

„Oare de ce s-o fi. Supărat pe mine?”, se gândi Lara şi îl privi lung pe necunoscutul acela cârn, al cărui chip nu-i spunea nimic.

Urmară câteva zile instabile, schimbătoare. Un vânt cald, delirant sufla în nopţile acelea care miroseau a ţărână umedă.

Şi în toate aceste zile de la Cartierul General se primeau informaţii bizare, veneau zvonuri alarmante de acasă, din interiorul ţării. Se întrerupsese comunicaţia telegrafică cu Petersburgul. Peste tot, în toate colţurile, oamenii nu vorbeau decât despre politică.

În fiecare zi când era de serviciu, sora Antipova îşi făcea rondul de două ori, dimineaţa şi seara, schimbând câteva cuvinte neutre cu pacienţii din celelalte saloane, cu Galiullin, cu Iuri Andreevici. „Ce om ciudat şi curios, se gândea ea. E tânăr şi deloc amabil. Cârn şi nu cine ştie ce frumos. Dar inteligent în sensul cel mai bun al cuvântului, cu o minte vie, care te captivează. Însă nu asta-i problema. Trebuie s-o termin cât mai iute cu obligaţiile mele de aici, să mă transfer la Moscova, mai aproape de Katenka. Şi, o dată ajunsă la Moscova, trebuie să cer demobilizarea şi să-mi reiau serviciul la gimnaziul din Iuriatin. Căci totul e clar de-acuma în ce-l priveşte pe bietul Patulea, nu mai e nici o speranţă. Aşa că nu mai are rost s-o fac pe eroina de pe câmpul de luptă. Numai pentru a-l căuta pe el am îndrugat tot felul de nimicuri.”

Ce-o fi fiind cu Katenka? Sărmana orfană! îşi spunea ea şi începea să plângă. În ultimul timp se observă schimbări foarte bruşte. Până nu demult, erau sfinte datoria faţă de patrie, vitejia militară, sentimentele superioare faţă de societate. Însă războiul e pierdut şi, din pricina acestei nenorociri, restul şi-a pierdut valoarea, nu mai este sfânt.

Deodată totul se schimbase: tonul, aerul, nimeni nu mai ştia cum să gândească şi de cine să asculte. Parcă toată viaţa Lara ar fi fost dusă de mână, ca o fetiţă mică, şi deodată fusese lăsată în voia ei, să înveţe singură. Şi nu mai exista nimic, nici prieteni, nici autorităţi. În asemenea situaţii vrei să te încrezi în ceva important, în forţa vieţii, în frumuseţe sau adevăr, pentru ca acestea, şi nu legile omeneşti, răsturnate, să te dirijeze, deplin şi fără milă, mai deplin decât în viaţa obişnuită, pe care războiul a alungat-o în trecut şi a desfiinţat-o. Însă în cazul ei, îşi dădu seama Lara la timp, acest scop lipsit de echivoc va fi Katenka. De-acum, rămasă fără Patulea, Lara nu este decât mamă şi se va consacra cu totul Katenkăi, bietei orfane.

Din scrisori, Iuri Andreevici află că Gordon şi Dudorov, fără permisiunea lui, îi tipăriseră versurile într-o carte. Aceasta fusese bine primită de critică şi autorului i se prevedea un mare viitor literar. Mai află că în Moscova situaţia este foarte interesantă şi alarmantă, că se amplifică iritarea surdă a mulţimii, că toată ţara se află în ajunul a ceva important, că se apropie evenimente politice serioase.

Se făcuse târziu. Iuri Andreevici era stăpânit de o somnolenţă teribilă. Din când în când aţipea şi, în intervalele de veghe, se gândea că nu poate dormi din pricina emoţiilor prin care trecuse peste zi. Dincolo de fereastră începu să adie vântul somnoros, cu respiraţia adormitoare. Vântul plângea şi gângurea: „Tonia, Şurocika, ce dor mi s-a făcut de voi, cât de mult vreau să mă întorc acasă, la munca mea!”. Şi sub acest murmur al vântului Iuri Andreevici dormea, se trezea şi aţipea într-o trecere rapidă de la fericire la suferinţă, trecere la fel de iute şi alarmantă ca timpul schimbător de afară, ca noaptea aceea instabilă.

Lara se gândi: „A fost atât de grijuliu păstrând lucrurile lui Patulea şi eu, ca o nemernică, nici măcar nu l-am întrebat cine este şi de unde este”.

La următorul ei rond din timpul dimineţii, amintindu-şi această scăpare a ei şi ca să spulbere impresia de lipsă de recunoştinţă, îl întrebă pe Galiullin toate aceste amănunte şi nu mai conteni cu „oh”-urile şi „ah”-urile.

— Doamne, sfântă-i voia ta! Strada Brest, douăzeci şi opt, familia Tiverzin, iarna revoluţionară a lui 1905! Iusupka? Nu, pe Iusupka nu l-am cunoscut sau nu-mi mai amintesc. Dar anul, anul şi casa aceea! Căci e totul adevărat, a existat o asemenea casă şi un asemenea an! O, ce limpede simţi ea din nou toate acestea! Şi împuşcăturile de atunci, şi (cum se zice, dă-mi, Doamne, putere să-mi amintesc!) „Părerea lui Hristos!”. O, cât de puternic, cât de pătrunzător simţim totul în copilărie, pentru prima oară! Scuzaţi-mă, scuzaţi-mă, domnule locotenent, dar v-am uitat numele. Da, da, mi-aţi mai spus. Vă mulţumesc, vă mulţumesc din inimă, Osip Ghimazetdinovici, pentru amintirile şi gândurile pe care le-aţi trezit în mine!

Toată ziua umblă numai cu „casa aceea” în suflet, oftând mereu şi meditând aproape cu voce tare.

Auzi! Strada Brest, nr. 28! Şi acum iarăşi răsună împuşcături, dar de câte ori mai teribile! Acum nu mai poţi spune „trag băieţii”. Băieţii au crescut şi sunt toţi aici, toţi sunt soldaţi, toţi băieţii din casele acelea şi din satele prin care a trecut. Extraordinar! Extraordinar!

În încăpere, bocănind cu bastoanele şi cârjele, intrară în fugă şi şontâcăind invalizii şi pacienţii din saloanele învecinate. Toţi începură să strige care mai de care:

— Evenimente extraordinare! La Petersburg sunt lupte de stradă! Garnizoana din Petersburg s-a alăturat răsculaţilor! E revoluţie!

Partea a V-a.

DESPĂR? IREA DE TRECUT.

Orăşelul se numea Meliuzeevo şi se afla în zona cernoziomică. Ca un nor de lăcuste atârna deasupra acoperişurilor lui praful negru ridicat de trupele şi convoaiele de căruţe care îl străbăteau. Acestea se mişcau neîncetat, de dimineaţă până seara, dinspre front şi spre front, aşa că nu se mai putea înţelege dacă războiul continuă încă sau s-a sfârşit.

În fiecare zi, ca ciupercile după ploaie, apăreau noi posturi administrative. Şi în toate aceste funcţii erau aleşi ei, Iuri Andreevici, sublocotenentul Galiullin, sora Antipova şi încă vreo câţiva inşi din cercul lor, toţi locuitori ai marilor oraşe, oameni cu experienţă şi trecuţi prin multe.

Suplineau posturi la administraţia locală, lucrau în funcţii de mărunţi comisari în armată şi în sectorul sanitar, privind la această succesiune de ocupaţii ca la un prilej de distracţie în aer liber, ca la un joc de-a prinselea. Dar tot mai des le venea să lase baltă această de-a prinselea şi să plece acasă, la ocupaţiile lor obişnuite.

Datorită muncii lor, Jivago şi Antipova se întâlneau mereu şi cu insistenţă.

Când ploua, praful negru al oraşului se transforma într-o mâzgă de culoarea cafelei, care acoperea străzile, aproape toate nepavate.

Orăşelul nu era mare. Din orice punct al lui, după prima curbă, apărea stepa posomorită, cerul întunecat, întinderile războiului, întinderile revoluţiei.

Iuri Andreevici îi scria soţiei: „Destrămarea şi anarhia în armată continuă. Se iau măsuri pentru îmbunătăţirea disciplinei şi a moralului în rândurile soldaţilor. Am vizitat unităţile amplasate prin apropiere.

În sfârşit, în loc de post-scriptum, deşi aş fi putut să-ţi scriu mai de mult, află că lucrez mână în mână cu o oarecare Antipova, soră medicală din Moscova, originară din Urali.

Îţi aminteşti, în noaptea aceea teribilă, când a murit mama ta, o studentă a tras în procuror, la sărbătoarea bradului de Crăciun. Se pare că studenta aceea a fost pe urmă judecată. Parcă ţi-am spus atunci că pe acea studentă, pe când era gimnazistă, eu şi Mişa o văzusem într-un stabiliment sordid, unde ne-am dus împreună cu tatăl meu, nu-mi mai amintesc în ce scop. Asta s-a întâmplat într-o noapte geroasă, pare-mi-se în timpul insurecţiei de la Presnia. Ei bine, Antipova este fata aceea.

De câteva ori am încercat să vin acasă. Dar nu e chiar atât de simplu. Şi nu treburile mă reţin în primul rând, pentru ca nu ar avea nimic de suferit dacă le-aş lăsa în seama altora. Dificilă este însăşi călătoria. Trenurile ba nu circulă deloc, ba sosesc atât de încărcate, încât e imposibil să urci în ele.

Totuşi, fireşte, toate astea nu vor dura la infinit şi de aceea câţiva dintre cei care ne-am vindecat, dintre cei demisionaţi sau demobilizaţi, inclusiv eu, Galiullin şi Antipova, ne-am decis ca, orice-ar fi, să plecăm săptămâna viitoare. Pentru a încăpea în tren, vom porni fiecare separat, câte unul pe zi.

Aşa că pot apărea ca din senin, în orice zi. Însă voi încerca să-ţi trimit o telegramă”.

Totuşi, înainte de plecare, Iuri Andreevici primi răspuns de la Antonina Aleksandrovna.

În scrisoarea în care accesele de plâns frângeau construcţia frazelor, iar drept puncte slujeau urmele de lacrimi şi petele de cerneală, Antonina Aleksandrovna încerca să-şi convingă soţul să nu se mai întoarcă la Moscova, ci s-o urmeze direct în Urali pe această soră extraordinară, al cărei drum prin viaţă e însoţit de prevestiri şi circumstanţe, cu care drumul ei, al Toniei, nu se poate compara.

„Nu îţi face griji în privinţa lui Saşa şi a viitorului lui, îi scria ea. Nu îţi va fi ruşine de el. Îţi promit că îl voi creşte în aceleaşi principii pe care, copil fiind, le-ai văzut şi tu în casa noastră.” „Ţi-ai ieşit din minţi, Tonia! se grăbi să-i scrie Iuri Andreevici. Ce bănuieli! Oare nu ştii sau ştii, dar nu destul de bine, că numai gândindu-mă la tine şi păstrând credinţă casei noastre am scăpat de moarte în aceşti doi ani de război, care au fost atât de groaznici şi distrugători? Dar cuvintele sunt de prisos. Curând ne vom revedea, ne vom întoarce la viaţa de altădată şi totul se va limpezi.

Însă faptul că mi-ai putut răspunde în felul acesta mă sperie într-o cu totul altă privinţă. Dacă ţi-am oferit motivul să-mi răspunzi astfel poate că, într-adevăr, mă port ambiguu şi atunci sunt vinovat faţă de această femeie pe care o induc în eroare şi căreia trebuie să-i ofer scuzele mele. O voi face de îndată ce se va întoarce din raidul prin câteva sate din împrejurimi. Zemstva, care mai înainte a existat numai în gubernii şi judeţe, se introduce acum şi în unităţile teritoriale mai mici, în plase. Antipova a plecat s-o ajute pe o prietenă a ei, care lucrează ca instructoare în legătură cu aceste noi schimbări de legislaţie.

Remarcabil e că, deşi locuiesc în aceeaşi clădire cu Antipova, nici acum nu ştiu care este camera ei şi niciodată nu m-a interesat acest lucru.”

Din Meliuzeevo, spre est şi spre Vest, porneau două şosele. Una, care era mai mult un drum de ţară, ducea prin pădure spre orăşelul Zâbuşino care făcea comerţ cu cereale şi, deşi era subordonat Meliuzeevului din punct de vedere administrativ, îl depăşise din toate punctele de vedere. Cealaltă şosea, pietruită, trecea prin câmpiile băltoase care se uscau în timpul verii, ducând spre Biriuci, staţia de cale ferată unde se încrucişau cele două linii, nu departe de Meliuzeevo.

În iunie, timp de două săptămâni rezistase Republica ndependentă Zâbuşino, proclamată de morarul localnic Blajeiko.

Republica se sprijinea pe dezertorii din Regimentul 1212 de infanterie, care, cu armele în mână, îşi părăsiseră poziţiile şi, prin Biriuci, sosiseră în Zâbuşino în momentul instaurării noii puteri.

Republica nu recunoştea Guvernul Provizoriu şi se despărţise de restul Rusiei. Sectantul Blajeiko, care corespondase în tinereţe cu Tolstoi, proclamase noua împărăţie de o mie de ani a Zâbuşinului, munca şi proprietatea în comun, iar administraţia plasei o denumise Scaun Apostolic.

Zâbuşino fusese întotdeauna o sursă de legende şi exagerări. Era înconjurat de păduri adânci, se vorbea despre el în documentele Vremii Tulburi1 şi prin împrejurimile lui mişunaseră tâlhari până nu demult. Era vestită prin negustorii săi şi prin fertilitatea fabuloasă a ogoarelor. Câteva credinţe, obiceiuri şi particularităţi ale graiului care caracterizau această zonă a frontului proveneau din Zâbuşino.

Acum se istoriseau felurite poveşti despre mâna dreaptă a lui Blajeiko. Se spunea că acesta este surdomut din naştere, care, sub influenţa unei inspiraţii, îşi capătă darul vorbirii, pentru a şi-l pierde iarăşi după ce iluminaţia încetează.

În iulie Republica Zâbuşino căzuse. În orăşel intrase o unitate militară fidelă Guvernului Provizoriu. Dezertorii fuseseră izgoniţi din Zâbuşino şi se retrăseseră spre Biriuci.

Acolo, dincolo de liniile ferate, cale de câteva verste, se întindeau zonele defrişate, pe faţa cărora se iţeau cioturi năpădite de tufe de zmeură, stive, pe jumătate furate, de lemne şi ruinele bordeielor în care locuiseră cândva sezonierii angajaţi la tăiatul pădurii. În aceste locuri şi-au instalat tabăra dezertorii.

Spitalul în care se tratase, apoi lucrase şi pe care Jivago se pregătea acum să-l părăsească era amplasat în casa contesei Jabrinskaia, pe care proprietara, încă de la începutul războiului, îl oferise răniţilor.

Casa cu etaj ocupa unul dintre cele mai bune locuri din Meliuzeevo, la intersecţia străzii principale cu piaţa centrală a oraşului, aşa-numitul „platz”, unde altădată făceau instrucţie soldaţii, iar acum, seară de seară, aveau loc mitinguri.

Datorită poziţiei, în faţa ferestrelor casei se deschideau privelişti frumoase. În afară de strada principală şi a pieţei, se vedea curtea vecinilor, o gospodărie provincială sărmană, care nu se deosebea prin nimic de cele ţărăneşti. Se mai vedea vechiul parc al contesei, spre care casa dădea cu ferestrele din spate.

Casa aceasta nu avusese niciodată pentru Jabrinskaia o importanţă în sine. Contesa avea în judeţ o moşie mare, „Razdolnoe”, şi casa din oraş servea doar drept punct de sprijin pentru călătoriile de afaceri şi loc de adunare pentru musafirii care, din toate părţile, veneau să-şi petreacă vara la moşie.

Acum casa era ocupată de spital, iar proprietara era arestată la Petersburg, oraşul reşedinţei ei permanente.

Dintre foştii angajaţi, în casă rămăseseră două femei curioase, bătrână guvernantă a fiicelor contesei, acum căsătorite, mademoiselle Fleury, şi Ustinia, fosta bucătăreasă.

O bătrână căruntă şi rumenă, mademoiselle Fleury, târşindu-şi pantofii, îmbrăcată într-o bluză largă şi ponosită, murdară şi neîngrijită, umbla prin tot spitalul şi se cunoştea cu toţi pacienţii la fel cum altădată cunoscuse familia Jabrinski. Povestea mereu câte ceva, înghiţind terminaţiile cuvintelor ruseşti după maniera franţuzească. Lua poziţii teatrale, gesticula şi spre sfârşitul bolboroselii izbucnea într-un hohot răguşit de râs, care se termina printr-o tuse prelungă, violentă.

Mademoiselle cunoştea toate dedesubturile sorei Antipova. I se părea că doctorul şi sora trebuie neapărat să se placă. Nerezistând pasiunii ei de codoaşă, adânc înrădăcinată în firea ei romanică, mademoiselle se bucura când îi găsea împreună, le făcea cu degetul semne de ameninţare cu subînţelesuri şi le clipea cu zburdălnicie din ochi. Antipova rămânea nedumerită, doctorul se supăra, dar mademoiselle, ca toţi ţicniţii, punea mai presus de orice bănuielile ei greşite şi nu ar fi renunţat la ele pentru nimic în lume.

O fire încă şi mai curioasă avea Ustinova. Era o femeie a cărei siluetă se îngusta aiurea în sus, ceea ce o făcea să semene cu o cloşcă. Ustinia era uscată şi lucidă până la perfidie, dar cu această cuminţenie amesteca o fantezie neînfrântă în ceea ce priveşte superstiţiile.

Ustinia ştia o mulţime de descântece şi nu făcea un pas fără să bolborosească ceva la jăraticul din sobă sau fără să şoptească ceva prin gaura cheii, pentru ca necuratul să nu intre cumva în lipsa ei. Era din Zâbuşino şi se spunea că ar fi fiica vrăjitorului localnic.

Ustinia putea să tacă ani în şir, dar asta până la primul acces, până îşi dădea drumul la gură. În asemenea cazuri nu mai putea fi oprită. Pasiunea ei era să apere adevărul.

După căderea Republicii Zâbuşino, comitetul executiv din Meliuzeevo începuse o campanie de luptă împotriva pornirilor anarhice care bântuiau dinspre orăşel. În fiecare seară în piaţă se iscau de la sine mitinguri paşnice şi puţin numeroase, la care localnicii, neavând ce face, veneau ca altădată la şezătorile în aer liber de la poarta unităţii de pompieri. Secţia de propagandă încuraja aceste adunări şi în calitate de conducători ai discuţiilor trimitea activişti localnici sau aflaţi în trecere prin oraş. Aceştia, dintre toate scornelile despre Zâbuşino, considerau că cea mai gogonată este cea cu privire la surdomutul vorbitor şi adeseori îşi reduceau la acesta cuvântările de demascare a superstiţiilor. Însă micii meseriaşi din Meliuzeevo, soldaţii şi foştii servitori aveau altă părere. Surdomutul vorbitor nu li se părea culmea absurdităţii, începuseră să-i ia apărarea.

Printre protestele izolate din mulţime, în apărarea acestuia se auzea adesea vocea Ustiniei. Mai întâi nu se putuse hotărî să iasă în frunte, o reţinea ruşinea ei de femeie. Dar treptat, devenind din ce în ce mai îndrăzneaţă, începuse să se repeadă cu gura asupra oratorilor, ale căror păreri nu erau agreate în Meliuzeevo. Astfel, pe nesimţite, ajunsese o adevărată vorbitoare de la tribună.

Prin fereastra deschisă se auzea zarva vocilor din piaţă şi, în serile deosebit de liniştite, se puteau auzi desluşit crâmpeie din cuvântări. Adeseori, când vorbea Ustinia, în cameră dădea fuga mademoiselle, îi convingea pe cei prezenţi să asculte şi, stâlcind cuvintele, o imita fără răutate:

— Raspu! Raspu! Ţar briliant! Zâbuş! Siurdomut! Trada! Trăda!

În secret, mademoiselle se mândrea cu ascuţimea de limbă a acestei femei. Erau foarte ataşate una de alta şi se ciorovăiau tot timpul.

Încetul cu încetul, Iuri Andreevici începu să se pregătească de plecare, trecea prin casele şi instituţiile unde trebuia să-şi ia rămas-bun de la câte cineva, îşi întocmea documentele de care avea nevoie, În acest timp, în drum spre locul unde trebuia să-şi ia funcţia în primire, se oprise noul comisar al sectorului local al frontului. Despre acesta lumea vorbea că nu-i decât un copil.

Erau zilele când se pregătea o nouă ofensivă de mare anvergură. Cartierul General încerca să zdruncine apatia soldaţilor. Trupele se concentrau. Fuseseră înfiinţate tribunalele militare revoluţionare şi se reintrodusese pedeapsa cu moartea, nu demult abolită.

Înaintea plecării, doctorul trebuia să se înregistreze la comandant a cărui funcţie în Meliuzeevo o îndeplinea şeful unităţii miliare, „judeţeanul”, cum i se spunea pentru a prescurta titulatura.

De obicei, la uşa acestuia era o înghesuială groaznică. Babilonia nu încăpea nici în vestibul, nici în curte şi ocupa o jumătate de stradă în faţa ferestrei instituţiei. De birouri nu te puteai apropia. În vacarmul sutelor de voci, nimeni nu înţelegea nimic.

În ziua aceea nu se dădeau audienţe. În cancelaria goală şi liniştită, conţopiştii, nemulţumiţi de hârţogăraia mereu tot mai complicată, scriau tăcuţi şi schimbau priviri ironice. Din cabinetul şefului răzbăteau voci vesele, de parcă înăuntru nişte oameni, după ce şi-au descheiat tunicile, se înviorau cu ceva răcoritor. Galiullin ieşi şi, zărindu-l pe Jivago, printr-o mişcare făcută parcă cu tot trupul, de parcă ar fi avut de gând s-o ia la fugă, îl invită pe doctor să se alăture grupului vesel. Oricum, doctorul trebuia să intre în cabinet ca să obţină semnătura şefului. Acolo găsi totul într-o neorânduială artistică.

Senzaţia orăşelului şi eroul zilei, noul comisar, în loc să-şi urmeze drumul, şedea aici, în acest cabinet, care nu avea nimic comun cu diviziunile statului-major şi problemele operative, şi o făcea pe Oratorul în faţa administratorilor împărăţiei militare a hârtiilor.

— A, încă una dintre stelele noastre! spuse judeţeanul, prezentându-i-l comisarului pe doctor. Comisarul nici măcar nu-l privi, complet absorbit de propria persoană, iar judeţeanul, care-şi schimbase poziţia numai ca să semneze hârtia întinsă de doctor, îşi reluă vechea poză şi, cu un gest amabil, îi arătă lui Jivago un taburet scund şi moale.

Dintre cei prezenţi, numai doctorul se aşezase ca oamenii. Ceilalţi şedeau care de care mai bizar şi mai dezinvolt. Judeţeanul, cu capul sprijinit în palmă, stătea semiîntins ca Peciorin1 lângă birou, ajutorul lui se căţărase pe un braţ al canapelei, cu picioarele strânse sub el, de parcă ar fi şezut pe o şa de damă. Galiullin încălecase un scaun de-a-ndoaselea, îmbrăţişând spătarul şi punându-şi fruntea pe el, iar micul comisar ba se ridica în mâini pe pervazul ferestrei, ba sărea de-acolo şi, ca un prâsnel, nu mai tăcea o clipă şi se mişca mereu, cu paşi mărunţi, prin cabinet. Era vorba despre dezertorii de la Biriuci.