Boris Pasternak

În cadrul uşii de la intrare apăru vizitiul îngheţat de frig. Prin forma caftanului, amintea de un covrig de pe firma unei brutării, iar rotocoalele de abur care-i ieşeau din gură amplificau această asemănare.

— Mai stau mult, mam'zel? o întrebă el pe femeia de lângă oglindă. Că, ştiu eu, dacă te legi la cap cu alde voi, nu câştigi nimic, doar calul îţi îngheaţă de frig.

Întâmplarea din camera douăzeci şi patru era un fleac pentru înrăirea zilnică la care era supus personalul hotelului. În fiecare clipă bâzâiau soneriile şi săreau plăcuţele cu numere din cutia de sticlă de pe perete, indicând în care cameră cineva îşi iese din minţi şi, fără să ştie ce vrea, nu-i lasă pe valeţi să răsufle.

Acum bătrână, ţicnită de Guichar era adăpată în camera douăzeci şi patru, i se administra un vomitiv şi se spălau maţele şi stomacul. Glasa, camerista, se spetise spălând duşumeaua, cărând afară găleţi murdare şi aducând înăuntru altele curate. Însă furtuna de acum începuse să facă ravagii în camera de serviciu cu mult înaintea acestei zăpăceli, când încă totul era în ordine şi nu-l trimiseseră încă pe Tereşenka cu sania după doctor şi după acest nenorocit de zdrânga-zdrânga, când încă nu venise Komarovski şi când, în dreptul uşii, nu se adunase o mulţime de gură-cască, încurcând circulaţia.

Tărăşenia începuse din pricină că cineva se răsucise în coridorul îngust al bufetului şi îl împinsese din greşeală pe chelnerul Sâsoi, chiar în momentul când acesta, aplecat înainte, demara din uşă pe coridor, cu mâna dreaptă ridicată deasupra capului, ducând o tavă. Sâsoi scăpase tava, vărsase supa şi spărsese câteva farfurii, trei adânci şi una întinsă.

Sâsoi afirmă că de vină e fata care spală vasele şi că ea trebuie să plătească paguba. Acum era noapte, trecuse deja de ora zece, jumătate din personal trebuia să plece în curând acasă, însă tot se mai certau din această pricină.

— Mâinile şi picioarele-i tremură, zi şi noapte stă cu sticlă-n braţe, de parcă i-ar fi nevastă, şi-a ţinut nasu-n votcă toată ziua aşa cum stă răţoiul cu ciocu-n apă, şi pe urmă – de ce l-au împins, cică i-au spart farfuriile şi l-au făcut să verse ciorba! Cine te-a împins, diavol saşiu, ucigă-l toaca ce eşti! Cine te-a împins, junghiule şi neruşinatule?

— Ţi-am spus, Matriona Stepanova, să vorbeşti frumos.

— Măcar dacă ar fi meritat să faci scandal şi să spargi farfurii! Dar aşa, seniora Pat-cu-ora, o mironosiţă de bulevard de prea bine, a înghiţit şoricioaică. Vezi bine, hoaşca-i fecioară curată şi, trăind la „Muntenegru”, nu a văzut târfe şi ţapi.

Mişa şi Iura se plimbau de-a lungul coridorului, trecând prin faţa uşii camerei cu tărăşenia. Totul ieşise altfel decât îşi închipuise Aleksandr Aleksandrovici. El se gândise la tragedia unui violoncelist, la ceva demn şi onest. Însă ieşise dracul mai ştie ce. Ceva murdar, scandalos şi în nici un caz pentru copii.

Băieţii aşteptau pe coridor.

— Intraţi la mătuşa, tineri domni, le spunea valetul a doua oară, cu şoapte grăbite. Intraţi, nu mai staţi pe gânduri. E bine, nu trebuie să vă faceţi griji. E cât se poate de bine. Aici nu puteţi aştepta. Astăzi am avut o daraveră, s-au spart nişte vase scumpe. Vedeţi cum alergăm încoace şi încolo. Şi locu-i strâmt. Aşa că intraţi, vă rog.

Băieţii urmară îndemnul.

În cameră, lampa cu petrol fusese luată de pe suportul ei de deasupra mesei şi mutată în spatele unui paravan de scânduri, în cealaltă jumătate a încăperii, de unde se simţea un miros de ploşniţe.

Dincolo de paravan era amenajat un cotlon pentru dormit, despărţit de restul spaţiului şi de privirile indiscrete cu ajutorul unei draperii mobile şi prăfuite. Acum, în zăpăceala generală, uitaseră să lase draperia în jos. Poalele acesteia erau aruncate peste marginea de sus a paravanului. În alcov, lampa era aşezată pe un taburet. Acest colţ era puternic iluminat de jos în sus, ca o rampă de teatru.

Femeia nu încercase să se sinucidă cu şoricioaică, cum credea femeia de la vase, ci cu iod. În cameră persista un miros astringent, nămolos, de nuci verzi, când au coaja încă moale şi se înnegresc la prima atingere.

În spatele paravanului o servitoare ştergea duşumeaua. Altă femeie, pe jumătate dezbrăcată, udă de apă, lacrimi şi transpiraţie, era întinsă în pat, de unde îşi apleca deasupra ligheanului faţa năclăită de părul ud. Imediat băieţii îşi mutară privirile în altă parte, atât de jenantă şi penibilă era priveliştea. Însă Iura apucase să fie uluit de faptul că, în unele poze incomode, încordate, în momente de efort şi tensiune, femeia încetează a mai fi cea reprezentată de sculpturi şi seamănă cu un luptător, musculos, îmbrăcat în chiloţi scurţi, gata să înceapă meciul.

În sfârşit, cei dindărătul paravanului îşi dădură seama că e cazul să coboare draperia.

— Fadei Kazimirovici, dragul meu, unde e mâna dumitale? Dă-mi mâna, se auzea vocea femeii, sugrumată de lacrimi şi greaţă. Ah, prin ce grozăvie am trecut! Ce bănuieli am avut! Fadei Kazimirovici. Mi s-a năzărit. Dar, din fericire, s-a dovedit că nu erau decât nişte prostii scornite de imaginaţia mea zdruncinată. Fadei Kazimirovici, închipuieşte-ţi ce uşurare! Şi în consecinţă. Iată. Sunt vie.

— Liniştiţi-vă, Amalia Karlovna, vă implor să vă liniştiţi. Ce penibil a ieşit totul, zău că-i penibil.

— Mergem imediat acasă! spuse Aleksandr Aleksandrovici.

Băieţii, îngrozitor de stânjeniţi, stăteau în anticamera întunecoasă, lângă pragul părţii separate a încăperii şi, întrucât n-aveau ce face cu ochii, se uitau în profunzimea acesteia, de unde fusese adusă lampa. În colţul acela pereţii erau plini de fotografii, se mai vedea o etajeră cu partituri, un birou ticsit de hârţoage şi albume şi, îndărătul mesei acoperite cu o faţă de masă croşetată, o fată dormea şezând în fotoliu, cu braţele petrecute pe după spătarul acestuia şi cu capul sprijinit de pernă. Trebuie să fi fost moartă de oboseală, dacă putea dormi în zgomotul şi agitaţia aceea.

Venirea lor aici fusese o absurditate, prezenţa lor prelungită devenea indecentă.

— Plecăm imediat, repetă Aleksandr Aleksandrovici. Numai să iasă Fadei Kazimirovici, ca să-mi iau rămas-bun de la el.

Însă de după draperie nu apăru Fadei Kazimirovici, ci altcineva. Era un bărbat corpolent, bine bărbierit, prezentabil şi sigur pe el. Deasupra capului purta lampa luată de pe suport. Lumina o făcu pe fată să se trezească. Ea îi zâmbi, îşi miji ochii şi se întinse.

Văzându-l pe necunoscut, Mişa tresări şi îşi pironi ochii asupra lui. Îl trase pe Iura de mânecă, încercând să-i spună ceva.

— Nu ţi-e ruşine să şuşoteşti într-o casă străină? Ce-or să creadă despre tine? îl opri Iura, nevrând să asculte.

În timpul acesta, între fată şi bărbat avea loc o scenă mută. Nu-şi spuseră nici un cuvânt, făcură doar un schimb de priviri. Însă înţelegerea lor reciprocă era înspăimântător de fermecată, de parcă el ar fi fost un mânuitor de păpuşi, iar ea o marionetă care se supune docilă mişcărilor mâinii lui.

Zâmbetul obosit, care se întinsese pe faţa fetei, o făcea să-şi mijească ochii şi să-şi întredeschidă buzele. Dar privirilor ironice ale bărbatului ea le răspundea cu clipiri complice din ochi. Amândoi erau mulţumiţi că se terminase cu bine, că secretul nu le fusese descoperit şi că sinucigaşa rămăsese în viaţă.

Iura îi mânca pe amândoi din ochi. Din penumbra din care nu-l putea observa nimeni, Iura se uita fix la cercul de lumină împrăştiat de lampă. Spectacolul subjugării fetei era nespus de tainic şi indecent de sincer. Pieptul lui Iura clocotea de sentimente contradictorii, a căror forţă lacomă îi încleştau inima.

Acesta era tocmai lucrul pe care, timp de-un an, el cu Mişa şi cu Tonia îl fixaseră sub denumirea de trivialitate, care nu înseamnă, de fapt, nimic; era acel „ceva” care-i înspăimânta şi-i atrăgea în acelaşi timp, acel „ceva” pe care ei, de la distanţă, îl nimiceau cu vorbele, acel „ceva”, acea forţă se afla acum în faţa ochilor lui Iura, întru totul materială, şi tulbure, şi onirică, nemilos de distrugătoare şi tânguitoare, şi chemătoare în ajutor, şi unde-a dispărut acum filosofia lor infantilă, şi ce-i rămâne de făcut lui Iura?

— Ştii cine-i omul acesta? îl întrebă Mişa după ce ieşiră în stradă. Iura era cufundat în gândurile lui şi nu-i răspunse. E chiar cel care l-a împins pe taică-tu la moarte, dându-i să bea. Ţii minte scena din vagon, despre care ţi-am vorbit?

Iura se gândea la fată şi la viitor, nu la tatăl lui şi la trecut. În prima clipă nici nu înţelese la ce se referă Mişa. Era prea frig pentru ca vorbele să fie limpezi.

— N-ai îngheţat, Semen? întrebă Aleksandr Aleksandrovici.

Plecară acasă.

Partea a III-a.

CRĂCIUN LA FAMILIA SVENTI? KI.

Într-o iarnă Aleksandr Alesksandrovici îi dărui Annei Ivanovna un şifonier de epocă, cumpărat de ocazie. Şifonierul din abanos era atât de mare, încât nu încăpea întreg nici pe-o uşă. Fusese adus în casă în bucăţi şi îşi bătură toţi capul cu amplasamentul. În camerele de jos, nu era potrivit datorită funcţiei sale, iar în cele de sus nu încăpea din pricina gabaritului. În cele din urmă i s-a făcut loc pe palierul scării de sus, chiar lângă uşa de la dormitorul stăpânilor.

Veni să-l asambleze portarul Markel, care-o aduse şi pe fiică-sa Marinka, o fetiţă de vreo şase anişori. Marinka primi un beţişor dulce din aluat de orz. Smiorcăindu-se, lingând beţişorul şi degetele năclăite de zahăr, Marinka privea bosumflată la munca tatălui ei.

Câtva timp, totul merse ca pe roarte. Dulapul creştea văzând cu ochii în faţa Annei Ivanovna. Când nu mai rămăsese decât de pus capacul, femeii îi veni ideea să-l ajute pe Markel. Se urcă pe fundul înalt al dulapului şi, clătinându-se, împinse un perete lateral, care nu se ţinea decât în dopurile de lemn de jos. Frânghia, cu care Markel legase în grabă lateralele, se desfăcu. Împreună cu scândurile care se prăvăliră pe duşumea, căzu pe spate şi Anna Ivanovna, lovindu-se rău.

— Of, doamnă dragă! exclamă Markel, care se repezise s-o ajute. Cine v-a pus să vă băgaţi în treaba asta? Osul, osul pipăiţi-l. Osul contează, carnea n-are a face, se vindecă iute şi, cum se zice, nu-i decât pentru plezir femeiesc. Nu mai zbiera, Irod mic ce eşti! se răstise el la Marinka. Şterge-ţi mucii şi du-te la mă-ta! Eh, doamnă, chiar credeţi că nu încropeam şi fără dumneavoastră antimoniul ăsta de haine? Sigur că da, la prima vedere par portar de-adevăratelea, dar dacă judecăm drept, mi-s tâmplar de meserie. N-o să mă credeţi, dar multă mobilă mi-a trecut prin mână, multe dulapuri şi bufete, adică le-am lăcuit sau le-am făcut din lemn de mahon sau de nuc. Şi ca să zic aşa, ce mai chilipiruri am avut ca să mă însor cu fete bogate. Iertaţi că vă spun aşa, pe sub nas mi-au trecut, mi-au zburat. Şi numai băutura, bat-o vina, numai votca a fost de vină că am ajuns unde-am ajuns.

Markel îi împinse un fotoliu şi o ajută pe Anna Ivanovna să se aşeze, lăsând-o să geamă şi să-şi frece locul lovit. Acesta refăcu dulapul şi-i puse capacul, după care îi spuse:

— Acuşi îi punem uşile şi-i gata de expoziţie.

De-atunci Anna Ivanovna n-a mai putut suferi şifonierul. Prin forme şi dimensiuni, semăna cu un catafalc sau cu o criptă regală şi îi insufla o Spaimă superstiţioasă. Îl porecli „Mormântul lui Ascold1”. Prin acest nume, Anna Ivanovna subînţelegea calul lui Oleg2, cel care îi provocase moartea stăpânului său. Femeie cu lecturi haotice, Anna Ivanovna încurca noţiunile contigue.

După această căzătură, Anna Ivanovna începu să fie predispusă la boli de plămâni.

Toată luna noiembrie, a anului 1911 Anna Ivanovna şi-o petrecu la pat, având pneumonie.

În primăvara anului următor, Iura şi Mişa Gordon trebuiau să termine Universitatea, iar Tonia Cursurile Superioare de Fete. Iura absolvea medicina, Tonia ştiinţele juridice, iar Mişa filologia, la secţia de filosofie.

În sufletul lui Iura toate erau dislocate şi amestecate, toate erau acut de originale – părerile, obişnuinţele şi predispoziţiile. Era neobişnuit de impresionabil, iar ineditul viziunilor sale nu putea fi descris.

Însă, cu toată marea sa atracţie faţă de artă şi de istorie, Iura nu ezitase la alegerea carierei. Considera că arta nu poate fi o vocaţie, la fel cum profesii nu pot fi veselia înnăscută sau înclinaţia spre melancolie. Îl interesau fizica, ştiinţele naturii şi era de părere că, în viaţa sa practică, omul trebuie să se ocupe cu ceva folositor pentru toată lumea. De aceea alesese medicina.

Cu patru ani în urmă, boboc fiind, îşi petrecuse un semestru întreg în subsolul universităţii, studiind anatomia pe cadavre. Cobora scara în spirală care ducea spre subsol. În profunzimea teatrului anatomic se înghesuiau în grupe şi unul câte unul studenţi pletoşi. Unii toceau, înconjurându-se de oase şi frunzărind manuale soioase şi jerpelite, alţii făceau disecţii, tăcuţi, prin colţuri, în timp ce alţii se ţineau de ghiduşii, spuneau bancuri şi fugeau după şobolanii care alergau bezmetici, pe pardoseala de piatră a morgii. În semiobscuritatea ei, ca fosforul, îşi străluminau goliciunea cadavrele unor necunoscuţi, tineri sinucigaşi fără identitate, femei înecate bine păstrate şi încă neatinse de descompunere. Sărurile de alumină cu care fuseseră injectate le făceau mai tinere, conferindu-le o rotunjime înşelătoare a formelor. Cadavrele erau deschise, disecate şi preparate, iar frumuseţea corpului omenesc rămânea aceeaşi la orice mărunţire astfel încât uimirea încercată în faţa unei ondine întregi, aruncate brutal pe masa de zinc, nu se stingea nici atunci când te aflai în faţa unui braţ sau a unei mâini amputate din trupul ei. Subsolul mirosea a formol şi fenol, iar prezenţa misterului se simţea în toate, începând cu destinul neştiut al acestor cadavre răstignite şi sfârşind cu însuşi misterul vieţii şi al morţii, care, în acest subsol, se simţea ca la el acasă, ca la cartierul lui general.

Glasul acestui mister, care acoperea totul, îl urmărea pe Iura, tulburându-l în timpul disecţiilor. Şi, la fel, multe alte lucruri îi tulburau viaţa. Se obişnuise cu ele şi acest obstacol deviant nu-l deranja.

Iura gândea bine şi scria foarte bine. Încă de când era gimnazist visa la proză, la o carte care să descrie viaţa, între paginile căreia să poată plasa, sub forma unor cuiburi explozive, toate lucrurile zguduitoare pe care izbutise să le vadă sau să le inventeze. Însă pentru o asemenea carte era prea tânăr şi de aceea scria deocamdată poezii, aşa cum un pictor zugrăveşte toată viaţa schiţe pentru o pictură de mari proporţii.

Iura le ierta versurilor păcatul venirii pe lume, pentru că erau pline de energie şi originale. Aceste două calităţi, energia şi originalitatea, Iura le considera indicii ale realismului care, în rest, sunt lipsite de obiect, deşarte şi inutile.

Iura îşi dădea seama ce rol important jucase unchiul în formarea caracterului lui.

Nikolai Nikolaevici locuia la Lausanne. În cărţile tipărite acolo în limba rusă şi în traduceri, acesta îşi dezvolta ideea mai veche asupra istoriei ca un al doilea univers edificat de omenire drept răspuns la fenomenul morţii, univers construit cu ajutorul fenomenelor timpului şi memoriei. Sufletul acestor cărţi îl constituia o nouă înţelegere a creştinismului, iar consecinţa lor imediată o reprezenta o nouă concepţie asupra artei.

Chiar mai mult decât pe Iura, aceste idei îl influenţaseră pe prietenul lui. Sub înrâurirea acestora, Mişa Gordon se hotărâse să se specializeze în filosofie. La facultate, frecventa cursurile de teologie şi chiar se gândea să se transfere mai târziu la academia teologică.

Pe Iura influenţa unchiului îl dezvolta şi îl elibera, în timp ce pe Mişa îl paraliza. Iura înţelegea că un mare rol în pasiunile lui Mişa îi revine originii acestuia. Din delicateţe plină de grijă, nu încerca să-l facă pe Mişa să renunţe la planurile sale bizare. Însă adeseori ar fi vrut să-l vadă pe acesta empiric, mai aproape de viaţă.

Pe la sfârşitul lui noiembrie, Iura se întoarse seara târziu de la universitate, foarte obosit şi flămând, pentru că nu mâncase nimic toată ziua. I se spuse că în după-amiaza acelei zile se iscase o panică grozavă în casă, că Anna Ivanovna avusese convulsii şi că deja consultase câţiva medici. Voiseră chiar să trimită după preot, însă renunţaseră mai pe urmă. Acum se simte mai bine, este conştientă şi poruncise ca Iura să fie trimis la ea de îndată ce se întoarce acasă.

Fără să se mai schimbe, Iura se duse în dormitorul ei.

Camera mai păstra încă urmele zăpăcelii recente. Cu mişcări neauzite, infirmiera aranja ceva pe noptieră. Peste tot zăceau aruncate şerveţele şifonate şi prosoape umede, care fuseseră folosite drept comprese. Apa din lighean era aproape roz din pricina expectoraţiilor de sânge, iar la fundul ei se vedeau fiole sparte şi tampoane de vată.

Bolnava era leoarcă de transpiraţie şi, cu vârful limbii, îşi lingea buzele uscate. Era mult mai palidă la faţă decât dimineaţă, când Iura o văzuse pentru ultima dată.

„Oare nu o fi o greşeală de diagnostic? se gândi el. Are toate simptomele de congestie pulmonară crupoasă. Cred că asta-i criza.”

După ce îi dădu bună seara Annei Ivanovna şi după ce rosti cele câteva vorbe gratuite de încurajare, care se rostesc în situaţii asemănătoare, Iura îi făcu semn infirmierei să plece. Luând-o pe Anna Ivanovna de mână ca să-i controleze pulsul, voi să-şi scoată stetoscopul din buzunarul vestonului. Cu o clătinare din cap, femeia îi dădu a înţelege că e inutil. Iura pricepu că aceasta avea nevoie de altceva. Adunându-şi puterile, Anna Ivanovna spuse:

— Au vrut să cheme preotul. Moartea atârnă deasupra mea. Se poate întâmplă în orice clipă. Mergi să-ţi scoţi un dinte şi ţi-e frică, ştii că o să te doară şi te pregăteşti. Dar acum nu-i vorba de-un dinte, ci de viaţa toată. zang, şi-a ieşit din tine, ca smulsă cu cleştele. Şi ce-i asta? Nimeni nu ştie. Şi mă doare inima şi mi-e frică.

Anna Ivanovna tăcu. Lacrimile îşi şiroiau pe obraji. Iura tăcea şi el. Peste câteva clipe, femeia continuă:

— Eşti talentat. Şi talentul tău. nu-i ca la toată lumea. Trebuie să ştii. Spune-mi ceva. Calmează-mă.

— N-am ce vă spune, îi răspunse Iura, se frământă pe scaun, se ridică, făcu câţiva paşi şi se aşeză la loc. În primul rând, mâine o să vă simţiţi mai bine. Sunt toate semnele, răspund cu capul pentru asta. Şi moartea, conştiinţa, credinţa în înviere. Vreţi să ştiţi părerea mea de naturalist? N-ar fi mai bine s-o lăsăm pe altă dată? Nu? Vreţi chiar acum? Voia dumneavoastră. Numai că-i greu de spus aşa, dintr-o dată.

Şi improviză pe loc o conferinţă întreagă, de se miră singur cum de i-a ieşit.

— Învierea. În forma rudimentară în care este afirmată pentru consolarea celor slabi, nu-mi spune nimic.

Întotdeauna am înţeles altfel cuvintele lui Hristos despre morţi şi despre vii. Unde să încapă cohortele acestea acumulate de-a lungul tuturor mileniilor? N-ar avea loc în tot universul, iar Dumnezeul, binele şi sensul ar trebui să plece din lumea asta. Ar fi striviţi în această înghesuială animalică, lacomă.

Însă în acelaşi timp viaţa, care-i etern aceeaşi, umple universul şi, clipă de clipă, se înnoieşte în infinite combinaţii şi metamorfoze. Dumneavoastră, de pildă, vă puneţi întrebarea dacă veţi învia, însă, de fapt, aţi înviat născându-vă şi nici nu v-aţi dat seama de acest lucru.

Vă întrebaţi dacă o să vă doară, dacă ţesuturile vor simţi descompunerea. Adică vă întrebaţi ce se va întâmpla cu conştiinţa dumneavoastră. Dar ce e conştiinţa? Să vedem. A dori în mod conştient să adormi înseamnă insomnie sigură, a dori conştient să simţi funcţionarea propriei digestii înseamnă să-i distrugi inerţia. Conştiinţa e o otravă, un mijloc de autointoxicare pentru subiectul care într-adevăr face apel la ea. Ea e lumina care iradiază în afară, ea ne luminează drumul ca să nu ne împiedicăm. Ea e farul care arde înaintea locomotivei. Întorcându-i lumina spre înăuntru, provocăm o catastrofa.

Deci ce se va întâmpla cu conştiinţa dumneavoastră? Da, cu a dumneavoastră. Însă cine, ce sunteţi dumneavoastră? Aici e buba. Să încercăm să aflăm. Cum vă reprezentaţi propria fiinţă, care parte din propria dumneavoastră alcătuire v-aţi conştientizat-o întotdeauna? Rinichii, ficatul, vasele sanguine? Nu, oricâte eforturi aţi face, vă revedeţi mintal în manifestările dumneavoastră active şi exterioare, în rezultatele muncii, în familie, în alţii. Şi acum fiţi atentă. Omul din alţi oameni este sufletul omului. Iată ce sunteţi dumneavoastră, iată prin ce conştiinţa dumneavoastră a respirat, s-a hrănit şi s-a delectat toată viaţa. Prin sufletul, nemurirea şi viaţa dumneavoastră în ceilalţi. Şi? Aţi fost în ceilalţi, în ceilalţi veţi rămâne. Şi pentru dumneavoastră n-are importanţă dacă toate acestea se vor numi memorie. Veţi fi tot dumneavoastră, integrată în viitor.

Acum, ultima problemă. Nu trebuie să vă îngrijoraţi. Moartea nu există. Ea nu ţine de competenţa noastră. Da, talentul e cu totul altceva, e al nostru, e descoperirea noastră. Iar talentul, în sensul său cel mai larg, este harul vieţii.

Moarte nu va fi, spune Ioan Teologul. Ia ascultaţi ce simplă e argumentaţia lui. Moartea nu va fi pentru că ceea ce a fost a trecut. E aproape ca şi cum ai spune: moarte nu va fi, pentru că aşa ceva am văzut, e-un lucru vechi, de care ni s-a urât şi acum avem nevoie de ceva nou, iar noul este viaţa veşnică.

În timpul peroraţiei se plimbase tot timpul prin cameră.

— Dormiţi, spuse el, apropiindu-se de pat şi punându-şi mâna pe fruntea Annei Ivanovna.

După câteva minute femeia adormi. Iura ieşi încet din cameră şi-i spuse Egorovnei s-o trimită pe infirmieră în dormitor. „Ce naiba, se gândi el, mă fac un şarlatan. Descânt, vindec prin puterea mâinii.”

A doua zi Anna Ivanovna se simţi mai bine.

Anna Ivanovna continua să se întremeze. Pe la mijlocul lui decembrie încercă să se dea jos din pat, dar era încă prea slăbită. De aceea a fost sfătuită să stea deocamdată la pat.

Trimitea adeseori după Iura şi Tonia şi, ceasuri în şir, le povestea despre copilăria ei, petrecută la Varâkino, proprietatea bunicului lor de pe malul fluviului Rânva din Urali. Iura şi cu Tonia nu fuseseră niciodată acolo, însă Iura, din cuvintele ei, îşi forma cu uşurinţă o imagine asupra acelor cinci mii de deseatine1 de pădure seculară, de nepătruns, neagră ca noaptea, în care, în două-trei locuri, se înfige ca un cuţit râul iute, cu fundul pietros şi cu pripoare înalte pe malul moşiei familiei Krueger.

Tocmai în zilele acelea lui Iura şi Toniei li se coseau primele lor haine de seară: Iura urma să capete o redingotă, iar Tonia o rochie lungă din atlas alb, cu un mic decolteu. Voiau să inaugureze toaletele la sărbătoarea tradiţională a bradului, pe care an de an o dădea Sventiţki.

Costumul şi rochia fură aduse în aceeaşi zi. Iura şi Tonia le probară, rămăseseră mulţumiţi şi nu se dezbrăcaseră încă de hainele noi, când venise Egorovna ca să-i cheme la Anna Ivanovna. Aşa că apărură în faţa acesteia în ţinută de gală.

Văzându-i, ea se ridică într-un cot, îi privi dintr-o parte, le spuse să se întoarcă, apoi exclamă:

— Foarte bine. Excelent. Nu ştiam că sunt gata. Tonia, ia mai învârteşte-te o dată. Nu, nu-i nimic. Mi s-a părut că platca e puţin încreţită. Ştiţi de ce v-am chemat? Dar mai întâi vreau să vorbesc cu tine, Iura.

— Ştiu, Anna Ivanovna. Eu v-am trimis scrisoarea, ca s-o citiţi. Dumneavoastră, ca şi Nikolai Nikolaevici, sunteţi de părere că nu trebuia să renunţ. Aveţi răbdare o clipă. Nu e bine să faceţi efort ca să vorbiţi. Acuşi vă explic totul, deşi ştiţi cam despre ce este vorba.

Deci se desfăşoară un proces cu privire la moştenirea familiei Jivago, proces care nu are alt scop decât ca avocaţii să câştige şi statul să-şi primească cheltuielile de judecată. Însă, în realitate, nu există nici un fel de inoştenire, există doar datorii şi încurcături şi, pe deasupra, murdăria care iese la iveală. Dacă ar fi existat ceva care putea fi transformat în bani, credeţi că i-aş fi făcut cadou tribunalului şi n-aş fi pus mâna pe ei? Problema e că litigiul e exagerat şi, decât să scormonesc în acest gunoi, e mai bine să renunţ la averea mea inexistentă şi s-o cedez câtorva rivali de paie şi câtorva uzurpatori invidioşi. Ştiu de mult că o oarecare Madame Alice, care locuieşte cu copiii la Paris şi-şi zice Jivago, are pretenţii. Dar s-au ridicat şi alte revendicări, despre care n-am ştiut nimic până acum.