Boris Pasternak

Rufina Onisimovna era o femeie cu vederi progresiste, lipsită de prejudecăţi, înclinată să promoveze, după cum gândea şi se exprima, „tot ce e pozitiv şi viabil”.

Pe comodă avea un exemplar din Programul de la Erfurt1 cu o dedicaţie din partea autorului. Una dintre fotografiile de pe perete îl înfăţişa pe soţul ei, „bunul meu Voit”, alături de Plehanov, la o chermeză populară în Elveţia. Amândoi purtau sacouri de lustrină şi pălării „Panama”.

Rufina Onisimovna, din prima clipă, simţi o aversiune faţă de chiriaşa ei bolnavă. O considera o simulantă de rea-credinţă. Delirurile Larei i se păreau prefăcătorie curată. Era gata să jure că Lara o face pe Margareta întemniţata.

Dispreţul faţă de Lara şi-l manifesta printr-o vioiciune sporită. Trântea uşile şi cânta tare, umbla ca un vifor prin camerele ei, pe care le aerisea zile întregi.

Apartamentul se afla la ultimul etaj al unei clădiri de pe strada Arbat. Ferestrele de la acest etaj, începând cu solstiţiul de iarnă, erau inundate de cerul senin şi albastru, imens ca un fluviu revărsat. O jumătate de iarnă apartamentul era năpădit de semnele primăverii viitoare, ale apropierii acesteia.

În ferestre sufla vântul cald, locomotivele din gări şuierau strident, iar Lara, zăcând bolnavă în pat, se lăsa în voia amintirilor de demult.

Foarte des îşi aducea aminte de seara când sosiseră în Moscova venind din Urali. Aceasta se petrecuse cu şapte-opt ani în urmă, în neuitata ei copilărie.

Străbătuseră cu trăsura străzile întunecate de la un capăt al oraşului la celălalt, pentru a ajunge la „Muntenegru”. Felinarele care se apropiau şi se îndepărtau lungeau pe ziduri umbra gârbovită a birjarului. Umbra creştea, creştea, atingea dimensiuni nefireşti, acoperea caldarâmul şi acoperişurile, apoi dispărea, după care totul se relua de la început.

În beznă, deasupra lor, răsunau sutele de clopote ale Moscovei, pe pământ alunecau cu zgomot tramvaie trase de cai, dar Lara era buimăcită şi de vitrinele ţipătoare, şi de lumini, ca şi cum acestea, aidoma clopotelor şi roţilor, scoteau un sunet al lor.

La stabiliment, fusese uluită, o dată ajunsă în camera lor, de uriaşul pepene verde care îi aştepta pe masă. Pepenele era darul de bun venit al lui Komarovski, în loc de pâine şi sare, şi Larei îi apăru ca simbolul puterii şi bogăţiei lui. Când Viktor Ippolitovici, dintr-o singură lovitură de cuţit, spintecase în două minunea aceea trosnitoare, verde şi rotundă, cu miez dulce ca zahărul, Lara fusese înspăimântată, dar nu avusese curajul să refuze. Se chinuise să mănânce bucăţile acelea roz şi parfumate care, de emoţie, i se opreau în gât.

Şi această sfială a ei faţă de delicatesa scumpă şi de capitala nocturnă, care se transformase apoi în sfială faţă de Komarovski, este principala explicaţie a tot ce s-a întâmplat mai pe urmă. Acum însă, Komarovski devenise de nerecunoscut. Nu cerea nimic, nu-i dădea nici un semn şi nu se arăta la faţă. Şi permanent, de la distanţă, îi oferea ajutorul lui, în modul cel mai cavaleresc cu putinţă.

Cu totul altceva fusese vizita lui Kologrivov. Lara se bucurase să-l vadă pe Lavrenti Mihailovici. Nu pentru că era cine ştie ce înalt şi chipeş, ci datorită vitalităţii ce se revărsa din el, datorită talentului său, acest oaspete îi umpluse camera cu privirea lui scânteietoare şi cu zâmbetul lui inteligent. Camera devenise dintr-o dată prea strâmtă.

Frecându-şi palmele, şezuse lângă patul Larei. Când era chemat la Petersburg, la Consiliul de Miniştri, discuta cu bătrânii demnitari de parcă aceştia ar fi fost nişte puştani ştrengari, care abia se pregătesc să intre la gimnaziu. Însă acum, în patul din faţa lui era întinsă o parte din căminul lui, ceva care-i era aproape fiică bună, cu care, ca de altfel cu toţi membrii familiei, nu schimbase priviri şi cuvinte decât din mers (ceea ce, de fapt, dădea farmec comunicării lor concise, expresive, lucru pe care ambele părţi îl ştiau foarte bine). Nu putea s-o trateze pe Lara ca pe o femeie în toată firea, cu indiferenţă brutală. Nu ştia cum să vorbească cu ea şi, ca să n-o supere, îi spuse, zâmbindu-i ca unui copil:

— Ei, fătucă, ce-ai făcut? Cine are nevoie de melodramele astea? Tăcu şi se apucă să studieze petele de umezeală de pe tavan şi tapet. Apoi, clătinând dojenitor din cap, continuă: La Duseldorf se deschide o expoziţie internaţională de pictură, sculptură, flori. Mă duc. E cam umezeală la tine. Şi mai ai mult de gând să te bălăngăneşti între cer şi pământ? Nu prea eşti în largul tău aici. Între noi fie vorba, Voitessa asta e o canalie. O cunosc. Mută-te. Ajungă-ţi cu zăcutul în pat. Ai bolit un pic şi gata. E timpul să te scoli. Mută-te în altă parte, pune mâna şi învaţă, termină cursurile. Am un prieten pictor, care pleacă pentru doi ani în Turkestan. Atelierul lui e plin de pereţi despărţitori şi, la drept vorbind, e un mic apartament. Mi se pare că l-ar lăsa pe mâini bune, cu tot cu mobilier. Vrei să aranjez eu? Şi încă o chestie. Lasă-mă s-o tratez la modul serios. Am vrut s-o fac de mult, e de datoria mea. De când Lipa. Uite o mică sumă, un premiu pentru absolvirea ei. Nu, dă-mi voie, dă-mi voie. Nu, te rog, nu te încăpăţâna. Nu, scuză-mă, te rog.

Şi plecând, o obligase, cu toate împotrivirile ei, cu toate lacrimile şi gesturile ei cam contondente, să primească un cec de zece mii de ruble.

După ce se însănătoşi, Lara se mută în noul cămin, atât de lăudat de Kologrivov, foarte aproape de piaţa Smolensk. Apartamentul se găsea la etajul unei clădiri mici, în două caturi, de construcţie veche. Catul de jos era ocupat de nişte depozite, iar în restul camerelor locuiau nişte camionagii. Curtea era pietruită şi mereu plină de ovăz împrăştiat şi de fân. Gângurind, se plimbau prin ea o mulţime de porumbei. Stolurile lor fâlfâitoare zburau prin dreptul ferestrei Larei, atunci când prin şanţul de scurgere galopau haite de şobolani.

Cu Paşa a avut mult de furcă. Cât timp Lara fusese bolnavă, nu i se îngăduise să o vadă. Oare ce-o fi simţit? Lara voise să ucidă un om, care, după cum credea Paşa, îi era indiferent, şi apoi nimerise sub ocrotirea aceluiaşi om, victimă a atentatului ei nereuşit. Şi toate acestea se întâmplaseră după discuţia aceea de neuitat, din noaptea de Crăciun, petrecută la lumina lumânării! Dacă n-ar fi fost omul acesta, Lara ar fi fost arestată şi judecată. El a salvat-o de la pedeapsa cu închisoarea. Datorită lui, teafără şi nevătămată, n-a fost exmatriculată de la cursuri. Paşa se chinuia şi nu înţelegea nimic.

Când se simţi mai bine, Lara trimise după el şi-i spuse:

— Sunt o fiinţă rea. Nu mă cunoşti, dar odată şi-odată o să-ţi povestesc. Mi-e greu acum să vorbesc, vezi că mă îneacă lacrimile. Însă tu, Paşa, părăseşte-mă; uită-mă. Nu te merit.

Începură scene sfâşietoare, una mai insuportabilă decât alta. Voitkovskaia (toate acestea se petreceau când încă Lara mai locuia pe strada Arbat), văzându-l pe Paşa cu ochii plânşi, fugea în camera ei, se arunca pe divan şi, râzând în hohote, se amuza: „Oh, nu mai pot, nu mai pot! Asta? chiar că-i o. Ha-ha-ha! Ce viteaz! Ha-ha-ha! Eruslan Lazarevici!”.

Pentru a-l scuti pe Paşa de această dragoste înjositoare pentru a o smulge din rădăcini şi a nu-l face să sufere, Lara i-a declarat că renunţă la el şi că nu-l mai iubeşte, însă plângea atât de tare când îi spunea toate acestea, încât nu putea fi deloc crezută. Paşa o bănuia de toate păcatele din lume, nu credea nici un cuvânt din ce-i spunea, era gata s-o blesteme şi s-o urască, o iubea nebuneşte şi era gelos pe gândurile ei, pe ceaşca din care bea apă, pe perna care-i mângâia obrajii: Ca să nu înnebunească de tot, trebuiau luate măsuri decisive şi rapide. Au decis să se căsătorească imediat, înaintea terminării examenelor. Avea de gând să se cunune în Duminica Tomii, dar, la dorinţa Larei, nunta a fost amânată.

Se căsătoriră de Sfânta Treime, a doua zi de Rusalii, când nu se mai îndoiau că au trecut examenele cu succes. Toate pregătirile au fost conduse de Liudmila Kapitonovna Cepurko, mama Tusiei Cepurko, o colegă de-a Larei, care termina şi ea cursurile. Liudmila Kapitonovna era o femeie frumoasă, cu pieptul înalt şi cu vocea groasă, care cânta bine şi născocea câte şi mai câte. Pe lângă semnele şi superstiţiile de care într-adevăr îi era plin capul, mai scornea şi altele din mers, improvizându-le ca la comandă.

În oraş era o căldură îngrozitoare, când Lara „Dusă-a fost pân' la altar”, cum, imitând glasul gros şi ţigănesc al lui Panin, îi cânta pe nas. Liudmila Kapitonovna, gătind-o pe Lata înaintea plecării la biserică. Cupolele de aur ale bisericilor şi nisipul de pe alei erau de un galben înţepător, crenguţele verzi de mesteacăn, prăfuite, care fuseseră rupte în ajun, cum e obiceiul de Sfânta Treime, atârnau pleoştite în gardurile bisericilor, îndoite şi parcă pârjolite de soare. Zăduful era înăbuşitor, iar soarele te orbea cu lumina lui sclipitoare. Şi se părea că se jucau mii de nunţi în oraş, pentru că toate fetele aveau părul ondulat şi purtau rochii albe, ca de mireasă, iar tinerii cu ocazia sărbătorii, aveau frizurile date cu briantină şi costume negre pe ei. Toţi erau emoţionaţi şi tuturor le era cald.

Lagodina, mama altei colege, îi aruncă sub picioare un pumn de bănuţi de argint atunci când Lara făcu primii paşi pe covor, bănuţii fiind un fel de chemare a bunăstării ulterioare. Tot cu acest scop, Liudmila Kapitonovna o sfătuise pe Lara ca, atunci când va avea cununa pe cap, să nu se închine doar cu degetele, ci să apuce între ele un colţ al voalului sau un volănaş de dantelă. Îi mai spusese Larei să ţină luminarea sus pentru ca ea să fie cea care conduce în casă. Dar, sacrificându-şi viitorul în folosul lui Paşa, Lara încerca să ţină luminarea cât mai jos, însă eforturile ei au fost zadarnice, pentru că Paşa o ţinea pe-a lui şi mai jos.

De la biserică au plecat direct la mica petrecere organizată în atelierul pictorului, pe care Antipovii îl renovaseră. Nuntaşii strigau „Amar, nu merge băutura”1, iar din celălalt capăt alţii le răspundeau în cor „Trebuie îndulcită” şi mirii, zâmbind stânjeniţi, se sărutau. Liudmila Kapitonovna le cânta oraţia „Podgoria” cu refrenul dublu: „Să vă dea Domnul dragoste şi înţelegere” şi cântecul „Desfă-te, cosiţa mea, păr bălai, pe umeri cazi”.

După ce toţi plecară şi rămaseră numai ei doi, Paşa se simţi stânjenit de tăcerea în care se cufundase locuinţa lor. În curte, chiar în dreptul ferestrei Larei, ardea un felinar pe stâlp şi, cu tot obstacolul perdelelor, o dâră de lumină, lată cât o scândură, pătrundea înăuntru. Această dâră de lumină îl deranja pe Paşa, ca şi cum cineva se uita la ei. Cu groază, Paşa îşi dădea seama că este preocupat mai mult de acest felinar, decât de el, de Lara, de dragostea lui faţă de ea.

În noaptea aceea, care a ţinut o veşnicie, fostul student Antipov, „Stepanida” sau „Fecioara”, cum era poreclit, se simţi şi pe culmile fericirii, şi în străfundul disperării, întrebările lui suspicioase se succedau cu mărturisirile Larei. Întreba şi fiecare răspuns al Larei îi zdrobea inima, de parcă s-ar fi prăbuşit într-o prăpastie. Imaginaţia lui rănită nu putea ţine pasul cu noile descoperiri.

Stătură de vorbă până dimineaţa. În viaţa lui Antipov nu existase nici o schimbare la fel de uluitoare şi de violentă ca în noaptea aceea. A doua zi, când se sculă, era alt om şi aproape că se mira de faptul că purta tot vechiul nume.

Peste zece zile, prietenii organizară o petrecere de despărţire, în aceeaşi cameră. Paşa şi Lara trecuseră examenele cu rezultate strălucite şi amândurora li se oferiseră posturi într-un oraş din Urali, unde plecau a doua zi de dimineaţă.

Iarăşi băură, cântară şi făcură gălăgie, dar de data aceasta nu erau de faţă decât cei tineri, fără părinţi.

În spatele paravanului, ce despărţea aşa-zisul dormitor de restul atelierului, în care se adunaseră musafirii, erau pregătite bagajele, adunate într-un coş mare, într-unul mai mic, într-un geamantan şi într-o cutie pentru vase. Într-un colţ erau câţiva saci. Aveau multe lucruri. O parte din ele urmau să fie puse, o zi mai târziu, la vagonul de marfă. Totul era împachetat, dar mai aveau de lucru cu bagajele. Cutia şi coşurile rămăseseră deschise, pentru că mai trebuia pus în ele câte ceva. Din când în când Lara îşi amintea, muta lucrul după paravan şi, după ce-l punea în coş, nivela restul obiectelor.

Paşa era deja acasă cu musafirii când se întoarse Lara, care fusese la cancelaria colegiului ca să-şi ia certificatul de naştere şi celelalte acte. Urcase împreună cu portarul, care aducea o rogojină şi un ghem de sfoară groasă pentru legatul bagajelor de a doua zi. Lara îl expedie pe portar şi, trecând printre musafiri, cu o parte din ei dădu mâna, iar cu altă parte se sărută, după care dispăru îndărătul paravanului, ca să se schimbe. Când reapăru, toţi începură să bată din palme, să vorbească tare, să-şi ocupe locurile şi iarăşi începu gălăgia care fusese şi la nuntă, doar cu câteva zile în urmă. Cei mai întreprinzători se apucară să toarne votcă vecinilor, multe mâini înarmate cu furculiţe se întinseră spre mijlocul mesei, spre farfuriile cu pâine, gustări şi mâncăruri. Ţineau discursuri, măcăneau când îşi udau gâtlejurile şi se întreceau în vorbe de duh. Unii începură să se îmbete cu repeziciune.

— Sunt moartă de oboseală, spuse Lara, care şedea lângă soţul ei. Ai apucat să faci tot ce-ai vrut?

— Da.

— Oricum, mă simt minunat. Sunt fericită. Tu nu?

Şi eu. Mi-e bine. Dar asta-i o poveste mai lungă.

În mod excepţional, Komarovski fusese acceptat la această petrecere a tineretului. Spre sfârşitul serii voi să spună că rămâne orfan după plecarea tinerilor săi prieteni, că Moscova va fi un pustiu pentru el, o Sahară, însă se emoţionase atât de tare, încât îl podidiră lacrimile şi trebui să repete de la început fraza curmată din pricina tulburării. Îi rugă pe Antipovi să-i permită că corespondeze cu ei şi să-i viziteze la Iuriatin, oraşul în care vor locui, dacă despărţirea i se va părea insuportabilă.

— N-are absolut nici un rost, îi răspunse Lara cu glas tare nepăsător. Toate astea chiar că n-au nici un rost: corespondenţa, Sahara şi tot tacâmul. Şi să nu vă treacă prin minte să veniţi la noi. Dacă aşa va fi voia domnului, o să puteţi trăi şi fără noi, că n-om fi noi chiar de neînlocuit, nu-i aşa, Paşa? Vă găsiţi dumneavoastră alţi tineri prieteni.

Şi uitând cu totul cu cine şi despre ce vorbea, Lara se ridică de pe scaun şi o porni grăbită spre bucătăria aranjată îndărătul altui paravan. Acolo deşurubă maşina de tocat carne şi se apucă să pună piesele demontate ale acesteia prin colţurile cutiei pentru vase, îndesându-le cu mănunchiuri de fân. În timpul acestei ocupaţii, mai că nu se înţepă până la sânge cu o nuia, desprinsă de la gura coşului.

Furată de această îndeletnicire, uită că are musafiri, încetă să-i mai audă; însă aceştia îi aduseră aminte de existenţa lor printr-o explozie de zbierete dindărătul paravanului şi Lara se gândi că oamenii beţi se străduiesc din răsputeri să pară îritr-adevăr beţi şi o fac la un mod Gu atât mai fad şi mai amatoristic cu cât sunt mai beţi.

Apoi îi atrase atenţia un zgomot deosebit, care se auzea din curte prin fereastra deschisă. Lara trase perdeaua şi se aplecă peste pervaz.

Prin curte, cu sărituri şchioape, se mişca un cal împiedicat. Era străin şi nimerise în curte din greşeală. Se luminase deja, deşi răsăritul nu dădea nici un semn că s-ar apropia. Oraşul adormit şi parcă mort plutea în răcoarea liliachie a zorilor. Lara închise ochii. Dumnezeu ştie în ce depărtări şi splendori rurale o purta acest tropăit de potcoave, atât de deosebit şi imposibil de confundat cu oricare alt zgomot.

Se auzi soneria de la intrare. Cineva deschise. Lara îşi ciuli urechile. Era Nadia! Lara sări s-o întâmpine. Nadia venea direct de la gară şi, deşi abia coborâtă din tren, era proaspătă, fermecătoare, purtând parcă pe obraji parfumul lăcrămioarelor de la Duplianka. Cele două prietene stăteau faţă în faţă, nefiind în stare să-şi spună nici un cuvânt, plângeau doar şi se îmbrăţişau, de parcă ar fi vrut să se sugrume una pe alta.

Nadia îi transmitea Larei, din partea întregii familii, felicitări şi urări de bine. Din partea părinţilor îi adusese o bijuterie. Scoase din sacul de voiaj o casetă învelită în hârtie şi, ridicându-i capacul, îi întinse Larei un colier foarte frumos.

Se auziră exclamaţii de „ah” şi „oh”. Unul dintre musafirii beţi, care se mai dezmeticise. Puţin, spuse:

— Sunt din hiacint roz. Da, da, ascultaţi-mă pe mine, sunt din hiacint roz. Sunt la fel de preţioase ca diamantele.

Însă Nadia îl contrazise, spunând că sunt safire galbene.

După ce o aşeză pe Nadia alături de ea şi o servi cu mâncare şi băutură, Lara puse colierul lângă tacâmul ei şi nu se mai sătura privindu-l. Adunat pe fundul violet al căptuşelii casetei, colierul sclipea şi părea când un şir de picături de apă, când un strugure cu boabe minuscule.

Între timp o parte din musafiri îşi reveniră în simţiri. Cei treziţi băură, iarăşi câte un păhărel, ca să-i ţină companie Nadiei. Aceasta se ameţi şi ea imediat.

După scurt timp, casa era o împărăţie a somnului. Majoritatea, prevăzând că le vor conduce pe gazde la gară, rămaseră peste noapte aici. De fapt, o jumătate din oaspeţi sforăiau de mult prin colţuri. Nici Lara nu-şi dădea seama cum se pomenise întinsă pe divanul pe care dormea deja Ira Lagodina.

Se trezi auzind nişte voci din curte: erau nişte oameni străini, care veniseră să ia calul rătăcit. Lara deschise ochii şi se miră; „Ce om mai e şi Paşa, stă proţăpit în mijlocul odăii şi tot cotrobăieşte după ceva”. În acest timp aşa-zisul Paşa se întoarse cu faţa spre ea şi Lara văzu că nu e Paşa, ci un monstru ciupit de vărsat şi cu faţa străbătută de o cicatrice ce i se întindea de la tâmplă până sub bărbie. Atunci îşi dădu seama că în cameră intrase un hoţ, un tâlhar şi încercă să ţipe, dar nu putu scoate nici un sunet. Brusc, îşi aminti de colier şi, ridicându-se pe furiş într-un cot, se uită pe masă.

Colierul era la locul lui, printre firimiturile de pâine şi hârtiuţele de la caramele. Prostul de hoţ nu-l observase printre resturile de mâncare. Scormonea doar lenjeria aranjată cu grijă şi făcea dezordine în bagajele împachetate de Lara. Mahmură şi pe jumătate adormită, Lara nu-şi dădea prea bine seama care-i situaţia şi-i părea rău de truda ei zadarnică. Furioasă, încercă să strige şi iarăşi nu fu în stare să deschidă gura şi să-şi mişte limba. Atunci o înghionti puternic pe Ira Lagodina, trântindu-i un genunchi la lingurică şi, când aceasta ţipă ca din gură de şarpe, o dată cu ea ţipă şi Lara. Hoţul aruncă bocceaua cu lucrurile furate şi o zbughi din cameră. Câţiva dintre bărbaţi săriră în picioare şi, pricepând cu greu despre ce-i vorba, se repeziră după el, dar nu le mai rămase decât să-i pună sare pe coadă.

Talmeş-balmeşul iscat şi deliberările cu glas tare fură. Semnalul general de trezire. Spaima o trezise pe Lara de-a binelea. Neîndurătoare cu cei care-o rugau să-i mai lase să doarmă puţin, Lara îi ridică pe toţi în picioare, le făcu iute nişte cafele şi-i alungă pe la casele lor, dându-le întâlnire la gară, la ora plecării trenului.

După ce plecară cu toţii, se apucă de treabă,. Cu iuţeala ei obişnuită, Lara fugea de la un coş la altul, bătea pernele, lega curelele şi-i implora pe Paşa şi pe soţia portarului să n-o mai încurce, tot încercând s-o ajute.

Totul fu gata la timp. Tânăra familie Antipov nu întârzie la gară. Trenul se puse în mişcare lin, ca şi cum ar fi imitat mişcarea pălăriilor care fluturau în semn de drum bun. Când prietenii lor nu-şi mai fluturară pălăriile şi strigară ceva de trei ori (probabil „Ura!”), trenul prinse viteză.

De trei zile timpul era mizerabil. Era a doua toamnă de război. După succesele din primul an începuseră eşecurile. Armata a opta a lui Brusilov, concentrată în Carpaţi, fusese gata să coboare de pe crestele munţilor şi să invadeze Ungaria, dar în loc de aceasta se îndepărta, împinsă înapoi de retragerea generală. Ne retrăgeam şi din Galiţia, care fusese ocupată în primele luni de operaţiuni militare.

Doctorul Jivago, pe care mai înainte îl chema Iura, dar acum tot mai mulţi oameni i se adresau cu numele patronimic, stătea pe coridorul secţiei de obstetrică a clinicii de ginecologie, în dreptul uşii salonului în care fusese plasată soţia lui, Antonina Aleksandrovna, pe care abia o adusese la maternitate. Îşi luase rămas-bun de la ea şi o aştepta pe moaşă, ca să stabilească modul cum această trebuia să-i dea de ştire în caz de nevoie şi cum să primească veşti de la ea cu privire la starea sănătăţii Toniei.

N-avea timp, se grăbea la spitalul lui şi, în plus, trebuia să dea două consultaţii la domiciliul bolnavilor. Acum îşi pierdea degeaba timpul, holbându-se pe fereastră la haşurile piezişe ale ploii, la stropii pe care îi spărgea şi îi mătura vântul în rafale al toamnei, de parcă ar fi fost o furtună care doboară şi încâlceşte spicele din lan.

Era încă lumină. În faţa ochilor lui Iuri Andreevici se întindea priveliştea curţii din spatele clinicii, terasele cu verande de sticlă de pe Devicie pole, linia tramvaiului electric care ducea spre intrarea de serviciu a unuia dintre pavilioanele spitalului.

Ploaia turnă nemiloasă, fără să se înteţească, fără să se potolească şi cu toată dezlănţuirea vântului, prăvălind asupra pământului genuni lichide şi indiferente. Rafalele vântului zgâlţâiau lăstarii de iederă încolăciţi pe o terasă. Voia parcă să smulgă planta din rădăcini, o ridica în aer, o scutura bine şi o arunca scârbit la pământ, ca pe o zdreanţă.

Pe lângă tera: să trecu spre clinică un vagon cu motor şi cu alte două vagoane remorcate. Din ele începură să fie scoşi răniţi.

În spitalele din Moscova, ticsite până la refuz mai ales după operaţia imlitară de la Lutsk, răniţii erau plasaţi pe paliere şi pe coridoare. Supraaglomerarea începuse să influenţeze şi situaţia secţiilor pentru femei.

Iuri Andreevici se întoarse cu spatele la fereastră şi căscă de oboseală. Nu avea la ce să se gândească. Deodată, îşi aminti un caz. În secţia de chirurgie a spitalului Înălţarea Sfintei Cruci, la. Care lucra el, murise zilele acestea o bolnavă. Iuri Aleksandrovici era de părere că suferă de echinococ la ficat, însă toţi îl contraziseseră.

Astăzi urma să aibă loc autopsia. Autopsia va stabili cine are dreptate. Însă prozectorul e un beţiv sadea. Dumnezeu ştie cum o să-şi facă treaba.

Se întunecă repede. Nu se mai vedea nimic afară. Ca la un semn făcut cu bagheta magică, în toate ferestrele se aprinseră becurile.

Prin vestibulul îngust, care despărţea salonul Toniei de coridor, ieşi şeful secţiei, un ginecolog mastodont, care răspundea întotdeauna la întrebări doar uitându-se în tavan şi ridicând din umeri. Aceste gesturi exprimate în limbajul mimicii lui însemnau că, oricât de mari sunt succesele ştiinţei, există, dragă prietene Horaţiu, enigme în faţa cărora cunoaşterea umană se dă bătută.

Trecu pe lângă Iuri Andreevici zâmbind şi dând din cap, după care făcu nişte mişcări de înot cu mâinile lui grăsulii, vrând să spună că deocamdată este nevoit să aştepte şi chiar să se resemneze. Străbătu coridorul şi se duse în sala de aşteptare, ca să fumeze o ţigară.

Atunci veni spre el asistenta taciturnului ginecolog pare, în privinţa darului vorbirii, era polul total opus al şefului ei.

— În locul dumneavoastră, aş pleca acasă. Vă sun eu mâine la comunitatea Înălţării Sfintei Cruci. Nu cred că începe mai devreme. Sunt sigură că naşterea va fi naturală, fără intervenţii artificiale. Însă, pe de altă parte, bazinul cam îngust, poziţia occipito-posterioară a copilului, lipsa durerilor şi contracţiile prea mici îmi produc oarece motive de îngrijorare. Însă e prea devreme ca să ne pronunţăm. Totul depinde de cum va reuşi să se sforţeze când va începe naşterea. Şi asta rămâne de văzut.

A doua zi, când telefonă la spital, portarul care ridicase receptorul îi spuse să nu închidă, se duse să se intereseze, îl ţinu încordat vreo zece minute, apoi îi enunţă informaţiile într-o formă vulgară şi nefondată: „Mi-au zis să vă spun că aţi adus nevasta prea devreme, că trebuie s-o luaţi acasă”. Enervat, Iuri Andreevici îi porunci să cheme la telefon pe cineva mai bine informat. „Simptomele sunt înşelătoare, îi spuse o soră. Nu vă faceţi griji, trebuie să mai aşteptăm o zi, două”.