Boris Pasternak

Aşa trecură multe zile şi săptămâni.

Ah, în ce cerc vicios intrase! Dacă, insinuându-se în viaţa ei, Komarovski nu i-ar fi produs decât dezgust, Lara s-ar fi răzvrătit şi ar fi reuşit să scape. Dar lucrurile erau mult mai complicate.

Fata se simţea flatată că un om care i-ar fi putut fi tată, un bărbat frumos, al cărui păr începuse să încărunţească, un om aplaudat la întruniri şi despre care se scrie în ziare, cheltuie bani şi timp cu ea, zice că-i o zeiţă, o duce la teatre şi la concerte, adică, după cum se zice, „o dezvoltă intelectual”.

Şi doar nu era decât o gimnazistă minoră, cu rochie cafenie, participantă tainică la nevinovatele comploturi şi năzbâtii şcolare. Craidoneala lui Komarovski undeva, într-o trăsură, sub nasul vizitiului, sau în vreo lojă, în văzul întregului teatru, o fermeca prin impertinenţa nedemascată şi-l incita la imitaţie pe drăcuşorul care se ascundea în ea.

Însă acest elan poznaş, şcolăresc trecea repede. O deprimare dureroasă şi o frică de sine însăşi se înrădăcinau pentru mult timp în ea. Şi mereu îi era somn, din pricina nopţilor pierdute, din pricina lacrimilor şi a permanentei dureri de cap, din pricina eforturilor depuse pentru pregătirea lecţiilor şi a oboselii fizice generale.

Era blestemul vieţii ei, îl ura. În fiecare zi se pomenea gândindu-se la asta.

De-acum, îi va fi prizonieră toată viaţa. Cu ce a înfeudat-o? Cu ce îi şantajează supunerea, făcând-o să se predea, să-i satisfacă dorinţele, delectându-l cu fiorii ruşinii ei nude? Prin vârsta lui, prin faptul că mama depinde băneşte de el, prin faptul că o intimidează cu atâta pricepere? Nu, nu şi nu. Toate astea-s nişte fleacuri.

Nu ea e în puterea lui, ci el e robul. Parcă nu vede câtă nevoie are de ea? N-are de ce să se teamă, conştiinţa ei e curată. Lui trebuie să-i fie ruşine, el trebuie să se teamă că ea, Lara, l-ar putea demasca. Însă tocmai asta-i problema: nu-l va demasca niciodată. N-are cum fi atât de ticăloasă, deşi ticăloşia e principala forţă a lui Komarovski, atunci când are de-a face cu cei slabi şi dependenţi de el.

Asta-i diferenţa. De aceea viaţa-i înspăimântătoare. Şi cu ce te doboară viaţa, cu tunete şi fulgere? Nu, cu priviri piezişe şi cu şoapte calomnioase. Viaţa nu-i decât înşelăciune şi ambiguitate. Tragi de-o iţă subţire cât un fir de păianjen şi gata cu viaţa, dar ia încearcă să ieşi din plasă! Mai mult te încurci în ea.

Şi peste cel puternic domneşte cel slab şi mârşav.

Se întreba:

— Dar dacă aş fi fost măritată? Care ar fi fost diferenţa?

Astfel păşi pe calea sofismelor. Însă uneori o apuca o amărăciune soră cu moartea.

Cum de nu îi e ruşine să se târască la picioarele ei şi s-o implore: „Aşa nu mai putem continua. Gândeşte-te ce ţi-am făcut. Aluneci în jos. Hai să-i spunem totul mamei tale. Mă însor cu tine”.

Şi plângea şi insista, ca şi cum ea l-ar fi contrazis şi n-ar fi vrut. Dar toate acestea nu erau decât vorbe goale şi Larei îi treceau pe lângă ureche aceste prefăcute fraze tragice.

Şi el continua s-o ducă, sub voaletă, în separeurile restaurantului aceluia îngrozitor, unde lacheii şi clienţii o urmăreau din priviri şi parcă o dezbrăcau cu ochii. Şi ei nu-i mai rămânea decât să se întrebe: oare când cineva te iubeşte, te şi înjoseşte?

O dată a avut un vis. Se făcea că era sub pământ, că nu mai rămăsese din ea decât partea stângă cu umărul şi talpa piciorului drept. Din sânul stâng îi creşte un smoc de iarbă, iar deasupra, pe pământ, nişte oameni cântă: „Ochii-s negri, sânii-s albi” şi „Maşa n-are voie pârâul să-l treacă”.

Lara nu era o fire religioasă. Nu credea în ritualuri, însă, uneori, ca să poată suporta viaţa asta, avea nevoie de acompaniamentul unei anumite muzici interioare. Această muzică n-o putea compune singură, de fiecare dată. Această muzică era Cuvântul lui Dumnezeu despre viaţă şi Lara mergea la biserică să plângă la căpătâiul acestui cuvânt.

O dată, la începutul lui decembrie, când sufletul Larei era la fel de amărât ca şi al Katerinei din Furtuna1, se duse să se roage cu sentimentul că în clipa aceea pământul se va căsca la picioarele ei şi că bolţile cereşti se vor prăbuşi. Şi gata. Acesta va fi sfârşitul. Păcat că o luase cu ea pe flecara de Olia Demina.

— Uite-l pe Prov Afanasievici, îi şopti Olia la ureche.

— Ssst. Lasă-mă, te rog, în pace. Care Prov Afanasievici?

— Prov Afanasievici Sokolov. Cel care citeşte. E vărul unchiului meu.

— A, de psalmist vorbeşti. De cimotia lui Tiverzin, Ssst. Taci. Nu mă deranja, te rog.

Veniseră tocmai când începea slujba. Se cânta psalmul: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul, şi toate cele dinlăuntrul meu să binecuvânteze Numele cel sfânt al Lui”.

Biserica era cam goală şi de aceea, prin colţuri, se stârneau ecouri. Cei ce se rugau se înghesuiseră doar în faţa altarului. Biserica fusese construită de curând. Sticla nevopsită a ferestrelor nu înfrumuseţa cu nimic stradela înzăpezită, pe care oamenii treceau pe jos sau în trăsuri. La una dintre ferestre stătea starostele care, cu voce tare, ce răsuna în toată biserica, fără să-i pese de slujbă, o dojenea pe o cerşetoare surdă şi ţicnită. Vocea lui era la fel de laică şi de ternă ca şi fereastra, ca şi strada.

În timp ce Lara, înconjurând încet grupul celor'care se rugau, strângând în palmă mărunţişul, se duse spre uşă ca să ia luminări pentru ea şi pentru Olia şi, la fel de încet, ca să nu atingă pe nimeni, se întoarse înapoi, Prov Afanasievici reuşise să turuie nouă fericiri, ca pe nişte lucruri bine ştiute, şi fără el, de toată lumea.

Fericiţi cei săraci cu duhul. Fericiţi cei ce plâng. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate.

Din mers, Lara se cutremură şi se opri în loc. Despre ea era vorba. Spune: fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate. Ei au ce povesti despre sine. Aşa credea El. Aceasta este părerea lui Hristos.

Erau zilele Presniei1. Casa lor era în zona răzmeriţei. La câţiva paşi de ei, pe strada Tver se ridica o baricadă, care se putea vedea din sufragerie. Din curtea lor, oamenii cărau apă cu găleţile şi udau baricada, astfel încât apa să îngheţe şi să blindeze pietrele şi deşeurile din care era clădită.

În curtea vecină era locul de adunare a luptătorilor, un fel de punct medical sau bucătărie de campanie.

Într-acolo mergeau doi băieţi, pe care Lara îi cunoştea. Unul era Nika Dudorov, prietenul Nadiei, cu care Lara făcuse cunoştinţă. Acesta semăna foarte mult cu Lara: era sincer, mândru şi taciturn. Tocmai de aceea n-avea de ce s-o intereseze pe Lara.

Celălalt era realistul Antipov, care locuia la bătrână Tiverzina, bunica Oliei Demina. Vizitând-o pe Marfa Gavrilovna, Lara băgase de seamă ce impresie îi face băiatului. Paşa Antipov era încă atât de copilăros şi de deschis la suflet, încât nu-şi ascundea deloc bucuria pe care i-o produceau vizitele ei, de parcă Lara ar fi fost o dumbravă de mesteceni, chemătoare în timp de vară, cu iarbă curată, cu mori, la vederea căreia îţi poţi manifesta nestânjenit entuziasmul bovin, fără teamă că vei fi luat peste picior.

De îndată ce observase efectul pe care îl are asupra lui, Lara începuse să profite inconştient de acest lucru. De altfel, acestui băiat moale şi supus din fire avea să-i încredinţeze misiuni mai serioase abia ulterior, peste câţiva ani, într-un stadiu mult mai avansat al prieteniei lor, când Patulea ştia deja că o iubeşte nebuneşte şi nu mai poate da înapoi.

Cei doi băieţi se implicaseră în jocul cel mai groaznic al oamenilor mari – se jucau de-a războiul şi acesta era un joc ai cărui participanţi erau spânzuraţi sau deportaţi, însă căciulile lor erau legate la spate cu nişte noduri care arătau clar că sunt încă doar nişte copii, care mai au încă mame şi taţi. Lara îi privea de sus. Poznele lor primejdioase purtau pecetea nevinovăţiei. De la ei toată preajma căpăta această nuanţă de inocenţă: seara geroasă, năpădită de o chiciură atât de pufoasă, încât părea mai degrabă neagră decât albă, curtea vineţie, casa de peste drum, unde dispăruseră băieţii. Şi, în primul rând, inocente păreau şi împuşcăturile de revolver, care răsunau mereu dintr-acolo. „Băieţii trag”, se gândi Lara. Aceste vorbe rostite în gând nu se refereau la Nika şi la Patulea, ci la toţi cei care trăgeau acum în tot oraşul. „Sunt băieţi buni şi cinstiţi, se gândea ea. Trag, pentru că sunt buni.”

Aflară că asupra baricadei s-ar putea trage cu tunul şi că deci casa lor e în primejdie. Nu mai putea fi vorba să se mute la vreo cunoştinţă, în altă zonă a Moscovei, deoarece raionul lor fusese încercuit. Trebuiau să-şi găsească un colţişor prin apropiere, în sectorul încercuit. Aşa şi-au adus aminte de „Muntenegru”.

Dar se văzu că nu ei sunt primii care s-au gândit la asta. Hotelul era ocupat. Mulţi oameni se pomeniseră în aceeaşi situaţie ca şi ei. Totuşi, ca foşti locatari, li se promise că li se va pune la dispoziţie camera pentru lenjerie.

Ca să nu atragă atenţia cu geamantanele, şi-au pus cele trebuincioase în trei boccele şi au început să tot amâne de pe-o zi pe alta mutarea la hotel.

Datorită obiceiurilor patriarhale care domneau la atelier, aici se lucrase până în ultimele zile, fără să se ţină seama de grevă. Însă o dată, într-un amurg rece şi plicticos, la uşa dinspre stradă a sunat cineva care, intrând, a început să facă reproşuri şi pretenţii. În holul principal a fost chemată proprietara. Ca să liniştească lucrurile, se duse Faina Silantievna.

— Veniţi încoace, fetelor! le-a chemat ea îndată pe cusătorese. Apoi a început să le prezinte pe rând celui venit.

Bărbatul a dat mâna cu fiecare, tulburat şi stângaci, după care a plecat, stabilind ceva în prealabil cu Fetisova.

După ce s-au întors în sală, cusătoresele au început să-şi înnoade broboadele şi să se îmbrace cu şubele lor strimte.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Amalia Karlovna, care venise şi ea între timp.

— Nu mai avem voie să lucrăm, doamnă. Trebuie să intrăm în grevă.

— Păi. Ce rău v-am făcut eu? întrebă madame Guichar, începând să plângă.

— Nu vă necăjiţi, Amalia Karlovna. Nu avem nimic cu dumneavoastră, vă suntem recunoscătoare. Însă nu-i vorba nici de noi, nici de dumneavoastră. Toată lumea face aşa, cu mic cu mare. Şi ce poţi face împotriva lumii?

Plecară cu toatele, chiar şi Olia Demina, dimpreună cu Faina Silantievna, care, la despărţire, îi şoptise patroanei că înscenează această grevă în folosul ei şi al atelierului. Însă Amalia Karlovna nu se potolea.

— Câtă nerecunoştinţă! Cum de m-am putut înşela în halul ăsta asupra lor? Şi fata asta, pe care am iubit-o atâta! Bine, să zicem că ea nu-i decât un copil. Dar hoaşca asta bătrână?

— Pricepe odată mamă, că nu pot face o excepţie de dragul tău, încerca s-o calmeze Lara. Nimeni nu te urăşte. Dimpotrivă. Tot ce se întâmplă acum în jurul nostru se face pentru oameni, pentru binele celor slabi, pentru binele femeilor şi copiilor. Da, da, nu da din cap. Tocmai datorită acestor lucruri, într-o zi ne va fi mai bine şi ţie, şi mie.

Însă maică-sa nu înţelegea nimic.

— Aşa se întâmplă întotdeauna, spuse ea, smiorcăindu-se. Când şi-aşa mi-s gândurile încâlcite, apari şi tu şi trânteşti o prostie, de mă holbez la tine şi nu-mi vine să cred. Mi se tufleşte o baligă în cap şi asta, cică, e în interesul meu. Nu, zău aşa, se vede că mi-am pierdut minţile.

Rodia era la şcoala lui de cădeţi. Lara şi cu maică-sa rătăceau singure prin casa goală. Strada neluminată privea în camerele lor cu ochi de beznă. Camerele îi răspundeau cu aceeaşi privire.

— Să mergem la „Muntenegru”, mamă, până nu se întunecă. Mă asculţi, mamă? Să mergem chiar acum.

— Filat, Filat! îl strigară ele pe portar. Filat, drăguţule, condu-ne la „Muntenegru”.

— Prea bine, doamnă.

— Iei boccelele. Şi, Filat, ai grijă, te rog, de casă până se lămuresc lucrurile. Şi nu uita să-i dai mâncare şi apă lui Kirill Modestovici. Să ţii toate uşile încuiate cu cheia. Şi, te rog, treci din când în când pe la noi, ca să ne spui ce şi cum.

— Prea bine, doamnă.

— Mulţumesc, Filat. Dumnezeu să te aibă-n pază. Acum să şedem un pic înaintea plecării.

Ieşind în stradă, aerul li se păru tare, ca şi cum amândouă abia şi-ar fi revenit după o lungă boală. Spaţiul geros, luat parcă zdravăn la rost de cineva, rostogolea în toate părţile sunete netede şi rotunde, şlefuite parcă la strung. Pleoscăiau, bubuiau şi răpăiau salve şi împuşcături, ciuruind depărtările. Cu toată părerea contrarie a lui Filat, Lara şi Amalia Karlovna susţineau că se trage cu gloanţe oarbe.

— Nu fi prost, Filat. Gândeşte-te şi tu, cum să nu fie oarbe, când nu se vede nimeni trăgând? Cine-ţi închipui că trage, Sfântul Duh? Fireşte că sunt oarbe.

La o intersecţie fură opriţi de o patrulă. Nişte cazaci cu zâmbetele batjocoritoare în colţul gurii le percheziţionară pe femei, pipăindu-le obraznici din cap până-n picioare. Beretele lor cu curele petrecute pe sub bărbie erau împinse vitejeşte pe-o ureche. Toţi păreau să fie chiori de-un ochi.

— Ce noroc! se gândea Lara. N-o să-l vadă pe Komarovski cât timp vor fi rupţi de restul oraşului! Nu se poate descotorosi de el din pricina mamei. Doar n-o să-i spună: mamă, nu-l mai primi în casă. S-ar da totul în vileag. Ei, şi? De ce să se teamă de asta? Ah, Doamne, ducă-se toate pe apa sâmbetei, numai să se sfârşească odată. Doamne, Doamne, Doamne! Simte, că, de silă, leşină imediat, se prăbuşeşte chiar aici, în mijlocul străzii. Ce şi-a amintit acum? Cum se numeşte tabloul acela bizar, înfăţişând un roman gras, care era expus pe-un perete al separeului în care a început totul? „Femeia sau vaza”?! Fireşte. Sigur că da. Un tablou celebru. „Femeia sau vaza”. Şi pe-atunci ea încă nu era femeie şi nu se putea asemui cu o asemenea comoară. Asta a venit mai târziu. Masa a fost prea fastuos servită.

— Unde alergi ca nebună? Nu mă pot ţine după tine, se plângea din urma ei Amalia Karlovna, gâfâind şi abia ţinând pasul cu ea.

Lara mergea iute. O forţă necunoscută o purta, de parcă ar fi păşit prin văzduh. O forţă semeaţă, însufleţitoare.

„O, ce voioase trosnesc împuşcăturile, se gândea ea. Fericiţi cei batjocoriţi, fericiţi cei înşelaţi. Dea-vă Domnul sănătate, gloanţelor. Gloanţe, gloanţe, voi aveţi aceeaşi părere!”

Casa fraţilor Gromeko se afla în colţul format de strada Sivţev Mrajek şi o străduţă laterală; Aleksandr şi Nikolai Aleksandrovici Gromeko erau profesori de chimie, primul la Academia Petrov, iar celălalt la Universitate. Nikolai Aleksandrovici era burlac, iar Aleksandr Aleksandrovici era căsătorit cu Anna Ivanovna, născută Krueger, fiica unui fabricant de materiale siderurgice, care avea o mulţime de mine părăsite, nerentabile, la proprietatea lui din Urali, aproape de Iuriatin.

Clădirea era cu parter şi etaj. Catul de sus, cu dormitoare, cu sala de lectură, cu biroul lui Aleksandr Aleksandrovici şi cu o bibliotecă, cu salonul Annei Ivanovna şi camerele lui Iura şi Toniei, era destinat locuitului, iar catul de jos se folosea mai mult pentru ocazii festive. Datorită perdelelor de culoarea fisticului, petelor de lumină pe capacul ca o oglindă al pianului, datorită acvariului, mobilei din lemn de măslin şi plantelor de interior, care semănau cu nişte alge, acest cat părea un fund de mare verde, unduitor şi somnolent.

Cei din familia Gromeko erau oameni cultivaţi, primitori, mari cunoscători şi iubitori de muzică. Dădeau adeseori recepţii şi organizau serate de muzică de cameră, la care se interpretau triouri de pian, sonate pentru vioară şi cvartete de coarde.

În ianuarie o mie nouă sute şase, imediat după plecarea lui Nikolai Nikolaevici în străinătate, în casa de pe strada Sivţev, trebuia să aibă loc încă o serată destinată muzicii de cameră. Se plănuia interpretarea unei sonate noi pentru vioară, compusă de un începător de la şcoala lui Taneev, şi un trio de Ceaikovski.

Pregătirile începuseră cu o zi înainte. Mobila fusese împinsă de-a lungul pereţilor, ca să se facă loc. Într-un colţ, acordorul încerca de-o sută de ori aceeaşi coardă şi rostogolea mărgelele arpegiilor. La bucătărie se jumuleau păsări, se curăţa zarzavat şi se freca muştar cu ulei de măsline, pentru sosuri şi salate.

De cu dimineaţă, venise ca să-i plictisească Şura Schlesinger, prietena bună şi confidenta Annei Ivanovna. Era o femeie înaltă şi slabă, cu trăsături regulate, dar puţin cam masculine, ceea ce o făcea să semene puţin cu ţarul, mai ales când îşi punea pe-o parte căciula de caracul, pe care nu obişnuia să şi-o scoată în timpul vizitelor.

În perioadele de amărăciuni şi griji, prietenele discutau şi îşi uşurau reciproc sufletul. Această uşurare se datora cuvintelor usturătoare pe care şi le aruncau una alteia şi care deveneau din ce în ce mai caustice. Se jucau astfel scene furtunoase, care se sfârşeau iute cu lacrimi şi împăcare. Aceste certuri regulate aveau efect calmant asupra amândurora, aşa cum lipitorile sunt utile în cazuri de congestie.

Şura Schlesinger fusese de câteva ori măritată, dar îşi uita soţii imediat după ce divorţa de ei şi contau atât de puţin pentru ea încât în toate năravurile îşi păstrase mobilitatea rece a unei femei singure.

Şura Schlesinger cocheta cu teosofia, însă în acelaşi timp era o atât de bună cunoscătoare a ritualului ortodox, încât, chiar şi când se simţea toute transportée, cuprinsă cu totul de extaz, nu se putea abţine să le sufle preoţilor ce trebuie să spună sau să cânte: „Dumnezeu să ne-audă”, „acum şi pururea”, „preacurat heruvim” – se auzea mereu în vorbirea ei precipitată, răguşită.

Şura Schlesinger ştia matematică, esoterie indiană, adresele profesorilor renumiţi de la Conservatorul din Moscova, ştia care cu care trăieşte şi, Doamne-Dumnezeule, probabil că nu era vreun lucru care să-i fie necunoscut. De aceea era invitată, în toate momentele serioase, drept arbitru şi organizator.

La ora fixată, începură să vină oaspeţii: Adelaida Filippovna, Hintz, soţii Fufkov, domnul şi doamna Basurman, familia Verjiţki, colonelul Kavkazţev. Ningea şi, când se deschidea uşa principală, aerul se învălmăşea înnodând parcă fulgi mari şi mici. Din hol, bărbaţii îşi făceau apariţia în botine largi, care le jucau pe picioare, şi toţi o făceau pe neîndemânaticii, vrând să pară distraţi şi stângaci. Însă soţiile lor, cu feţele îmbujorate de ger, cu şubele încheiate doar la doi nasturi de sus şi cu broboadele pufoase pe părul lor albit de chiciură, dimpotrivă, o făceau pe pişicherele, încât ai fi zis că sunt viclenia întruchipată şi cu ele nu-i de glumit. „Nepotul lui Kiui”, se rostogoli un val de şoapte, când sosi noul pianist, invitat pentru prima dată aici.

Din salon, prin uşa laterală cu amândouă canaturile date de perete, se vedea masa lungă şi albă ca un drum de sanie. Îţi sărea în ochi rachiul de scoruşe în sticle pătrate, cu feţe zgrunţuroase. Stârneau imaginaţia sosierele cu untdelemn şi oţetul în mici clondire, puse pe suporturi de argint, pitorescul vânatului şi gustărilor şi chiar piramidele şerveţelelor, care şedeau în poziţia de drepţi lângă fiecare tacâm. Până şi cinerariile liliachii din coşuleţe, mirosind a migdal, păreau că întărâtă apetitul. Ca să nu amâne clipa dorită, când urmau să se înfrupte din hrana pămânească, musafirii se grăbiră spre cea spirituală. Se aşezară, rânduri-rânduri, în salon. „Nepotul lui Kiui”, se mai rostogoli o dată valul de şoapte, când pianistul se aşeză la instrumentul lui. Concertul începu.

Despre sonată se ştia că e plicticoasă şi forţată, cerebrală. Compoziţia nu înşelă aceste aşteptări, dovedindu-se a fi şi îngrozitor de lungă.

Asupra acestor calităţi discutau în pauză criticul Kerimbekov şi Aleksandr Aleksandrovici. Criticul făcea sonata de doi bani, iar Aleksandr Aleksandrovici o apăra. În jurul lor invitaţii fumau, mutând scaunele din loc în loc.

Însă din nou privirile căzură pe faţa de masă bine călcată, care strălucea în camera de alături. Toţi fură de părere că audiţia trebuie reluată imediat.

Pianistul aruncă spre public o privire piezişă şi le făcu semn partenerilor. Violonistul şi Tâşkevici îşi puseră arcuşurile în mişcare. Trioul începu să geamă.

Iura, Tonia şi Mişa Gordon, care acum îşi petrecea o jumătate de viaţă în casa fraţilor Gromeko, şedeau în rândul al treilea.

— Vă face semne Egorovna, îi şopti Iura lui Aleksandr Aleksandrovici, care şedea pe scaunul din faţa lui.

În prag îşi făcuse apariţia Agrafena Egorovna, camerista bătrână şi căruntă a familiei Gromeko, şi, privind disperată înspre Iura, îi făcea nişte semne atât de energice cu capul spre Aleksandr Aleksandrovici, încât Iura înţelese că femeia trebuia neapărat să vorbească cu stăpânul.

Aleksandr Aleksandrovici întoarse capul, îi aruncă Egorovnei o privire dojenitoare şi ridică din umeri. Însă Egorovna nu se potoli. Curând, între ei, dintr-un capăt al salonului la celălalt, se înfiripă o explicaţie ca între doi surdomuţi. Invitaţii se uitau la ei. Anna Ivanovna arunca priviri distrugătoare spre soţul ei.

Aleksandr Aleksandrovici se ridică. Trebuia să întreprindă ceva. Roşi şi, aplecat, ocoli sala şi se duse la Egorovna.

— Cum de nu ţi-e ruşine, Egorovna! Ce ţi-a căşunat? Hai, spune mai iute, ce s-a întâmplat?

Egorovna îi şopti ceva la ureche.

— Care „Muntenegru”?

— Camerele mobilate.

— Ei, şi ce-i cu asta?

— Îl cheamă de urgenţă acasă. Careva dintre ai lui e pe moarte.

— Cum să nu! Îmi închipui. Nu se poate, Egorovna. După ce termină omul de cântat bucata, îi spun. Până atunci nu se poate.

— Omul de serviciu aşteaptă. Şi birja. V-am spus că moare un om, nu pricepeţi? O femeie de familie bună.

— Nu şi iarăşi nu! Ce să zic, mare lucru dacă întârzie cinci minute!

Cu acelaşi mers uşor, Aleksandr Aleksandrovici se strecură de-a lungul peretelui şi îşi ocupă locul, încruntându-se şi scărpinându-şi rădăcina nasului.

După prima parte, el se apropie de interpreţi şi, în timpul aplauzelor, îi spuse lui Fadei Kazimirovici că a venit cineva după el, că are acasă o neplăcere şi că trebuie să întrerupă concertul. Apoi, oprind aplauzele cu un gest, Aleksandr Aleksandrovici spuse cu glas tare:

— Domnilor, sunt nevoit să întrerup trioul. Să ne exprimăm părerea de rău faţă de Fadei Kazimirovici. Are veşti proaste de acasă, trebuie să ne părăsească. În asemenea clipe n-aş vrea să-l las singur. Poate că va avea nevoie de prezenţa mea. Merg cu el. Iura, mergi, te rog, şi spune-i lui Semen să tragă sania la scară. E gata de mult. Domnilor, nu-mi iau rămas-bun de la dumneavoastră. Vă rog pe toţi să rămâneţi. Nu lipsesc mult.

Băieţii îl rugară pe Aleksandr Aleksandrovici să-i ia cu el, ca să se plimbe cu sania prin gerul plăcut al nopţii.

Cu tot cursul normal al vieţii care se întorcea în albia ei firească, şi în ianuarie se mai auzeau împuşcături, iar noile incendii, obişnuite în acest anotimp, păreau rămăşiţele celor din decembrie.

Niciodată nu se mai plimbaseră cu sania atât de mult. De fapt, destinaţia lor eră la o azvârlitură de băţ: trebuiau să străbată bulevardele Smolenski, Novinski şi o jumătate din strada Sadovskaia. Însă gerul cumplit şi ceaţa izolau crâmpeie din spaţiul care se smintise, de parcă gerul şi ceaţa n-ar fi fost aceleaşi în lumea întreagă. Fumul zbârlit, jerpelit al focurilor, scârţâitul paşilor şi fâşâitul tălpilor de sanie le întărea impresia că merg Dumnezeu mai ştie de când şi că au ajuns în cine ştie ce depărtare înfricoşătoare.

În faţa hotelului aştepta un cal învelit cu o cergă, cu pintenii bandajaţi, înhămat la o sanie îngustă, foarte elegantă. Pe locul pasagerilor şedea vizitiul, cu capul înfăşurat în fular şi cu faţa apărată de mănuşi, ca să se încălzească.

În vestibul era cald şi, îndărătul balustradei care despărţea garderoba de uşă, dormea portarul, sforăind tare şi trezindu-se singur din cauza aceasta. Îl trăgeau la somn şi vuietul ventilatorului, şi susurul focului din sobă, şi şuieratul apei care clocotea în samovar.

În stânga, în faţa oglinzii, stătea o damă sulemenită, cu obrajii atât de pudraţi, încât păreau presăraţi cu făină. Era îmbrăcată cu o jachetă de blană, prea eterică pentru vremea de afară. Dama aştepta pe cineva să coboare şi, întorcându-se cu spatele la oglindă, se privea în aceasta, aruncând câte-o privire ba peste umărul drept, ba peste cel stâng, ca să vadă dacă arată bine din spate.