Slavă Domnului, s-au potolit, nu mai bate nimeni în uşă. Au văzut că nu le deschide nimeni, au dat din mână şi au plecat. Pe care îl aduce naiba pe vremea asta? Poate că o fi Ustinia? Nu, ea are cheile ei. Doamne, ce grozăvie, iar au început să bată!
Asta chiar că-i o porcărie! Să zicem că Jivago nu intră la socoteală. Mâine pleacă şi-i deja cu gândul în Moscova sau pe drum. Dar ce poamă-i Galiullin! Cum poate sforăi sau dormi liniştit auzind asemenea bătăi în uşă, chib zuind că în cele din urmă se va ridica ea, o bătrână slabă şi neajutorată, ca să deschidă nu se ştie cui, pe o asemenea noapte îngrozitoare, în această ţară îngrozitoare?
Galiullin! se dumiri ea brusc. Care Galiullin? O asemenea neghiobie îi putea trece prin cap doar pentru că era buimacă de somn. Care Galiullin, dacă-i dus de mult? Ea însăşi, împreună cu Jivago, îl ascunsese şi îl îmbrăcase în haine civile, după care îi explicase ce drumuri şi sate sunt în ţinut, ca să ştie pe unde să fugă după ce se întâmplase masacrul acela oribil din gară, când fusese omorât comisarul Hinz, iar Galiullin fusese urmărit din Biriuci până-n Meliuzeevo, când se trăsese asupra lui din urmă şi fusese căutat prin tot oraşul Galiullin!
Dacă nu s-ar fi întâmplat camioanele acelea, n-ar mai fi rămas piatră peste piatră din tot oraşul. Avuseseră noroc cu divizia de blindate care trecea prin oraş. I-au apărat pe locuitori, potolindu-i pe ticăloşi.
Furtuna se potolea, îndepărtându-se. Tuna mai rar şi mai înfundat, de departe. Ploaia contenea câteva minute în şir, iar apa, susurând uşor, continua să curgă în jos pe frunze şi prin burlane. Scăpărările tăcute ale fulgerelor sclipeau în camera mademoisellei, întârziind o clipă, ca şi cum ar fi căutat ceva.
Deodată bătăile din uşă, care nu se mai auziseră multă vreme, începură din nou. Cineva avea nevoie de ajutor şi de aceea bătea cu disperare în uşă, înteţindu-şi bocănitul. Iar se stârnise vântul. Iar se pornise ploaia.
— Imediat! strigă mademoiselle nici ea nu ştia cui, speriindu-se singură de glasul ei.
O bănuială neaşteptată îi trecu prin minte. Dându-se jos de pe pat şi băgându-şi picioarele în papuci, îşi aruncă halatul pe umeri şi se repezi să-l trezească pe Jivago, ca să nu-i mai fie frică în singurătate. Însă şi acesta auzise bătăile şi cobora scările cu o lumânare în mână. Amândoi aveau aceleaşi bănuieli.
— Jivago! Jivago! Bate cineva în uşa de la intrare şi mi-e frică să deschid! strigă ea în franceză şi adăugă în ruseşte: Ai vezi e Lar sau locot Gaiul.
Trezit de acelaşi zgomot, Iuri Andreevici se gândise că trebuie să fie cineva cunoscut ori Galiullin, oprit de cine ştie ce piedici şi întors aici, unde ştia că va fi ascuns, ori sora Antipova, întoarsă din drum din pricina unor greutăţi.
În vestibul, doctorul îi dădu luminarea mademoisellei, răsuci cheia în broască şi trase zăvorul. O pală de vânt îi smulse clanţa din mână, îi stinse luminarea şi îi împroşcă pe amândoi cu stropi reci de ploaie.
— Cine-i acolo? Cine-i acolo? strigau de-a valma în întuneric mademoiselle şi doctorul, însă nu le răspundea nimeni.
Deodată, auziră bătăile în alt loc, la uşa de serviciu sau, cum începuse să li se năzărească, în fereastra dinspre parc.
— Cred că-i vântul, spuse doctorul. Dar ca să fim cu conştiinţa împăcată, duceţi-vă până la intrarea de serviciu, iar eu rămân aici, ca să nu ne pierdem unul de altul, în cazul în care într-adevăr e cineva şi zgomotul nu are altă cauză.
Mademoiselle dispăru în întunericul casei, iar doctorul ieşi sub copertina scării. Obişnuindu-se cu întunericul, ochii lui începură să desluşească semnele zorilor.
Ca smintiţi, norii fugeau deasupra oraşului ca şi cum i-ar fi gonit cineva din urmă. Şi zdrenţele lor zburau atât de jos, încât mai că atingeau copacii care se aplecau în aceeaşi direcţie de parcă cineva ar fi măturat cerul cu coroanele lor. Ploaia biciuia peretele de lemn al casei, înnegrindu-l şi mai mult.
— Ei, cum e? o întrebă doctorul pe mademoiselle, care se întorsese.
— Aţi avut dreptate. Era nimeni. Şi îi povesti cum a umblat prin toată casa. În oficiu geamul fusese spart de o creangă de tei şi pe duşumea se lăţiseră băltoace uriaşe. La fel era şi în fosta cameră a Larei: pe duşumea era o adevărată mare, un ocean.
— Iar aici s-a rupt oblonul şi se izbeşte de encadrament. Vedeţi? Asta-i explicaţia.
Mai vorbiră câtva timp, închiseră uşa şi plecară la culcare, regretând amândoi că alarma fusese falsă.
Fuseseră siguri că, deschizând uşa din faţă, în casă va intra femeia pe care o cunoşteau amândoi atât de bine, udă până la piele şi zgribulită, pe care ei vor tăbărî cu întrebările în timp ce ea avea să se scuture. Apoi, după ce se va fi schimbat, va veni să-şi usuce hainele la soba încă încinsă din bucătărie şi le va povesti despre nenumăratele ei ghinioane, netezindu-şi părul şi râzând.
Fuseseră atât de siguri de asta, încât, după ce închiseră uşa, această siguranţă rămăsese afară, la colţul casei, sub forma fantomei de apă a acelei femei sau ca o imagine care continua să li se năzărească dincolo de cotul străzii.
Vinovatul indirect al tulburărilor de la gară era considerat telegrafistul din Biriuci, Kolea Frolenko.
Kolea era fiul unui cunoscut ceasornicar din Meliuzeevo, unde toţi îl cunoşteau din faşă. Când era mic, venea în vizită la cineva dintre servitorii de la Razdolnoe şi se juca, sub supravegherea mademoisellei, cu cele două fete ale contesei. Mademoiselle îl cunoştea bine pe Kolea. Atunci băiatul începuse chiar să înţeleagă puţin franţuzeşte.
În Meliuzeevo, lumea se obişnuise să-l: vadă în orice anotimp pe Kolea îmbrăcat uşor, fără căciulă, cu pantofi de pânză în picioare, călare pe bicicletă. Fără să se ţină de ghidon, cu mâinile încrucişate pe piept, pedala pe şosea şi prin oraş şi se uita la stâlpi şi cabluri, verificând starea reţelei.
Printr-o linie telefonică secundară a căii ferate, câteva case din oraş erau conectate la centrala gării. Această linie era controlată de Kolea, de biroul de mişcare.
Acolo avea de lucru până peste cap: telegraful feroviar, telefonul şi uneori, când Povarihin, şeful staţiei, pleca undeva, tot Kolea se îngrijea de semnalizare şi blocare, manipulând aparatele care se găseau tot în biroul de mişcare.
Necesitatea de a supraveghea simultan câteva mecanisme îi impusese lui Kolea un stil special de a vorbi, încâlcit, întretăiat, enigmatic, la care făcea apel când nu dorea să răspundă sau nu voia să intre în discuţie cu cineva. Se spunea că, în ziua tulburărilor, abuzase prea mult de acest drept al lui.
Într-adevăr, prin eschivările lui anihilase toate intenţiile bune ale lui Galiullin, care telefonase din oraş şi, poate fără voia lui, dăduse evenimentelor un curs fatal.
Galiullin îl rugase să-l cheme la telefon pe comisar, care se afla în gară sau prin apropiere, voind să-i spună că vine imediat acolo şi să-l roage să-l aştepte şi să nu întreprindă nimic fără el. Kolea îl refuzase pe Galiullin sub motivul că linia e ocupată cu semnalizarea trenului care venea spre Biriuci, însă se făcuse luntre şi punte să reţină la staţia vecină trenul care aducea cazacii.
Când totuşi eşalonul sosise, Kolea nu-şi putuse ascunde nemulţumirea.
Locomotiva se târâse încet sub acoperişul umbros al rampei şi se oprise chiar în faţa ferestrei uriaşe a biroului de mişcare. Kolea dăduse în lături perdeaua grea din postav cenuşiu, pe faldurile căreia erau imprimate iniţialele căii ferate. Pe pervazul de piatră era o tavă mare, cu o cană uriaşă de apă şi cu un pahar din sticlă groasă. Kolea îşi turnă apa în pahar, sorbi câteva înghiţituri şi se uită pe fereastră.
Mecanicul îl observă pe Kolea din cabina lui şi îi făcuse un semn prietenesc cu capul. „Ho, târâtură puturoasă, ploşniţă de copac ce eşti!”, se gândi Kolea cu ură, scoase limba la mecanic şi-l ameninţă cu pumnul. Mecanicul nu numai că înţelese mimica lui Kolea, dar, strângând din umeri şi rotindu-şi capul spre vagoane, izbutise să-i dea a înţelege: „Ce era să fac? Fă-o tu pe viteazul. El e cu puterea”. „Oricum eşti o târâtură şi-un netrebnic”, îi răspunse prin mimică Kolea.
Caii fură coborâţi din vagoane. Se împotriveau, nu voiau să iasă. Bocănitul înfundat al copitelor pe scândurile planurilor înclinate fu înlocuit de ţăcănitul sonor al potcoavelor pe caldarâmul peronului. Caii, care se ridicau pe picioarele din spate, fură conduşi peste câteva rânduri de şine. Liniile se terminau cu două rânduri de vagoane abandonate, garate pe şine ruginite, năpădite de iarbă. Distrugerea lemnului, de pe care ploile spălaseră vopseaua şi în care mişunau acum viermii şi umezeala, le restituise vagoanelor casate fosta înrudire cu pădurea vie, care începea de partea cealaltă a garniturilor, cu bureţii de iască ce mâncau trunchiurile mestecenilor, cu norii, care se înghesuiau deasupra lor.
Ajunşi la lizieră, cazacii primiseră comanda să încalece şi să atace pârloagele.
Rebelii din regimentul 212 fură înconjuraţi. Printre copaci, călăreţii par întotdeauna mai înalţi şi mai impozanţi decât în câmp deschis. Aceştia făcură impresie asupra soldaţilor, deşi aveau şi ei puşti în bordeie. Cazacii îşi scoaseră săbiile.
În interiorul cercului alcătuit de călăreţi, pe o stivă de lemne se urcă Hinz şi le ţinu o cuvântare celor din încercuire.
Ca de obicei, le vorbi iarăşi despre datoria orăşenească, despre semnificaţia patriei şi despre alte asemenea materii înalte. Aici însă aceste noţiuni nu-şi găsiră audienţa potrivită. Gloata era prea numeroasă. Oamenii care o alcătuiau suferiseră destule în timpul războiului, se sălbăticiseră şi erau obosiţi. Cuvintele pe care le rostea Hinz li se băgaseră de mult cu sila în urechi. Această mulţime fusese pervertită de cele patru luni de linguşeli venite din dreapta şi din stânga. Oamenii simpli din această gloată erau dezamăgiţi de numele nerusesc al oratorului şi de accentul lui baltic.
Hinz simţea că discursul lui este prea lung şi îi era ciudă pe el însuşi, însă credea că vorbeşte mai mult pentru a fi mai pe înţelesul oamenilor, care în loc de recunoştinţă îl răsplăteau cu o expresie de indiferenţă şi de plictiseală duşmănoasă. Iritându-se din ce în ce mai mult, se decise să apeleze la vorbe mai tari şi îşi puse la bătaie ameninţările pe care le ţinuse până atunci în rezervă. Surd la mârâitul crescând al mulţimii, le aminti că au fost înfiinţate şi funcţionează tribunalele militare revoluţionare şi, sub ameninţarea cu moartea, le cerea să depună armele şi să-i predea pe instigatori. Dacă nu vor face acest lucru, le spunea Hinz, demonstrează că sunt trădători, trădători inconştienţi, netrebnici care şi-au luat nasul la purtare. Aceşti oameni însă se dezobişnuiseră de acest ton.
Începură să mugească vreo câteva sute de glasuri. „Ai vorbit. Ţi-ajunge. Gata”, strigau ei cu voci groase şi aproape fără furie. Însă se auziră şi voci subţiri, isterice, acordate pe ură. Acestor voci oamenii începură să le dea ascultare. Strigau;
— Aţi auzit, tovarăşi, cum suduie? Ca pe vremuri! Nu s-a isprăvit cu năravurile ofiţereşti! Deci noi suntem trădători? Dar tu cine eşti, înălţimea Voastră? N-are rost să ne pierdem vremea cu el. Nu vedeţi că-i neamţ, trimis să ne aiurească? Hei, ia arată actele, sânge albastru ce eşti! Şi voi, câini ai stăpânirii, ce-aţi rămas cu gurile căscate? Hai, prindeţi-ne, legaţi-ne, sfâşiaţi-ne!
Dar ghinionistul discurs al lui Hinz şi cazacilor le plăcea din ce în ce mai puţin. „Toţi suntem nişte mitocani şi nişte porci. S-a găsit boierul!”, şuşoteau ei. Mai întâi câte unul, apoi din ce în ce mai mulţi, începură să-şi pună săbiile în teacă. Unul câte unul descălecau. Când fură pedeştri, o porniră în dezordine spre mijlocul poienii, unde erau înghesuiţi cei din regimentul 212. Toate ieşiră pe dos. Începu fraternizarea.
— Trebuie să dispăreţi fără să vă bage în seamă, îi spuneau lui Hinz, îngrijoraţi, ofiţerii de cazaci. La trecerea de nivel este maşina dumneavoastră. Trimitem pe cineva să-i spună şoferului s-o tragă mai aproape. Plecaţi mai iute.
Hinz îi ascultă, însă, întrucât i se părea umilitor să plece pe ascuns, o porni spre gară fără precauţiile de rigoare, aproape în văzul tuturor. Mergea peste măsură de tulburat, forţându-se din orgoliu să păşească normal, calm.
Deja gara era destul de aproape, pădurea se întindea chiar până la ea. La marginea lizierei, când vedea deja liniile, se întoarse pentru prima oară şi se uită în urmă. După el veneau câţiva soldaţi cu armele în mână. „Ce vor?”, se întrebă Hinz şi grăbi pasul.
Acelaşi lucru îl făcură şi urmăritorii lui. Distanţa dintre el şi poteră nu se schimbase. În faţă se vedea zidul dublu al vagoanelor stricate. Depăşindu-le, Hinz o luă la fugă. Trenul care îi adusese pe cazaci fusese garat. Liniile erau libere. Hinz le traversă în goană.
Din viteză sări pe peronul înalt. În acest timp, de după vagoanele stricate apărură soldaţii care-l urmăreau. Povarihin şi Kolea îi strigară ceva lui Hinz, făcându-i semn să intre în clădirea gării, unde l-ar fi salvat.
Însă iarăşi simţul onoarei, cultivat de generaţii, sentimentul acesta de citadin, de sacrificiu, nepotrivit în aceste împrejurări, îi bară drumul spre salvare. Cu un efort supraomenesc, încercă să-şi potolească bătăile inimii care-i clocotea în piept.
— Trebuie să le strig: „Fraţilor, dezmeticiţi-vă, ce spion sunt eu?”, se gândi el. Trebuie să le spun ceva din inimă, care să-i trezească la realitate şi să-i oprească.
În ultimele luni sentimentul de eroism, de strigăt al sufletului se legase în el în mod inconştient de podiumuri şi tribune, de scaune de pe care, urcându-te, puteai arunca mulţimii o chemare, puteai rosti ceva însufleţitor.
Lângă uşa gării, sub clopotul staţiei, era un butoi mare. Capacul era bine pus. Hinz sări pe butoi şi rosti spre cei care se apropiau câteva cuvinte din suflet, neomeneşti şi incoerente. Curajul nebun al acestui gest făcut la doi paşi de uşa deschisă a gării, unde ar fi putut intra, îi surprinse şi îi opri din cursă pe soldaţi. Îşi lăsară armele în jos. Dar Hinz călcă pe marginea capacului şi-l răsturnă, un picior i se afundă în apă, altul îi rămase în afara butoiului, astfel că se pomeni călare pe marginea acestuia.
Văzând această stângăcie, soldaţii izbucniră în râs şi cel mai avansat dintre ei îl împuşcă în gât, omorându-l pe loc. Ceilalţi îşi înfipseră baionetele în el.
Mademoiselle îi telefonă lui Kolea şi îi spuse să-i găsească doctorului un loc bun în tren, ameninţându-l că, în caz contrar, va da în vileag nişte lucruri neplăcute pentru Kolea.
Răspunzându-i mademoisellei, ca de obicei, Kolea mai purta o discuţie telefonică şi, judecind după fracţiile zecimale care îi împodobeau vorbirea, transmitea în alt loc ceva cifrat.
— Pskov, comnord, mă auzi? Care rebeli? Care mână? Da' de unde, mademoiselle? Minciună, chiromanţie. Lăsaţi-mă în pace, mă deranjaţi, închideţi. Pskov, comnord. Pskov. Treizeci şi şase virgulă zero cincisprezece. Ah, mânca-v-ar câinii, s-a rupt banda! A? A? Nu aud. Iar dumneavoastră sunteţi, mademoiselle? V-am spus omeneşte că nu se poate, nu pot. Vorbiţi cu Povarihin. Minciună, chiromanţie. Treizeci şi şase. ah, la naiba. nu mă mai bateţi la cap, mademoiselle.
Iar mademoiselle îi spuse:
— Nu-mi arunca mie praf în ochi, chiroman, Pskov, Pskov, chiroman, te dau de gol, dacă mâine nu-l urci pe doctor în vagon şi nici nu mai stau de vorbă cu tine, ucigaş şi mic Iuda, trădător.
Când plecă Iuri Andreevici era zăpuşeală. Iar se apropia furtuna, ca acum trei zile.
În mahalaua din preajma gării, casele de lut şi gâştele, care umblau prin iarba murdărită de cojile seminţelor de floarea-soarelui, păreau speriate sub privirea imobilă a cerului negru, gata să se dezlănţuie.
Din pragul clădirii gării începea o poiană largă, care se întindea de ambele părţi. Iarba poienii era peste tot strivită şi acoperită complet de mulţimea imensă a oamenilor care aşteptau cu săptămânile trenuri în direcţia de care avea fiecare nevoie. în mulţime erau bătrâni în sumane cenuşii, care, în soarele sufocant, se plimbau de la un grup la altul în căutare de ştiri şi zvonuri. Adolescenţi tăcuţi, cam de paisprezece ani, stăteau culcaţi, sprijiniţi într-un cot, ţinând în mâini câte-o vargă, de parcă ar fi păzit nişte animale. Cu cămăşuicile în vânt, printre picioarele lor se târau frăţiorii şi surioarele lor cu poponeţele roz. Cu picioarele întinse şi lipite unul de altul şedeau mamele lor, cu sugarii strânşi la piept, sub zidurile lor strâmb încheiate.
— S-au răspândit toţi ca berbecii când au început împuşcăturile. Nu le-a plăcut! spunea cu ciudă Povarihin, şeful staţiei, strecurându-se împreună cu doctorul printre oamenii culcaţi pe duşumeaua gării şi în dreptul uşii.
— Într-o clipă gazonul s-a eliberat! Am văzut şi noi cum arată iarba. Ne-am bucurat! Că de patru luni, de când cu şatra asta, uitasem cum arată. Uite, aici a zăcut cadavrul. E de-a mirării: am văzut atâtea în războiul ăsta, s-ar zice că-s obişnuit cu ororile, dar mi s-a făcut milă de ele! Şi ce-i mai important e că a fost o absurditate. De ce l-au omorât? Ce rău le-a făcut? Păi, ăştia-s oameni? Se zice că familia lui îl iubea. Acum la dreapta, vă rog, în biroul meu. Nici să nu vă gândjţi că o să urcaţi în primul tren, v-ar strivi mulţimea. Vă urc eu într-altul, local. Noi îl formăm, începem imediat. Dar până nu urcaţi, să nu spuneţi nimănui o vorbă! Ar fi în stare să sfarme vagoanele înainte de cuplare. Schimbaţi la noapte la Suhinici.
Când garnitura pregătită în secret începu să fâe împinsă cu spatele dindărătul clădirii depoului, toată mulţimea de pe pajişte se repezi spre vagoanele care se târau încet spre gară. Oamenii se rostogoleau de pe coline şi urcau terasamentul în fugă. Înbrâncindu-se unii pe alţii, săreau din mers pe tampoane şi pe scări, alţii se băgau pe ferestre sau se căţărau pe acoperişurile vagoanelor. Cât ai clipi din ochi, aflat în mişcare, trenul se umplu până la refuz şi, când ajunse la peron, nu mai aveai unde arunca un ac, iar doritorii de plecare stăteau agăţaţi de el ca nişte ciorchini imenşi.
Printr-o minune, doctorul se strecură pe o platformă, apoi, într-un mod şi mai inexplicabil, pătrunse în coridorul vagonului. Rămase pe coridor până la capătul rutei, aşezat pe bagajele sale.
Norii prevestitori de furtună se împrăştiaseră de mult. Pe câmpurile inundate de lumina dogoritoare a soarelui se rostogolea de la un capăt la altul, neîntrerupt, acoperind ţăcănitul roţilor, cântecul greierilor.
Pasagerii de la ferestre le stăteau celorlalţi în lumină. Pe podea, pe bănci şi pe pereţii despărţitori cădeau umbrele lor rupte în două sau în trei. Aceste umbre nu încăpeau în vagoane. Erau împinse prin ferestrele de pe partea cealaltă şi ţopăiau acolo, de-a lungul terasamentului, o dată cu umbra mişcătoare a trenului.
Oamenii ţipau, răcneau cântece, se certau şi jucau cărţi. În staţii, vacarmului interior i se adăuga zarva mulţimii de afară, care lua trenul cu asalt. Tumultul vocilor se înteţea, devenind asurzitor, ca vuietul unei furtuni pe mare. Şi la fel ca pe mare, la mijlocul timpului de staţionare, se lăsa o acalmie inexplicabilă. Începeau să se audă paşii grăbiţi de-a lungul peronului, forfota şi cearta de la uşa vagonului de bagaje, cuvinte de drum bun rostite de cei rămaşi pe peron, cotcodăcitul liniştit al găinilor şi foşnetul copacilor din grădina gării.
Atunci, ca o telegramă înmânată în timpul călătoriei sau ca un salut din Meliuzeevo, pătrundea pe geam aroma ştiută, adresată parcă lui Iuri Andreevici. Aceasta dădea semne despre existenţa ei undeva departe, acoperind lin celelalte mirosuri, apoi cobora din înălţime, neobişnuită pentru florile de câmp şi pentru cele din grădini.
Din pricina aglomeraţiei, doctorul nu se putea apropia de fereastră. Dar şi fără să se uite pe geam putea privi în închipuire aceşti copaci. Creşteau probabil foarte aproape, întinzându-şi în tihnă crengile grele, cu frunzele încărcate de praful ridicat de înghesuiala din gară, cu coroana deasă ca noaptea presărată de stelele de ceară ale constelaţiilor de flori pâlpâitoare.
Toate acestea se repetară până la sfârşitul drumului. Peste tot mulţimea era gălăgioasă. Peste tot teii erau înfloriţi.
Adierea omniprezentă a acestui miros parcă mergea înaintea trenului care înainta spre nord, ca o ştire ce se răspândea prin toate gările, haltele şi staţiile, astfel că pasagerii o găseau în tot locul, înrădăcinată şi confirmată.
La Suhinici, în timpul nopţii, un hamal amabil, de modă veche, trecând împreună cu doctorul peste linii neluminate, îl urcă prin uşa din spate, într-un vagon de clasa a doua al unui tren abia sosit în staţie, care nu era prevăzut în graficul de circulaţie.
După ce hamalul deschise uşa din spate cu cheia lui şi împinse în vagon lucrurile doctorului, trebui să reziste unei lupte scurte cu însoţitorul vagonului, care încercă să-i dea jos, însă, înduplecat fiind de Iuri Andreevici, se potoli şi dispăru de parcă l-ar fi înghiţit pământul.
Misteriosul tren era cu destinaţie specială şi mergea destul de repede cu opriri scurte. Era însoţit de o gardă înarmată. Vagonul era aproape gol.
Compartimentul în care intră Jivago era luminat de o lumânare aflată pe măsuţă, a cărei flacără tremura din pricina curentului de la fereastra lăsată în jos.
Lumânarea era a singurului pasager din compartiment. Acesta era un tânăr blond, probabil foarte înalt, judecind după mâinile şi picioarele lui lungi. Membrele lui aveau articulaţii prea mobile, ca nişte părţi rău asamblate ale unor obiecte demontabile. Tânărul şedea pe canapeaua de lângă fereastră, într-o poziţie degajată. Când apăruse Jivago, se ridicase şi îşi schimbase poziţia semicirculară într-una şezândă, mai cuviincioasă.
Sub canapeaua lui se vedea ceva ca o cârpă de şters duşumelele. Deodată capătul zdrenţei se mişcă şi, de sub canapea, cu mişcări agitate, ieşi un setter cu urechile clăpăuge. Câinele îl adulmecă şi îl studie pe Iuri Andreevici, după care începu să fugă încoace şi încolo prin compartiment, mişcându-şi labele cu aceeaşi uşurinţă cu care îşi încrucişa picioarele stăpânul lui. Curând, la porunca acestuia, setterul se culcă sub banchetă şi începu iarăşi să semene cu o cârpă de şters podelele.
Abia acum Iuri Andreevici observă arma de vânătoare băgată în husa ei, cartuşiera din piele şi toba de vânătoare, plină de păsări împuşcate, care atârnau de cârligele pentru bagaje din compartiment.
Tânărul era vânător.
Era extrem de vorbăreţ şi, cu un zâmbet amabil, se grăbi să intre în discuţie cu doctorul. În timp ce vorbea, se uita doctorului în gură, nu în sens figurat, ci în sensul cel mai direct cu putinţă.
Tânărul avea o voce neplăcută, stridentă, care, atunci când lua tonuri înalte, cădea într-un falset metalic. O altă bizarerie: rus din cap până în picioare, o vocală, şi anume „u”, o pronunţa cât se poate de ciudat. O înmuia ca pe un „u” franţuzesc sau „îi” german. În plus, acest „u” stricat îl pronunţa cu greutate, făcând un efort grozav, astfel că vocala zbârnâia puţin şi se auzea mai tare decât restul sunetelor. Încă de la începutul conversaţiei, îl buimăci pe Iuri Andreevici cu fraza:
— Ieri încă mai eram într-un loc, unde vânam raţe.
Din când în când, controlându-şi probabil mai mult rostirea, depăşea această dificultate, dar de cum dădea drumul la gură ciudatul „u” apărea din nou.
„Ce drăcovenie să mai fie şi asta? se întrebă doctorul. E ceva citit, ştiut. Ca doctor, ar trebui să-mi dau seama despre ce-i vorba, dar mi-a zburat din minte. E un fenomen pe creier care provoacă defectul de articulare a sunetelor. Dar urlatul ăsta e atât de caraghios, încât e greu să rămâi serios. Mi-e imposibil să conversez cu el. Mai bine urc pe patul de sus şi mă culc.”
Când începu să se instaleze pe patul de sus, tânărul îl întrebă dacă n-ar fi bine să stingă luminarea care ar putea să-l deranjeze pe Iuri Andreevici. Doctorul acceptă cu recunoştinţă. Vecinul de compartiment stinse luminarea. Se făcu întuneric.
Geamul era coborât până la jumătate.
— Nu vreţi să închidem fereastra? întrebă Iuri Andreevici. Nu vă e frică de hoţi?
Vecinul nu-i răspunse. Iuri Andreevici repetă întrebarea foarte tare, dar iarăşi nu primi nici un răspuns.
Dostları ilə paylaş: |