Boris Pasternak

— În sala de festivităţi! În sala de festivităţi! strigau din spate voci izolate, însă mulţimea înainta, afundându-se în profunzimea clădirii, intrând pe coridoare şi prin sălile de clasă.

După ce, în sfârşit, izbutiră să îndrepte publicul pe calea cea bună şi să-l invite să ia loc, conducătorii încercară de câteva ori să prevină lumea de capcana care li se pregătea, dar nimeni nu-i băga în seamă. Oprirea şi ocuparea acestui spaţiu închis fuseseră interpretate ca o invitaţie la un miting improvizat care, de fapt, începu pe loc.

După ce merseseră atâta şi cântaseră, oamenii voiau să stea puţin jos şi să tacă, astfel încât acum altcineva să le facă treaba şi să răguşească strigând. În comparaţie cu plăcerea principală a odihnei, nu mai aveau nici importanţă micile contradicţii ale vorbitorilor care, de fapt, erau întru totul solidari.

De aceea cel mai mult succes îl avu oratorul cel mai prost, nu-i obosise pe oameni prin inteligenţa cuvintelor sale. Fiecare vorbă rostită era urmată de murmure aprobatoare. Toţi erau imediat de acord cu el, strigau „Ruşine!”, se apucară să alcătuiască o telegramă de protest şi deodată, plictisiţi de monotonia vocii lui, se ridicară ca un singur om, uitând cu totul de orator, căciulă după căciulă şi rânduri-rânduri coborâră scara şi ieşiră în stradă. Procesiunea continuă.

În timpul acestui miting, afară începuse să ningă, străzile deveniseră albe. Ninsoarea se înteţea.

Când atacară dragonii, în prima clipă, oamenii din primele rânduri nici nu-şi dădură seama că se întâmplă ceva. Deodată, din faţă, un vuiet tot mai puternic se rostogoli spre ei, ca atunci când se strigă „Ura din mii de piepturi. Ţipete de „Ajutor!„ şi „Ucigaşilor!”, alte multe asemenea rostiri scurte se amestecau într-un tumult ce nu putea fi desluşit. Aproape în aceeaşi clipă, purtate parcă de valul acestor strigăte, prin coridorul îngust, format în gloata repezită în lături, trecură iute şi fără zgomot boturi şi coame de cai, de deasupra cărora călăreţii îşi agitau săbiile.

O jumătate de pluton străbătu mulţimea, se întoarse, se alinie şi se înfipse în coada procesiunii. Începu măcelul.

Câteva minute mai târziu strada era aproape pustie. Oamenii se împrăştiaseră pe străduţele laterale. Ninsoarea era mai rară. Seara era uscată, ca desenată în cărbune. Deodată soarele, care cobora undeva îndărătul clădirilor de după un colţ, începu să arate parcă cu degetul spre tot ce era roşu pe stradă: la cuşmele cu fundurile roşii ale dragonilor, la pânza unui steag roşu căzută pe caldarâm, la urmele de sânge care, pe zăpada albă, închipuiau dâre subţiri şi puncte.

Pe marginea bordurii se târa în patru labe, gemând, un om cu ţeasta crăpată. Din jos, în linie, înaintau câţiva cavalerişti. Se întorceau de la capătul străzii, unde-i purtase iureşul urmăririi. Aproape printre picioarele cailor se împleticea Marfa Gavrilovna, cu broboada alunecată spre ceafă şi strigând cât putea de tare, cu un glas care parcă nu era al ei: „Paşa! Patulea!”.

Băiatul fusese tot timpul alături de ea şi o făcuse să râdă maimuţărindu-l cu mare artă pe ultimul orator. Însă dispăruse brusc în învălmăşeala provocată de atacul dragonilor.

În încăierare, Marfa Gavrilovna primise o şfichiuire de cravaşă şi, deşi n-o simţise prin caţaveica ei vătuită, îl blestemase şi-l ameninţase cu pumnul pe cavaleristul care se îndepărta în goană; era indignată de faptul că acesta îndrăznise s-o lovească pe ea, femeie bătrână, de faţă cu atâta lume.

Marfa Gavrilovna arunca priviri îngrijorate pe ambele margini ale străzii. Din fericire, îl văzu pe băiat pe trotuarul celălalt, într-un intrând format de peretele unei dughene de coloniale şi portalul unei case de piatră, în care se înghesuise un ciopor de gură-cască aflaţi întâmplător pe stradă.

Îl împinsese acolo, cu crupa şi cu coastele calului, un dragon care călărea pe trotuar. Îl distra frica lor şi, astupându-le ieşirea, făcea sub nasul lor volte şi piruete de manej, îşi dădea calul cu spatele înapoi şi, încet, ca la circ, îl făcea să se cabreze. Deodată acesta îşi văzu camarazii care se întorceau la pas, dădu pinteni calului şi din două-trei sărituri îşi ocupă locul în formaţie.

Oamenii înghesuiţi în intrând se împrăştiară. Paşa, care mai înainte n-avusese curaj să zică nici pâs, se repezi spre bătrână.

O porniră spre casă. Tot drumul Marfa Gavrilovna bombăni:

— Ucigaşi blestemaţi, criminali afurisiţi! Oamenii se bucură, ţarul le-a dat libertate, iar ăştia se pun de-a curmezişul! Vor să spurce totul, să întoarcă pe dos fiecare vorbă.

Era furioasă pe dragoni, pe lumea întreagă? i, în aceste' clipe, chiar şi pe fiul ei îi era ciudă. La furie i se părea că tot ce se întâmplă acum e din pricina zăpăciţilor lui Kuprinka, pe care-i poreclea neisprăviţi şi nepricopsiţi.

— Năpârci veninoase! Ce mai vor, bezmeticii? Cine să mai ştie! Latră şi flecăresc. Iar vorbăreţul ăsta, cum îl cheamă, Paşenka? Arată-mi, drăguţule, arată-mi. Oh, mor de râs, nu altceva. Zău că parcă ai fi el. Tru-ru ru-ru-ru. Las' că-ţi arăt eu ţie, gândac ghebos, coadă de gloabă ce eşti!

Acasă se apucă să-şi ia fiul la rost: adică cum, la anii ei, s-o şfichiuiască la fund un tont pistruiat, cocoţat pe-o mârţoagă?

— Zău, mamă, mă iei la rost degeaba! Parcă aş fi vreun sotnic de cazaci sau vreun şeic de jandarmi!

Nikolai Nikolaevici era la fereastră când apăru mulţimea fugărită. Înţelese că demonstraţia fusese împrăştiată şi câtva timp îl căutase din priviri pe Iura. Totuşi, printre oamenii care fugeau nu zări nici un cunoscut, doar o dată i se năzărise că trecuse repede feciorul lui Dudorov (Nikolai Nikolaevici Uitase cum îl cheamă), un zăpăcit care de-abia ce scăpase de glontele înfipt în umărul stâng şi care iarăşi îşi face de cap prin locuri primejdioase.

Nikolai Nikolaevici era venit de la Petersburg din toamnă. La Moscova n-avea locuinţă personală, dar la hotel n-avea chef să stea. Se oprise la familia Sventiţki, cu care era rudă de departe. Aceştia îi puseseră la dispoziţie cabinetul de sus, din colţul mezaninului.

Această clădire cu etaj, prea mare pentru soţii Sventiţki, care nu aveau copii, era închiriată din timpuri imemoriale de familia lor de la prinţii Dolgoruki. Proprietatea Dolgorukilor, cu trei curţi, cu grădină şi cu o mulţime de construcţii în stiluri diferite, amplasate la întâmplare, dădea în trei stradele şi îşi păstra vechea denumire, Târguşorul de Făină.

În pofida celor patru ferestre, cabinetul era întunecos. Era înţesat cu cărţi, hârtii, covoare şi gravuri. Din cabinet se putea ieşi în balconul care, ca un semicerc, înconjura colţul clădirii. Uşa dublă de sticlă a balconului era chituită pentru iarnă.

Prin două ferestre şi prin geamul uşii de la balcon se putea vedea o stradă în toată lungimea ei: drumul de sanie dispărând în depărtare, căsuţele nealiniate, gardurile strâmbe.

Din livadă se întindeau până în birou umbre liliachii. Copacii se uitau pe furiş în cameră, părând că vor să-şi întindă pe duşumea crengile încărcate de chiciura ce semăna cu nişte dâre violacee de stearină întărită.

Nikolai Nikolaevici privea străduţa şi îşi amintea de Gapon1, Gorki, de vizita la Vitte2, de scriitorii la modă. Din balamucul acela o ştersese încoace, în tihna şi pacea primei capitale, ca să scrie cartea plănuită. Dar ţi-ai găsit! A nimerit din lac în puţ. În fiecare zi are prelegeri şi conferinţe, care nu-l lasă să-şi tragă sufletul. Ba la Cursurile Superioare de Fete, ba la Societatea de Religie şi Filosofie, ba la Crucea Roşie, ba la Fondul Comitetului de Grevă. Bine-ar fi să poată evada în Elveţia, în liniştea Unui canton înconjurat de păduri. Tihna şi seninul să plutească deasupra lacului, să vadă cerul şi munţii, să simtă văzduhul sonor, plin de ecouri, parcă mereu la pândă.

Nikolai Nikolaevici se desprinse de fereastră. Simţea nevoia să meargă în vizită la cineva sau măcar să se plimbe fără nici un scop. Însă imediat îşi aminti că trebuie să vină Vâvolocinikov, un tolstoian care-şi anunţase vizita. Renunţă la ieşirea din casă şi începu să se plimbe prin cameră. Gândurile îi zburară spre nepotul lui.

Când îşi părăsise orăşelul uitat de lume de pe Volga şi se mutase la Petersburg, Nikolai Nikolaevici îl adusese pe Iura la Moscova, unde avea multe rude: familiile Vedeniapin, Ostromâslenski, Seliavin, Mihaelis, Sventiţki şi Gromeko. Pentru început, Iura rămăsese la zăpăcitul şi flecarul bătrân Ostromâslenski, pe care cimotiile îl gratulau cu diminuţivul de Fedka. Fedka trăia în taină cu pupila sa, Motia, şi de aceea se considera un iconoclast al moralei, un partizan ăl cine ştie cărei idei. Dar nu îndreptăţise încrederea acordată şi chiar se dovedise a fi mână lungă, intrând în banii încredinţaţi pentru întreţinerea lui Iura. Iura fusese mutat în familia profesorului Gromeko, unde stătea şi în prezent.

În familia Gromeko, Iura era înconjurat de o atmosferă cât se poate de potrivită.

— Au format un fel de triumvirat, se gândea Nikolai Nikolaevici: Iura, colegul lui de clasă de la gimnaziu, Gordon, şi fiica gazdei, Tonia Gromeko. Această alianţă tripartită citise şi răscitise Sensul iubirii1 şi Sonata Kreutzer2 şi-şi pierduse simţul măsurii predicând castitatea.

Adolescenţa trebuie să treacă prin toate freneziile purităţii. Însă ei exagerează, se smintesc.

Sunt grozav de excentrici, rămânând totuşi copii. Zona senzualităţii, care îi tulbură atât de mult, o numesc, cine ştie de ce, „trivialitate”, cuvânt pe care-l utilizează cu rost şi fără rost. Cuvântul nu-i deloc bine ales! „Trivialitate” înseamnă la ei şi vocea instinctului, şi literatura pornografică, şi exploatarea femeii, şi aproape tot ce ţine de lumea fizică. Roşesc, şi pălesc atunci când rostesc acest cuvânt!

— Dacă aş fi fost eu la Moscova, îşi zicea Nikolai Nikolaevici, n-aş fi lăsat lucrurile să ajungă atât de departe. Pudoarea este necesară şi, în anumite limite.

— A, Nil Feoktiştovici! Poftim! exclamă el şi ieşi în întâmpinarea musafirului.

În cameră intră un bărbat gras, îmbrăcat într-o cămaşă cenuşie, peste care avea trecută o curea lată din piele. Avea pâslari în picioare, iar nădragii îi făceau genunchi. Lăsa impresia unui om de treabă, cu capul în nori. Pe nas îi sărea de mama focului un pince-nez mic, legat cu o panglică lată şi neagră.

Se dezbrăcase în vestibul, dar nu dusese la bun sfârşit această iniţiativă. Nu-şi scosese fularul, care i se târa pe duşumea şi avea mâinile ocupate cu pălăria rotundă din fetru. Aceste obiecte îi stânjeneau mişcările şi tot din cauza lor nu putea strânge mâna lui Nikolaevici, nici nu putea măcar rosti cuvintele de bun găsit, de salut.

— Mmmm, mormăia el încurcat, privind prin colţurile camerei.

— Puneţi-le unde vreţi, spuse Nikolai Nikolaevici, redându-i astfel lui Vâvolocinikov darul vorbirii şi stăpânirea de sine.

Era unul dintre discipolii lui Lev Nikolaevici Tolstoi, în capetele cărora ideile acestui geniu veşnic neliniştit se instalaseră ca să guste din tihna prelungă, netulburată de nimic, în decursul căreia se minusculizau implacabil.

Vâvolocinikov venise să-l roage pe Nikolai Nikolaevici sa ţină o conferinţă la o şcoală oarecare, conferinţă organizată în beneficiul deţinuţilor politici.

— Am mai ţinut o conferinţă la şcoala asta.

— În beneficiul deţinuţilor politici?

— Da.

— Trebuie să mai ţineţi una.

Nikolai Nikolaevici protestă puţin, apoi acceptă.

Obiectul vizitei fiind epuizat, Nikolai Nikolaevici nu-şi mai re|inea oaspetele, care ar fi putut să se ridice şi să plece. Însă lui Vâvolocinikov i se părea că n-ar fi frumos să plece aşa de repede. La despărţire, simţea nevoia să spună ceva vioi, lipsit de afectare. Aşa că începu o discuţie tărăgănată şi neplăcută.

— O faceţi pe decadentul? Aţi căzut în misticism?

— Cum vine asta?

— Sunteţi un om pierdut. Mai ţineţi minte zemstva?

— Bineînţeles. Am lucrat împreună la alegeri.

— Ne zbăteam pentru şcolile rurale şi pentru şcolile normale. N-aţi uitat?

— Sigur că nu. Luptele au fost crâncene. Abia după aceea, mi se pare, aţi trecut la sănătate ocupându-vă de asistenţa publică. Nu-i aşa?

— Da, un timp. Iar acum aceşti fauni şi nenufari, aceşti efebi şi „Să fim ca soarele”1. Nici mort nu-mi vine a crede. Un om inteligent, cu simţul umorului, care cunoaşte atât de bine poporul. Lăsaţi-mă, vă rog. sau, poate, ating. ceva sfânt?

— De ce să aruncăm vorbele la întâmplare? Ce rost are să ne certăm? Doar nu-mi cunoaşteţi gândurile.

— Rusia are nevoie de şcoli şi spitale, nu de fauni şi nenufari.

— Nimeni nu neagă acest lucru.

— Mujicul e gol şi se umflă de foame.

Discuţia continua, presărată cu astfel de salturi. Ştiind de la bun început că nu face să încerce, Nikolai Nikolaevici începu să-i explice prin ce se simte apropiat de unii poeţi simbolişti, apoi trecu la Tolstoi.

— Până la un anumit punct sunt cu voi. Însă Lev Nikolaevici spune că omul, cu cât se apropie de frumuseţe, cu atât mai mult se îndepărtează de bine.

— Şi dumneavoastră credeţi că lucrurile stau invers? Lumea o vor salva frumuseţea, misterele şi mai ştiu eu ce, Rozanov şi Dostoievski?

— Staţi puţin, vă spun eu singur ce cred. Cred că, dacă bestia care dormitează în om poate fi, înfrânată prin ameninţare, prin puşcărie sau prin crunta răsplată pe lumea cealaltă, atunci emblema cea mai înaltă a omenirii ar fi dresorul de la circ cu biciul în mână, nu predicatorul care se jertfeşte pentru oameni. Însă problema e că, de secole, nu ciomagul, ci muzica l-a făcut pe om superior animalelor, forţa irezistibilă a adevărului neînarmat, atracţia exemplului lui. Până acum se credea că lucrul cel mai important din Evanghelie sunt sentinţele morale şi regulile conţinute în porunci, însă pentru mine e mai important faptul că Hristos vorbeşte în pilde luate din viaţă, explicând adevărul cu ajutorul lumii cotidianului. La baza acestor lucruri există ideea că între muritori comunicarea este nemuritoare şi că viaţa este simbolică pentru că este semnificativă.

— N-am priceput o iotă. Mai bine aţi scrie o carte despre asta.

După plecarea lui Vâvolocinikov, Nikolai Nikolaevici căzu pradă unei enervări grozave. Era supărat pe el însuşi că i-a flecărit prostănacului de Vâvolocinikov o parte din gândurile lui secrete, fără să fi produs nici un efect asupra acestuia. Aşa cum se întâmplă uneori, enervarea lui Nikolai Nikolaevici îşi schimbă brusc direcţia. Uită cu totul de Vâvolocinikov, ca şi cum un asemenea om nici n-ar exista pe lume. Îşi aminti altă întâmplare. Nu ţinea un jurnal, dar o dată sau de două ori pe an îşi nota într-un caiet gândurile care îl frapaseră în mod deosebit. Scoase caietul şi începu să aştearnă pe hârtie rânduri mari, caligrafice. Iată ce scrise: „Toată ziua n-am fost în apele mele din pricina proastei de Schlesinger. Vine de cu dimineaţă, stă până la prânz şi, timp de două ceasuri, mă chinuie citindu-mi o aiureală. Textul în versuri al poetului simbolist A., pentru simfonia cosmogonică a compozitorului B., cu spirite ale planetelor, cu vocile celor patru stihii etc., etc. Am răbdat cât am răbdat, însă în cele din urmă n-am mai rezistat şi i-am spus să mă scutească.

Am înţeles totul dintr-o dată. Am înţeles de ce toate acestea sunt ucigător de insuportabile şi false chiar în Faust. E vorba de un interes prefăcut, artificial. Omul modern nu are nevoie de aşa ceva. Gând îl incită tainele universului, se afundă în fizică, nu în hexametrii lui Hesiod.

Şi problema nu-i doar cea a anacronismului acestor forme, a faptului că sunt depăşite. Nu e vorba de faptul că aceste spirite ale focului şi apei îmbracă iarăşi în umbre confuze ceea ce e limpede pus în lumină de ştiinţă. Problema e că acest gen contrazice întreg spiritul artei de astăzi, esenţa ei, mobilurile ei.

Aceste cosmogonii au fost fireşti pe pământul de altădată, când populaţia era încă rară şi nu pusese în umbră natura. Pe faţa pământului încă mai umblau mamuţii şi oamenii încă nu uitaseră dinozaurii şi dragonii. În ochii omului, natura era atât de la vedere şi atât de feroce, încât o simţea înşfăcându-l de ceafă şi, poate, era încă plină de zei. Erau primele file ale letopiseţului omenirii, care abia începuse să se scrie.

Această lume veche a murit o dată cu Roma, din pricina suprapopulării.

Roma nu era decât un talcioc de zei împrumutaţi şi de popoare cucerite, care se înghesuiau pe două şiruri, în cer şi pe pământ, nu era decât o porcărie încinsă cu trei rânduri de noduri, ca o ocluziune intestinală. Daci, heruli, sciţi, sarmaţi, hiperborei, roţi grele fără spiţe, ochi înfundaţi în grăsime, zoofilie, bărbii duble, peşti hrăniţi cu trupul unor sclavi savanţi, împăraţi analfabeţi. Pe urmă, niciodată n-au mai fost mai mulţi oameni pe lume ca atunci, oameni care sufereau înghesuiţi în coridoarele Coliseului.

Şi iată că în îngrămădirea aceea hidoasă de marmură? i aur a venit El, uşor şi înfăşurat în lumină, atât de om, atât de intenţionat provincial, galilean, şi din clipa aceea popoarele şi zeii au încetat să mai existe şi a început era omului, a omului-tâmplar, a omului-plugar, a omului păstor în mijlocul turmei sale, la asfinţitul soarelui, a omului care nu sună câtuşi de puţin mândru1, a omului purtat cu recunoştinţă prin toate cântecele de leagăn ale mamelor, prin toate picturile din muzeele lumii”.

Strada Petrovka făcea impresia unui colţişor de Petersburg mutat la Moscova. Clădiri de aceleaşi dimensiuni pe ambele părţi ale pasajului, intrările sculptate cu bun-gust, librăria, sala de lectură, atelierul de cartografie, o tutungerie foarte bună, un restaurant foarte elegant şi, în faţa acestuia, felinare cu gaz, luminând de sub abajururile lor mate, susţinute de console masive.

Iarna, acest loc afişa un aer de inaccesibilitate distantă. Aici locuiau oameni serioşi, care se respectau şi câştigau bine, liber-profesionişti.

Tot aici închiriase şi Viktor Ippolitovici Komarovski un apartament splendid pentru un burlac ca el, situat la etajul întâi, spre care ducea o scară largă, cu balustradă lată de stejar. Având grijă de toate şi în acelaşi timp neamestecându-se în nimic, Emma Ernestovna, menajera, nu, castelana calmei lui izolări, se ocupa de gospodărie, neauzită şi nevăzută, şi el o plătea cu acea recunoştinţă cavalerească firească pentru un asemenea gentleman şi nu suporta prezenţa în casă a musafirilor şi vizitatoarelor incompatibile cu lumea ei tihnită, supusă pravilelor credinţei de rit vechi. O pace monahală domnea în apartamentul lui, storurile erau trase şi nu vedeai nicăieri nici un fir de praf, ca într-o sală de operaţii.

În fiecare duminică, înaintea prânzului, Viktor Ippolitovici obişnuia să-şi plimbe buldogul pe Petrovka şi pe podul Kuzneţki şi, de fiecare dată, ieşea de după un colţ şi i se alătura Konstantin Ilarionovici Satanidi, un actor, cartofor înrăit.

Îşi continuau împreună plimbarea, şlefuind asfaltul cu tălpile şi făcând schimb de bancuri scurte şi de remarce atât de întretăiate, insignifiante şi dispreţuitoare la adresa tuturor lucrurilor din lume, încât aceste cuvinte, fără nici o pierdere, ar fi putut fi înlocuite cu mârâituri doar pentru a umple ambele trotuare ale podului Kuzneţki cu glasurile lor groase, sonore, gâfâite fără ruşine şi parcă înecate de propria lor vibraţie.

Vremea era la fel de urâtă. „Pic-pic-pic”, răpăiau stropii de apă pe tabla burlanelor şi a cornişelor. Acoperişurile îşi trimiteau reciproc mesaje telegrafice, de parcă ar fi fost primăvară. De câteva zile se pornise dezgheţul.

Tot drumul până acasă îl străbătuse fără să-şi dea seama pe unde merge şi abia ajungând acasă înţelese ce s-a întâmplat.

Toţi dormeau. Iarăşi căzu ca într-o transă şi, în această stare de prostraţie, se aşeză la masa de toaletă a mamei ei, fără să se fi schimbat de rochia albă, garnisită cu dantele, peste care purta un voal lung. Şi rochia, şi voalul le luase din atelierul mamei pentru o seară, ca şi cum s-ar fi dus la un bal mascat. Şedea în faţa propriei ei imagini reflectate în oglindă şi nu vedea nimic. Apoi îşi încrucişă mâinile pe măsuţă şi-şi culcă pe ele capul.

Dacă află mama, o omoară. O omoară şi se sinucide.

Cum a putut să se întâmple una ca asta? Cum de s-a întâmplat? Acum e prea târziu. Trebuia să se gândească mai înainte.

Acum e, cum s-ar zice, o fiinţă decăzută. E o femeie dintr-un roman franţuzesc şi, mâine, trebuie să meargă la gimnaziu şi să stea în bancă cu celelalte fete, care, în comparaţie cu ea, nu sunt decât nişte prunci. Doamne, cum a putut să se întâmple aşa ceva?

Într-o zi, peste mulţi ani, când va fi posibil, Lara îi va povesti totul Oliei Demina. Olia o va îmbrăţişa şi va izbucni în plâns.

Afară gângureau stropii de apă, dezgheţul delira în legea lui. În stradă, cineva bătea la poarta vecinilor. Lara nu-şi sălta fruntea. Umerii îi tremurau. Plângea.

— Oh, Emma Ernestovna, draga mea, n-are importanţă. Mi s-a urât.

Azvârlea pe covor şi pe canapea nişte lucruri, gulere şi manşete, deschidea şi închidea sertarele de la comodă, fără să-şi dea seama ce caută.

Nu mai putea fără ea şi n-avea nici o şansă s-o vadă în cursul acestei duminici. Mişuna ca o fiară prin cameră, fără să-şi găsească locul.

Fata era extraordinară datorită splendorii date de spiritualitatea ei. Mâinile ei erau uluitoare, ca un mod superior de gândire. Umbra ei căzută pe tapetul peretelui părea silueta inocenţei. Cămaşa îi acoperea sânii la fel de strâns şi de naiv cum se întinde o bucată de pânză pe gherghef.

Komarovski bătea darabana pe sticla ferestrei în ritmul cailor care tropoteau fără grabă pe asfaltul pasajului. „Lara”, şopti el închizând ochii şi, în închipuire, capul ei apărea pe braţele lui, capul fetei adormite, cu pleoapele închise, care n-avea de unde să ştie că el o priveşte de ore întregi cum doarme. Părul ei împrăştiat în dezordine pe pernă era ca un fum frumos, care-i făcea ochii lui Komarovski să lăcrimeze şi-i pătrundea în suflet.

Plimbarea lui duminicală fusese un eşec. Cu Jack în lesă, făcuse doar câţiva paşi pe trotuar şi se opri. Îşi închipuise podul Kuzneţki, glumele lui Satanidi, mulţimea de oameni necunoscuţi cu care avea să-şi încrucişeze paşii. Nu, toate acestea sunt mai presus de puterile lui.

I s-a urât de toate! Komarovski se întorsese. Câinele se mirase, îi aruncase de jos în sus o privire dezaprobatoare şi o pornise în silă în urma stăpânului.

— Ce vrăjitorie! se gândise el. Ce să însemne toate astea? Ce-o fi asta: sentimentul conştiinţei trezite, al milei sau al căinţei? Sau e îngrijorare? Nu, ştie că-i acasă, în siguranţă. Atunci de ce nu şi-o poate scoate din minte?

Komarovski intrase în hol, urcase scara până la palierul lui şi-i făcuse ocol. Pe hol era o oglindă veneţiană cu steme ornamentale în colţuri. Pete colorate de lumină cădeau de pe luciul oglinzii pe duşumea, pe pervaz. La jumătatea urcuşului dintre parter şi etajul întâi, Komarovski se oprise.

Nu trebuie să se lase pradă acestui zbucium, acestui dor care îl soarbe! Nu este copil, trebuie să înţeleagă ce îl aşteaptă dacă, dintr-un obiect de distracţie, această fată, fiica răposatului său prieten, acest copil se va transforma în obiectul smintelii lui. Trebuie să-şi vină în fire! Trebuie să-şi rămână credincios sieşi, să nu renunţe la obiceiurile lui. Altfel se alege praful din toate!

Komarovski strânsese tare balustrada lată, până simţise că-l doare mâna, închisese ochii pentru o clipă şi, cu paşi hotărâţi, o pornise înapoi, spre oglinda cu pete colorate de lumină, unde surprinse privirea plină de adoraţie a buldogului. Jack îl privea de jos în sus ridicându-şi capul, ca un pitic bătrân, bălos, cu obrajii scofâlciţi.

Câinele o ura pe fată, îi rupea ciorapii, mârâia la ea şi-şi arăta colţii. Era gelos pe Lara, ca şi cum s-ar fi temut că stăpânul lui se va molipsi de la ea de ceva omenesc.

— Aha, asta-i problema. Crezi că toate vor fi ca mai înainte: Satanidi, mârşăviile, bancurile? Bine, na pentru asta, na, na, na!

Începuse să-şi stâlcească buldogul, lovindu-l cu bastonul şi cu picioarele. Jack se smulsese din lesă, schelălăind şi urlând şi, săltându-şi impetuos fundul, se târâse sus pe scări ca să zgrepţene la uşă şi să i se plângă Emmei Ernestovna.